Maica Domnului de la Ghighiu

Sorin Preda
- La câțiva pași de Ploiești, Mânăstirea Ghighiu e căutată mai ales pentru Maica Domnului Siriaca, o icoană făcătoare de mari minuni -

Vântul rece și grăbit mătură câmpia, cău­tându-și culcuș în frunzele galbene și foș­nitoare. E toamnă și e frig. Dincolo de zidurile Mânăstirii Ghighiu te întâmpină molcom un alt anotimp. E ca o amăgire vegetală de primăvară, cu iarbă intens colorată în verde și puzderie de flori. Mânăstirea e închisă sub un clopot de liniște. Măicuțele sunt la chilie, făcân­du-și pravila de peste zi. Când și când, în dreptul porții de stejar masiv oprește câte o mașină. Oa­menii se abat din drum, intră curioși în biserică, atrași de icoa­na Maicii Domnului Siriaca, a cărei faimă s-a întins peste tot. E o icoană aparte, tulburătoare și plină de forță. Din orice colț ai privi-o, Măicuța Domnului te urmărește cu ochii ei plânși, în­greunați de durere. Brusc, nu te mai simți singur. Ai cu cine vor­bi. Ai cui cere sfat și ajutor. Jos, în dreptul gâtului (după o stră­veche modă athonită), se înși­ruie puzderie de lănțișoare aurite - însemn de mulțumire și recu­noștință pentru toate mi­nunile săvârșite prin mila și rugăciunile Sfin­tei Fecioare. Totul a început în 1958. A­dusă din Siria și dăruită mânăstirii de episcopul Vasilios Samaha, icoa­na zugrăvită pe lemn de santal săvârșise deja pri­ma minune, cerând în vis să fie adusă în Ro­mânia, chiar la Ghi­ghiu.
Pe 25 februarie, când alaiul arhiereilor, în frunte cu Patriarhul Iustinian, a intrat în bi­serică, măicuțele au încremenit de uimire. Brusc, oas­petele sirian, episco­pul Samaha, a izbucnit în plâns. Cu lacrimile șiroind pe obraz, a căzut în fața icoanei și a început să-și ceară iertare Maicii Domnului, că necredința oamenilor a alungat-o din Siria, din bise­rica ei.

"Numai Dumnezeu îți mai salvează copilul"

Așa l-am cunoscut: cu ochii în lacrimi. Ghemuit în fața icoanei, plângea ușor. Când s-a ridicat, într-un târziu, un zâmbet îi strălucea discret pe buze. Din durerea lui de altădată nu rămăsese decât o cută adân­că pe mijlocul frunții și părul albit într-o singură noap­te. La început, a refuzat să vorbească. Apoi, aflând că suntem de la "Formula AS", pe care o ci­tește din scoarță-n scoarță, s-a grăbit să adauge că toată povestea lui e spre mărirea Maicii Domnului și întărirea celor aflați în disperare și nevoi. O poveste cu adevărat tulburătoare.
"Nenorocirea vieții me­le avea să înceapă acum zece ani. Nimic nu anunța ceea ce urma să se întâmple. Trăiam fără nicio grijă. Aveam casă, mașină, o familie minunată și, ca fotograf, câștigam destui bani. Peste toate, socrul meu, marinar de cursă lungă, ne ajuta cu prea plin de măsură. În ziua aceea, stăteam liniștit cu soția în grădină, când, deodată, am auzit o bufnitură cumplită, care m-a scrijelit parcă pe creier. Adormit într-un hamac, Dănuț, copilul meu de 6 ani, că­zuse, izbindu-se cu capul de ci­ment. A fost ceva cumplit - capul îi crăpase ca un pepene și, chiar dacă mai respira încă, copilul era inert, era o legumă. Nu mai avea memorie, nu mai recunoștea pe nimeni. Când l-am dus la Ur­gență, doctorul a ridicat din u­meri și, arătându-mi radiografiile în care se vedea o fisură prelungă de un centimetru, mi-a zis: «Nu­mai Dumnezeu ți-l mai poate salva. Oricum, chiar dacă trăieș­te, va fi un handicapat toată viața». Pe vremea aceea, nu știam prea multe nici despre Bi­serică, nici despre Hristos. Îm­pins de disperare, m-am suit în mașină și, fără să mai știu pe unde merg, m-am trezit în fața Mânăstirii Ghighiu. Atunci mi-am adus aminte că mai fu­se­sem o dată la mâ­năs­tire, ocazie cu care mi se întâm­plase ceva ciudat. Pentru că in­trasem în biserică să foto­gra­fiez o nuntă, mai­ca Lavrentia m-a rugat să pozez și icoana Preasfintei Fecioare. Chiar da­că maica m-a aver­tizat: «Ai grijă, cei necre­dincioși nu o pot fo­tografia», mi-am vă­zut de meserie cum știam mai bine. Spre surprinderea mea, la developare, nunta a ieșit perfect, dar chipul Maicii Domnului Si­riaca nu era nicăieri. Am mai încercat o dată. Am consumat două filme (72 de imagini) din toate un­ghiurile posibile, dar cu același rezultat. Abia a treia oară, când maica mi-a zis: «Fă ce fac eu» și a început să meargă în genunchi, bătând metanii, de la prid­vorul bisericii până în fața icoanei, atunci abia am reușit să-i redau chipul pe peliculă. Cu tulburarea aces­tei amintiri, am intrat în biserică și, ajuns în drep­tul icoanei, în sufletul meu s-a produs un vârtej teribil. Am început să plâng. Boceam fără rușine. Din ochi țâșneau lacrimile, iar din piept răbufneau toate strigă­tele mele de disperare, încât până și părintele Pante­limon și-a întrerupt slujba și, ieșind din altar, a între­bat speriat: «Ce-i aici? Cine a murit?». Impresionate, măicuțele au făcut cerc în jurul meu și, așezându-se în genunchi, potopite și ele de lacrimi, au început toate să se roage, cerând milostivirea Maicii Domnului și vindecarea copilului, care se zbătea între viață și moar­te la spital, urlând de durere la fiecare atingere. Vă mărturisesc că atunci, în fața icoanei, am simțit la modul cel mai palpabil cum se săvârșea minunea. Brusc, un clopot uriaș și transparent m-a acoperit, iar din toate părțile mă învăluia o căldură ca de forjă, de ziceam că din clipă-n clipă mă voi topi. Apoi, la fel de inexplicabil, clopotul s-a ridicat și am simțit pe cap o mângâiere pe care nu o voi uita toată viața, mângâiere însoțită de o voce caldă, învăluitoare: «Du-te acasă, omule. Copilul tău se va face bine». M-am ridicat și am privit în jur. Nu era nimeni, decât maica Lavren­tia, care se ruga la câțiva metri distanță, în genunchi, cu mâinile împreunate. Nu știu de ce n-am mai putut plânge. Secase izvorul lacrimilor. O liniște de necu­prins mă învăluia și, senin, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, mi-am luat soția de mână, spunându-i: «Aurelia, copilul va fi bine». Am mers direct la spital, unde era o mizerie de nedescris, iar bolnavii își furau unii altora medicamentele. Într-adevăr, minunea se săvârșise. Copilul ne aștepta. Se dăduse jos din pat, alerga, cerea de mâncare. Spre uluiala medicilor, l-am luat acasă și l-am dus la București pentru un consult mai atent. La tomografie, rezultatul a ieșit perfect. Fisura prelungă din craniu dispăruse, ca și cum nici n-ar fi fost."

Epilog

"Astăzi, copilul e sănătos și învață bine. În casa noastră a coborât din nou tihna și înțelegerea. Pe cât n-am, pe atât mă ajută Preasfânta Fecioară. Cât pot ajut și eu și, cu uimire, constat că tot ceea ce dau se întoarce însutit. E ca un vas ce se umple pe măsură ce îl golești. Asta am înțeles că vrea Dumnezeu de la noi - să ne facem mici pe noi înșine, pentru a face loc lucrării Lui."

Fotografii de PETRE COJOCARIU