"La Țigănci"

Iulian Ignat
- Două corturărese, Floarea și Veta, deapănă povești minunate, despre viața și sufletul țiganilor nomazi din Ardeal -

"Nu fumezi?", mă întreabă bătrâna, apoi își în­­toarce dezamăgită capul și spune pentru ea: "Să­racu'!" Mijește ochii și mai trage un fum lung. Cu toa­tă nostalgia ce i se citește uneori în ochi, cu pro­blemele de sănătate pe care mi le enumeră, se simte că, la 75 de ani, rămâne o femeie aprigă, ce su­feră pentru că nu mai poate să-și țină sin­gu­ră în frâu familia și rostul ei. Fiica sa, Veta, i-a luat locul.
Pe când avea doi ani, Stan Floarea a trăit coșmarul holo­ca­us­tului, al deportării în ținuturi în­ghe­țate, unde "se mânca om cu om". Apoi a făcut parte din ultima gene­rație de corturari ce umblau no­mazi, prin ținu­turile Sibiului, cu caii, căruțele și corturile, din loc în loc. Tot corturari își spun și acum, la patruzeci de ani de când s-au așezat. Fiica sa, Veta Clopotar, face parte din prima generație de cor­tu­rari care s-au așezat și au renunțat la pribegie. A făcut școala, și pasi­u­nea pentru citit i-a luminat în­treaga viață. Bătrâna Floarea po­vestește cum în copilărie umblau goi prin păduri, mâncau fructe și hribi. Acum, nepoatele și strănepoatele ei mânuiesc cu abilitate telefoane de ultimă generație, pe internet. Ele n-au idee ce înseamnă să umbli cu căruța pe orice vreme, să nu ai ce mânca, însă bătrâna, nu cred că ar vrea să facă schimb cu ele. Privirile Vetei și ale Floarei alunecă din când în când în gol și, în timp ce îmi povestesc, oftează ușor: "Ni-i tare dor să mai por­nim la drum, cu corturile."

STAN FLOAREA
Paharul de argint


"Sunt din '39, nu m-am gândit că o să ajung la vârsta asta, așa a vrut Dumnezeu. Dor toate când plouă, dar de trăit, tot îmi place să trăiesc. M-am născut pe drum, așa era pe atunci. Unde-o apucau pe femeie durerile, se oprea căruța, bărbații puneau cortul și o bătrână din familie, sau care se nimerea pe acolo, o ajuta să nască. Și ieșeam sănă­toși-tun. Eram cea mai mică din trei frați, um­blam goi, aveam păduchi, vai și amar de noi! Dar ce fe­riciți eram! Alergam pe câmpuri, mân­cam ce găseam, zar­zăre, fragi, pe­­re pădurețe, prune, cân­tam și ne jucam. Iarna, tot desculți umblam, până ni se înroșeau pi­cioarele în zăpadă și gheață, și n-aveam nimic. Ăștia de azi umblă încălțați și imediat răcesc. Nu ști­am să vorbim prostii, acum înlem­nești ce auzi la ăștia mici. Ne spu­neau părinții să nu ne batem, să fim cuminți, dacă vedem un om pe stradă să spunem «bună ziua», să nu furăm, să nu ne băgăm în curțile oame­nilor, să ce­rem de la poartă. Dacă vedeam în curtea omului fructe, ceva bun, să le cerem: «Le­le, bade, ne dai și no­uă»? Cule­geam urzici, lobodă, mă­criș, bu­ruieni sănătoase, umblam prin pă­dure după hribi, făcea ma­ma o tocană... ce bună mai era!"
Bătrâna își amintește de fabu­loasa cetate de la Slimnic (în apro­piere de Mediaș - n.r.), de jocu­rile copiilor printre ru­i­ne și tuneluri, de vremurile grele de după în­toarcerea din Transnistria, când pă­rinții erau bolnavi, rămăseseră fără cai, și toți copiii aveau râie. I-a scăpat străbunicul, unul "bătrân-bătrân-bă­trân", ce le-a dat cu ce­nușă din viță-de-vie ar­să. "Fie­care fa­milie avea o căruță cu cobolă, de aia acoperită, pe care o făcea tata sau bunicu'. Ne urcam acolo cu toții, cu toate bu­nurile noastre, straiele, oalele, și porneam la drum, din sat în sat. Ne așezam în capul satului, să fie pădurea și apa aproape, iarba mai deasă, dă­deam drumul cailor, copiii mergeau după lemne, băr­bații puneau corturile și aranjau pietrele pentru vatră, femeile făceau de mâncare. Făcea mama o plăcintă cu drojdiuță, frământată în cenușă și copată în jar, ce bunătate ieșea! Sau puricei de mămă­ligă. Rămânea mămăligă rece, punea baba unsoare, o prăjea și ăia erau puriceii. Când ploua, puneam vatra în gura cortului, altfel nu puteam face focul și de mâncare. Vara mergeam la râu, fetele mari și fe­meile intrau îmbrăcate, cu fustele pe ele, era rușine altfel. Iernile mergeam cu zăpada până la brâu, am prins ierni grele, mânca-ți-aș gura dumitale! Iarna nu puteam sta la cort, făceam colibe, case din chir­pici, din noroi mai gros, frământat cu paie, se usca și era gata coliba, ți-era mai mare dragul să stai în ea! Puneam pe jos toate straiele, lână, și dormeam pe jos, peste ele. Părinții erau amărâți, dar nu mer­geau la cerșit, munceau. Femeile făceau spoitoare. Aș vrea să-ți arăt acum una de reclamă, dar nu gă­sesc. Pe atunci nu erau zugravi, femeile, româncele, își văruiau casele. Și țigăncile făceau spoitoare, cu smoa­lă neagră și păr de porc. Când tăiau porcu', sașii nu-l opă­reau imediat, mai întâi opreau părul, că știau că venim noi să-l luăm. După aia le vindeam spoi­toarele la săsoaice și la românce. Bunicu' și cu tata erau toată ziua cu ciocanele, făceau căldări, oale, fărașe, ibrice de cafea, le vindeau la români sau reparau oamenilor ce se mai stricase între timp. Când terminau într-un sat, porneam la drum spre altul, vreo trei-patru familii, fiecare cu căruța ei cu cobolă."
Corturarii sunt ortodocși și, de multe ori, își dădeau copiii să fie botezați de nași români. Floarea își amintește cum, de Crăciun, se adunau copiii într-o casă de chirpici și de acolo porneau să co­lin­de. În tinerețea Floarei, obiceiurile țigă­nești se păstrau cu strictețe. Și astăzi, sfa­tul bătrânilor are un cuvânt greu de spus, la fel ca și tribunalul țiganilor. Părinții băiatului trebuie să vină la discuțiile de căsătorie cu paharul din argint moștenit din generație în generație. Însă bătrâna spune că astăzi lumea s-a mai deșteptat, știe să citească, se mai uită la televizor, și fetele știu deja cam tot ce e de știut, între care și o grămadă de prostii. "Ce să te mai dai deștept, că știu ele mai multe ca noi. Stă­team în cort și o ascultam pe bu­nica cum ne spunea să nu ne lăsăm la bărbați. «Vedeți că românii tot încearcă la țigănci, dar nu să vă ia de neveste, vor doar să profite de voi și după aia rămâneți profitate și fără onoare la țigani». E mare rușine. Dar ni­cio­dată nu s-a întâmplat. Eu eram fru­moasă, nicio româncă nu mă în­tre­cea, că am inimioara asta la buze, vezi? Mă plăceau bărbații, și ro­mâni, și domni din ăștia, puteam eu să am și polițist, și președinte. Da' noi, țigăn­cile, nu suntem din astea, nu ne schimbăm bărbații. Seara, după ce se termina nunta, soacra punea un cearceaf curat, mirele cu mireasa mergeau la culcare. Soacra urmărea și, dacă dimi­neața cear­ceaful era tot curat, fără sânge, îi punea cuscrului un pahar cu vin pe masă și când îl ridica să bea, vedea că e găurit și curge vinul din el. Tre­buia să dea o sumă de bani înapoi, se înțelegeau între ei și se termina fără niciun balamuc. Dacă era fată mare, ce mai juca soacra cu cearceaful, îl învârtea pe sus, să afle toată lumea. M-am măritat la 16 ani și nu m-a întrebat nimeni dacă îmi place bărbatul. Părinții judecau și tu făceai ce hotărau ei. Avea cu șapte ani mai mult ca mine, așa trebuia, să fie băr­batu' mai mare. El cu cazanele, cu oalele, mergeam prin sate și aduceam varză, cartofi, mai țineam porci. Era simpatic, mi-era drag de el, dar când ve­deam că nu-i harnic, că nu-i muncitor, m-am cam scâr­bit. Îți plă­cea, nu-ți plăcea, n-aveai ce-i face, rar, la 1000 de perechi, se despărțea una."
Toți corturarii îți vor spune că legea căsătoriei se respectă negreșit, că niciodată nu s-a întâmplat ca tinerii să nu asculte părinții, însă țiganii au și ei sentimentele lor și se răzvrătesc uneori. Din câte am auzit, și Floarea a ales într-un timp să își asculte inima. Că a fost o femeie iute, îmi confirmă chiar ea, când îmi povestește cum a ajuns singura oară departe de casă, la București. "Ne-am tras odată căruțele pe o pajiște, și vine un polițai cu scandal, să plecăm imediat de acolo. S-a răstit la noi, și cumnatului meu nu i-a plăcut. Eu m-am pus repede între ei să nu facă vreo prostie, iar polițistu' mi-a dat o palmă. I-am dat și eu una înapoi. Păi, futu-ți mămăliga ta! Mi-au luat copilu' de patru săptămâni și au vrut să mă închidă zece luni. Cum să stau eu fără copil? M-am dus la Bucu­rești și acolo am găsit un om, să-i dea Dumne­zeu sănătate, care m-a iertat. Corturarii sunt oameni calmi, mai buni ca românii, atâta doar, să nu-i scoți din zeamă."

VETA CLOPOTAR
Pădurea cu aluni


"Îmi plăcea să dau nume la locurile pe care le îndrăgeam. Nebunii de astea. Primei mele case, du­pă ce m-am măritat, o casă din șindrilă, făcută cu pă­mânt galben, amestecat cu paie, și acoperită cu trestie, i-am spus "coliba unchieșului Tom". Aproa­pe de casă era un câmp cu brusturi înalți cât casa, l-am botezat "Insula Verde". Locul în care am fost cea mai fericită femeie. Aveam fântână, ziua era o bucurie, totul verde în jur. Noaptea îmi era frică să dorm, între brusturii ăia înalți, așa că citeam. Citeam până în zori, eram în stare să mănânc cartea aia numai s-o termin până dimineața, trei sute de pagini, oricât avea, că dacă mă prindea Tonuț, băr­batu' meu, mi-o arunca în foc. Într-o vară, am cum­părat toate cărțile pe care le-au adus la magazin, citeam tot ce-mi cădea în mână. Bărbatu' era la muncă, lucra 12 cu 24, copiii mici ador­meau, eu lu­am lângă mine lampa cu gaz și citeam. Când n-aveam gaz, puneam moto­rină, dimi­neața ieșea negru din mine, dar tot ci­team."
Unul din regretele mamei sale, Floarea, este că n-a mers nicio zi la școală, n-a în­vățat nici până astăzi să scrie și să citească. Născută într-o casă de chirpici în Brateiu, lângă Mediaș, copil gras și frumos de cinci kilograme, Veta a mers la școală șapte clase. N-a fost nici cea mai bună, dar nici cea mai slabă la învățătură din clasă. După ce corturarii au fost obligați de stat să re­nunțe la stilul nomad și să se stabilească într-un loc, copiii lor au mers cu toții la școală, alături de români. Veta își îmbrăca uniforma obligatorie, însă părul îl purta împletit în codițele acelea lungi, încheiate cu panglici roșii. Mama împletea în fiecare dimineață părul fetelor, și așa dormeau cu el, nu aveau niciodată voie să-l desple­tească singure sau să taie vreun pic din el. Veta n-a avut niciodată o păpușă ade­vă­rată, doar cele făcute de copii, din zdrențe și din ce mai găseau. Prima păpușă adevă­rată a văzut-o la Sibiu, pe când avea șapte ani, însă mama ei n-a avut bani s-o cum­pere și Veta a plâns trei zile. Spune că nu va uita asta niciodată. S-a revanșat însă cu caii, pasiunea ei. "Am iepe de zeci de mi­lioane. Sigur, mergem în mașini, dar avem fiecare câte doi-trei cai, altfel nu ne-am mai numi corturari adevărați. Iubesc caii, asta a fost de mică boala mea. Eram o fată cuminte, dar cam băiețoasă, când venea vorba de cai. Îi duceam la apă, mânam iute căruța când eram singură în ea. La ți­gani, femeile n-au voie să se suie pe cal, e păcat, ca­lul e sfânt și l-ar spurca. N-au voie nici să treacă prin fața calului. După ce se mărită, femeia poartă toată viața batic pe cap, niciodată nu și-l dă jos. După ce a născut, n-are voie să iasă din casă șase săp­tămâni, să n-o vadă bărbații. Și dacă iese până la veceu, trebuie să țină în mână o bucată de fier. Lăuzele n-au voie să se vadă în oglindă. Toate obi­ceiurile le ținem: felul de-a mânca, de-a vorbi, portul din bătrâni, care nu s-a schimbat ni­ciodată. Pălăria pe cap la bărbat înseamnă că e prezentabil și că e bine la el în casă. Bărbat cu ca­pul gol înseamnă sin­gu­rătate, văduv, sau bărbat fă­ră prestigiu."
Când Veta s-a căsătorit în Ighișul Vechi, la 15 ani, era considerată deja bătrână, însă ei nici atunci nu-i ardea de măritiș, ar fi vrut să mai copilărească. Soțul era mai mare cu zece ani și l-a văzut pentru prima oară când a venit acasă la ei, s-o ceară. Părinții se înțeleseseră deja. Părinții fetei vin cu zestrea și cu salbele de argint, părinții băiatului, cu paharul. Socrul avusese trei pahare prețioase, foarte vechi, dar îi fuseseră confiscate și mai primise înapoi două, unul se spune că a ajuns la Viena, la împărat. Zestrea Vetei a fost de 130.000 de Bălcescu. Soțul s-a purtat frumos cu ea, a îngrijit-o, însă Veta nu a cunoscut dra­gostea aceea romantică, despre care citise în atâtea cărți. Mulți nici nu știu ce e aia, merg așa, îna­inte, însă ea a mai văzut filme, a citit romane, știe. Veta nu vede nicio con­tradicție între credința ei ortodoxă și ta­len­tul de a ghici în cărți. Are mereu cărțile cu ea, e un har de care-i mândră, știe să inter­preteze și mai scoate un ban din asta, pentru că altfel, a muncit din greu toată viața. Dacă nu ești harnică și nu muncești, te lasă bărbatul. Veta se ține tare, femeie puternică, păstrează familia unită, însă nu vrea să păcălească pe nimeni, să pară mai dură decât este. Își permite, ori de câte ori poftește, să-și la­se sufletul să se întoarcă în trecut, în anii co­pi­lăriei. "Aveam o pădure de aluni aproape de casă, aco­lo fugeam deseori, chiar dacă știam c-o să mă bată mama. Acolo simțeam, așa, un fel de pace, de li­niște, mă simțeam ca Florica din Codru, zâna pă­durii. Preferam să merg acolo, decât în zmeuriș, nu știu ce-mi plăcea așa mult. Mereu când trec cu ma­și­na pe acolo mă uit. Cred că n-am mai fost pe acolo de 45 de ani, și tare mi-e dor de pădurea mea cu aluni."

Mulțumiri Oanei Burcea - Muzeul Astra