Nora Iuga
"În fiecare an, în noaptea de Crăciun, îmi retrăiesc copilăria"
- Aș vrea să vorbim despre zăpadă. Despre prima ninsoare din an, care ne face pe toți să ne lipim de ferestre.
- Ah, parcă o văd: cade mai întâi ca făina de grâu cernută prin sită, și treptat, se întețește și crește. Fulgul se face mare, argintiu și greu. Se lenevește și devine tacticos și mulțumit de sine ca o femeie frumoasă care întârzie privindu-se în oglindă. Prima ninsoare e cel mai spontan declanșator de bucurie, fie că o privești de la fereastra unui tren sau a unui birou de copiat acte, din cabina unei macarale sau dintr-un pat de spital. E la promesse de bonheur a oricărui început. E primenirea. Cine știe, poate ninsoarea e dușul îngerilor. Poate de asta sunt ei atât de albi și aripile lor atât de luminoase.
- Care e cea mai frumoasă plimbare prin ninsoare de care vă amintiți?
- A fost într-o seară, când am ieșit cu băiatul meu, pe atunci în vârstă de șapte ani, de la filmul Moulin Rouge, pe Bulevardul Elisabeta, în București. Era aproape de miezul nopții, ne îndreptam spre parcul Cișmigiu și tăceam, ascultând doar scârțâitul zăpezii sub pașii noștri. Ningea liniștit, cu fulgi mari, și Tiberiu mi-a spus atunci: "Știi, din toate jocurile noastre, azi ne-am jucat cel mai frumos".
- Vă mai puteți bucura și astăzi de primii fulgi? Se mai tocește entuziasmul primei ninsori, cu vârsta?
- Când se adună anii și trupul se îngreunează, impulsul de a ieși din tine, de a deschide porțile corpului înspre marea libertate a aerului și a pământului, presupune un efort pe care carapacea ta bătrână îl suportă mai greu. Dar uimirea e că strigătul "Ninge!" țâșnește cu aceeași bucurie nealterată a copilului de altădată. Și-mi vine cu aceeași voluptate să mănânc, ca-n copilărie, zăpada proaspătă și pufoasă, așa cum mănânci vata de zahăr, mirându-mă că e doar rece, nu și dulce, chiar dacă seamănă cu o înghețată.
- Știu că iarna nu e anotimpul dvs preferat. Orice perioadă are însă frumusețea ei. Ce vă bucură cel mai mult în lunile reci?
- Îmi plac la nebunie copacii acoperiți de chiciură, cu crengile lor de sticlă. Sunt parcă din altă lume. Și nimic nu mă eliberează de toate grijile, nu îmi pune gândurile la locul lor (cu îndemânarea comis-voiajorului când își pune eșantioanele în valiză) ca serile acelea, când aerul încremenit e tăiat din când în când de țipătul unui corb și fulgii cad moale, pe fruntea mea, ca degetele unei bunici...
- ... cred că toți copiii asociază iarna cu prezența bunicilor. Nu mi-ați povestit niciodată despre ei. Nu v-au fost aproape?
- Ba au fost foarte aproape, că eu copilăria mi-am petrecut-o mai mult la bunici. Bunica mea, mama mamei mele, m-a iubit și m-a îngrijit ca nimeni altcineva. Dar grija ei față de mine, felul în care îmi punea pieptărașul de finet pe sub bluza de străjerie, ca să-mi țină cald, sau în care îmi prindea ciorăpeii de bumbac cu niște jartiere de elastic, clătitele și nalangâtele pe care mi le făcea, care-mi plăceau foarte tare, toate astea nu mi se păreau atunci deloc interesante, mă plictiseau, fiindcă se repetau zilnic. Îi simțeam dragostea prin grija pe care mi-o purta, dar mă atrăgea de o mie de ori mai mult bunica dinspre tată, care nu-mi spunea niciodată cum să mă îmbrac, să mă spăl sau să-mi curăț unghiile, dar care îmi povestea în schimb despre tinerețea ei foarte aventuroasă, în străinătate, unde dansase, cu niște negri, Charleston. Ciudat e că, totuși, bunica din partea mamei, căreia nu-i acordam atunci atenție, apare azi foarte insistent într-unul din personajele celui mai recent roman, "-arald și Luna verde", în frumoasa grecoaică Erinia, care sfârșește foarte urât. Este personajul cel mai viu din toată cartea și cred că cel mai memorabil din toată literatura pe care am scris-o.
- Sunteți nu doar scriitoare, ci și o cititoare pasionată. Dintre toate romanele cu ierni fabuloase, care vă e azi cel mai drag?
- Nu știu de ce, dar acum, când mă întrebi, nu-mi vine în minte un roman, ci numele unui autor, al danezului -. C. Andersen. Iernile din poveștile lui Andersen sunt extraordinare. Cum sunt, de altfel, și iernile rusești, cu acel vechi Petersburg, cu nopțile albe de pe Nevski Prospekt. Prozatorii clasici ruși au pagini de neuitat despre iarnă și mi-au lăsat în dar un vis, o imagine dragă mie, pe care v-am mai spus-o cândva: o troică cu clopoței, în care stau îndrăgostiții înfășurați în blănuri. O troică ce alunecă în noapte, prin marile zăpezi siberiene, spre un han mult visat.
- La București, unde locuiți, iarna e mult mai banală. Vă mai emoționează sărbătorile iernii?
- În fiecare an, în noaptea de Crăciun, îmi retrăiesc copilăria. Dar pentru că nu mai vine nimeni la mine și sunt foarte singură, ea a ajuns un fel de ficțiune. Îmi fac o coroană de brad cu panglici, cu lumânări, că brad nu mai fac. Aprind lumânările, pun două pahare de vin roșu pe masă și niște cozonăcel și mă uit la poza lui Nino (soțul scriitoarei, n. red.), care nu mai e. Sau nu mă mai uit nici la poza lui Nino, stau, închid ochii și-mi aduc aminte cum se stingeau luminile în casa bunicilor, cum începea clopoțelul să sune și mă speria îngrozitor. Mi-era foarte frică de Moș Crăciun, mai frică decât de bombardament. Atunci apărea și Vica, servitoarea noastră, cu fes roșu și, nu știu de unde, o mască de carton, cu obraji foarte roșii, dar care uita să-și scoată șorțul de bucătărie de sub cojoc. Spuneam o poezie și primeam darurile. Și apoi cântam "Oh, Tanenbaum!" și "Stille Nacht", și "Oh, ce veste minunată", un cântec a cărui melodie mi-a plăcut enorm, de când eram mică. Mă las în voia amintirilor și, uite așa, trece și seara de Crăciun.
- Ce vă lipsește cel mai mult din iernile de altădată? Ce ați aduce azi înapoi, dacă ați avea puterea?
- Oricum, nu mai am nimic de adus înapoi. -ai să ne jucăm de-a baba oarba. Așa, legată la ochi, poate mi-aș prinde în brațe copilăria.
DIA RADU
OTILIA ȚEPOSU
A fost odată ca niciodată
Când ninge prima oară într-un an e ca și cum ai intra într-o poveste: "A fost odată ca niciodată, a fost o zi în care dinspre pădurea bătrână au apărut, purtați de vânt, câțiva fulgi stingheri, care s-au așezat tăcut peste lume"...
Știu că e așa, simt asta, pentru că e destul să văd primii fulgi, ca să înțeleg că toate din jurul meu se transformă. Nimic nu mai e la fel ca înainte. Cerul pare dintr-o dată arcuit protector peste pământ, copacii sunt parcă surprinși de frumusețea care le încarcă crengile, poienile abia așteaptă pătura albă și caldă, ca să se răsfețe câteva luni.
Dar zăpezile, ca poveștile și ca oamenii, sunt de tare multe feluri. Uneori, prima ninsoare poate să fie timidă, neîncrezătoare încă în puterea ei de-a schimba fața lumii. Alteori, ninge cu fulgi mari, uriași, care cad greu, ca niște magnolii. Sunt ani în care prima ninsoare vine pe furiș, rușinată cumva, noaptea, înflorind singuratică în lumina galbenă a felinarelor. Dar s-a întâmplat și să ningă brutal, fără rând, în octombrie, peste mere neculese și grădini pline de rod. Acelea sunt zăpezile trădătoare, venite din nerăbdare, cumva, venite prea devreme, cu prea mare furie dezlănțuită fără rost. N-au viață, sunt trecătoare și mor degrabă, lăsând în urma lor pământul opărit.
Câteodată ninge încet, liniștit, și ninsoarea vine cu un aer curat și străin, de sălbăticiune coborâtă din păduri bătrâne. Ninsoarea aceasta se așează temeinic și crește, crește neîncetat, acoperind totul în tăcere. Cine ar cuteza să vorbească în fața unei asemenea măreții? Cine ar îndrăzni să se miște, ca să tulbure încremenirea de cristal? Poate doar vreo frunză încăpățânată, rămasă ca un paznic într-un cireș golit de vântul toamnei, ori poate vreo coțofană trezită brusc dintr-un vis de vară. Dacă ar țâșni rebel și bezmetic, ar putea împrăștia neașteptat omătul, într-o pulbere sclipitoare, dar de cele mai multe ori, în asemenea clipe, chiar și păsările rămân nemișcate pe crengile pustii, sub omătul care le acoperă ca o manta protectoare.
Mai știu că atunci când ninge prima oară într-un an, e ca și cum ai intra într-o poveste. Însă și poveștile, ca zăpezile și ca oamenii, sunt de tare multe feluri. Unele pornesc în lume de la oameni fericiți, și-atunci lasă loc de voie bună pentru toți. Altele sunt delicate și timide și poartă cu ele, într-o dantelărie suavă, urmele unor destine frânte prea devreme. Sunt povești care se spun în șoaptă, ca să nu-și împrăștie negura în lume, dar sunt și povești care seamănă bucurie de la prima vorbă, și râsul le este tovarăș ori de câte ori sunt spuse.
Simt că atunci când ninge prima oară într-un an, e ca și cum ai intra într-o poveste. Iar oamenii, precum zăpezile, sunt și ei de tare multe feluri. Unii se bucură la vederea primilor fulgi, ca niște copii scăpați de încruntarea părintească, alții, mai așezați, își îneacă surprinderea în melancolii desuete. Cei mai mulți devin de-a dreptul fericiți și uită de toate grijile, atunci când ninge. Puțini sunt cei pe fruntea cărora se mai adaugă încă o cută, când văd fulgii zburând roi în jurul lor.
Eu nu știu ce să cred încă despre prima ninsoare din anul acesta. Nu știu ce poveste poartă cu ea. Presimt că mă va ajuta să trec cu bine și iarna aceasta. Am primit-o cu speranță și cu o umbră de melancolie, și cred că tocmai de aceea, vorbele s-au pornit singure: "A fost odată ca niciodată, a fost această zi în care dinspre pădurea bătrână au apărut, purtați de vânt, câțiva fulgi stingheri. Acum ninge încet și un aer curat, sălbatic și străin acoperă lumea în tăcere...".
FILIP FLORIAN
"O bucurie care te sufocă de-a dreptul"
- Anul ăsta a nins destul de devreme. La ce te gândești când vezi primii fulgi căzând?
- Cred că în primul rând la Crăciun, cea mai importantă sărbătoare pentru mine, pe care o iubesc pătimaș și o aștept la fel. Când începe să ningă, așteptarea Crăciunului se intensifică. Iar Crăciunul fără ninsoare parcă n-are haz, nu e întreg. Din fericire, în ultimii mulți, mulți ani, am petrecut sărbătorile la Sinaia, în casa străbunicului meu, și acolo ninge aproape tot timpul.
- Sinaia este și locul în care ți-ai scris majoritatea romanelor. Cum se vede ninsoarea de la fereastra camerei tale?
- Până acum vreo șapte ani, o vedeam așternându-se molcom peste o superbă pădure de molid. Vedeam, de la fereastra mea, vreo sută de copaci albiți toți de ninsoare, era un peisaj minunat și liniștitor. Apoi, păduricea de lângă casa noastră a fost defrișată, și pe locul ei s-au construit niște orori arhitecturale, o casă nouă și urâtă, pe care doar doi copaci o mai maschează cât de cât. M-a durut foarte tare. Acolo mi-am construit în copilărie primele cazemate, primele case cocoțate în copaci, am jucat o groază de jocuri. Și mama, la vremea ei, făcuse la fel. Când au tăiat brazii, a plâns ca un copil.
- Copiii se bucură întotdeauna de zăpadă. Îți mai amintești de primele ninsori din copilărie?
- Eu am copilărit în București, am fost copil de bloc, de Drumul Taberei. Așa că grosul iernii îl trăiam în București, vrând-nevrând. Când începea să ningă, băieții de pe strada mea parcă înnebuneau, ne apuca pe toți o frenezie extraordinară, ninsoarea ne scotea din universul de beton, străzile deveneau mai sălbatice, până și mersul pe stradă, greu și poticnit, era un act de eroism. Iar jocurile noastre păreau mai spectaculoase și mai intense. Ridicam cazemate și baricade, ne băteam cu bulgări, jucam fotbal pe zăpadă. Și dacă zăpada era cu adevărat mare, aveam și plăcerea uriașă de-a ne trânti în ea. Erau departe de mine stările lirice, reveriile în fața focului din sobă. Zăpada îmi aducea un univers de joacă fabulos, pur băiețesc. Cred că la fel am rămas până acum.
- Te bucuri și azi, cu aceeași intensitate, când ninge pentru prima oară?
- Absolut! Ninsoarea declanșează în mine ceva aproape fizico-chimic, ca un lichid al organismului care se varsă undeva în sânge și, pentru câteva minute, te face să simți o bucurie care te sufocă de-a dreptul, o bucurie de copil. Îți bate inima mai tare, îți vine să chiui, să sari, e ceva cu corpul nostru, pe care nu-l pricepe nimeni, ceva incontrolabil. Și azi, când începe să ningă pentru prima oară, simt în mine instinctul ăla băiețesc, îmi vine să ies și să fac ceva. Dacă nu un om de zăpadă, măcar un bulgăre. Ninsoarea e o șansă de a te întoarce măcar pentru câteva minute la copilărie. Mă uit uluit și trist la oamenii care se năpustesc, pur și simplu, să dea zăpada la o parte, să-și curețe poteca, mașina, terasa. Ies cu furie, disperați de faptul că ninge. Cred că a murit în ei orice urmă de copilărie.
- Filip, îți priesc frigul, ninsoarea? Ai vreo rutină anume în lunile de iarnă?
- Eu am o relație mai proastă cu căldura, canicula mă transformă într-o legumă care supraviețuiește cu greu. Așa că, da, prefer iarna, cu zăpezile ei. De când vine frigul, până începe vara, e perioada mea preferată de scris. Ninsoarea mă ajută mult. Dar nu am o rutină, mă las dus de lucrurile care trebuie făcute. Sunt foarte fericit dacă reușesc să ies, pur și simplu, să mă plimb, ore în șir. Câteodată, urc pe munte. Iarna, muntele e copleșitor, cu întinderile lui albe și neatinse, fie că ești pe creastă, fie că ești prin pădure sau într-o vale. Totul e altfel, de la cum calci, cum respiri, cum trebuie să te îmbraci, ce vezi. Știu bine că e o bucurie care nu e pentru toată lumea. Dacă nu-ți place urcatul pe munte, iarna poate fi un chin. Dacă îți place, e paradisul. Am mers chiar și în deltă, iarna. E ceva de necrezut, parcă ești altundeva, dincolo de lumea asta, plantele sunt toate uscate și chinuite, vântul bate de te nenorocește, spulberă zăpada pe întinderile pustii. Și cu toate astea, e o frumusețe stranie, greu de descris în cuvinte.
- Dintre toate ninsorile trăite de-a lungul vieții, care te-a făcut cel mai fericit?
- Cred că cea din 1996. Lucram de un an la "Deutsche Welle" și am primit liber și de Paștele catolic, care nu se suprapunea cu cel ortodox. Am plecat din București într-un sătuc din Piatra Craiului, unde avem o casă veche, bătrânească. Era deja primăvară, mai erau doar ici-colo câteva petece amărâte de zăpadă. Și apoi, brusc, a început să ningă. A nins cu furie trei zile și trei nopți, până a îngropat casa cu totul. Nu mai vedeam nimic afară, ferestrele fuseseră de mult astupate, zăpada ajunsese până la streașină. Am stat o săptămână închis în casă. A fost raiul pe pământ, n-o să uit niciodată. Din fericire, aveam tot ce ne trebuia: lemne, mălai, țigări. N-am suferit prea tare. Am încercat, la un moment dat, să ieșim, soția mea mergea în genunchi, ca să rămână deasupra zăpezii, eu nu reușeam, mă afundam până la gât. S-a topit destul de repede, fiindcă a venit brusc căldura. Dar țin minte că în săptămâna aia am scris de-am rupt și am fost foarte, foarte fericit.
DIA RADU
MATEI FLORIAN
Nu ai voie să atingi zăpada
Imaginați-vă un om posac, nervos, nemulțumit. Ăla sunt eu. În principiu, mă ocup cu scrisul, doar că, de o săptămână încoace, nu reușesc să scriu nimic. Nici măcar un rând. Am textul deschis în față, iar textul strălucește de o albeață imaculată, care mă orbește. Nici zăpada nu e atât de curată cum e pagina asta pe care trebuie să o umplu de cuvinte. Cuvintele astea care să devină urme, urmele-cărări, cărările-povești, o întreagă foaie albă, care să se umple de viață, de oameni care să se miște de colo-colo, să dea din mâini, să li se facă foame, sete, somn, iar eu să am grijă de fiecare în parte, ca și cum ar fi copiii mei. Afuristă meserie! Știți, sunt zilele alea în care nu vrei să știi nici măcar de tine, d-apăi de alții. Ar trebui să fiu cinstit față de toată lumea și să spun clar, de la început, că mă numesc Matei Florian și că aștept să ningă. Știu, nu e nicio scofală să scriu asta, dar măcar pot să încep, în sfârșit, textul. Deci: mă numesc Matei Florian și aștept să ningă. Mă aflu aici, pe coala asta albă de hârtie, ca pe o mare nesfârșită de zăpadă neîncepută, și mă tem al naibii să pășesc, să mă mișc, să las urme. Știu că, odată ce o să mă afund în zăpadă, nimic n-o să mai fie la fel. O să stric vraja. De mic copil mi-a fost teamă să stric zăpada. Pentru că e exact așa: te trezești dis-de-dimineață și vezi că, între timp, cât tu ai fost ocupat să visezi tot felul de bazaconii, lumea din jurul tău s-a schimbat cu totul. Iar ăsta e un miracol care te copleșește, un miracol căruia nu-i poți face față: să deschizi ochii, iar de la fereastra ta să găsești totul schimbat. Într-o singură noapte și doar pentru că a nins. Și apoi să fie nevoie să ieși din casă și să-ți dai seama că nu poți păși. Primul pas pe care trebuie să-l faci în noua lume, pasul care schimbă totul, pasul care lasă urme, urmele care lasă poteci, potecile din care se nasc povești. Întotdeauna mi-a fost greu, întotdeauna mi-a fost teamă. Și mi-a fost greu și mi-a fost teamă pentru că miracolul acela care s-a întâmplat peste noapte era prea frumos ca să-l stric cu pașii mei. Pentru că știam că, odată ce voi călca peste el, vraja lui imaculată se va ciunti, se va îngreuna de oameni, iar oamenii își vor lăsa greutatea lor acolo, își vor căra poveștile în spate, vor sfâșia vraja nepăsători, își vor purta realitatea veche mai departe, ca și când toată ninsoarea aceea de peste noapte n-ar fi însemnat absolut nimic. Și mă amintesc așa: mic, zgribulit, cu ghiozdanul în spate, înainte ca lumina să se facă zi, iar străzile să se umple de oameni, gata să pășesc peste marea de zăpadă care a acoperit totul peste noapte. Sunt aici, în fața blocului, mi-e greu și mi-e teamă. Mi se pare atât de frumos că într-o singură noapte strada noastră nu mai există și că, uite așa, hocus-pocus, nimic nu mai e la fel, că mi se pare nedrept că eu sunt cel care o să strice toate astea, doar pentru că, vezi Doamne, sunt copil, iar copiii trebuie să meargă la școală. Și simt din tot sufletul meu că lumea în care trăiesc nu e dreaptă și că măcar în ziua asta, când a nins pentru prima oară, ar trebui să se interzică serviciile, școala, bolile, moartea, orice, pentru ca oamenii, toți oamenii, să rămână în case, să lase zăpada în pace și să se bucure de miracolul ăsta alb, cuminți, de la ferestre. Și aș vrea atunci să am niște puteri uriașe, să fiu cel mai puternic om de pe pământ și să scriu, cu niște litere enorme, o singură lege, care să se vadă clar chiar și de pe lună: NU AI VOIE SĂ ATINGI ZĂPADA. Doar că, sincer, n-am avut niciodată niște puteri uriașe, nici atunci și nici acum, când stau în fața unui text de atâta timp și nu sunt în stare să spun mai mult decât că "mă numesc Matei Florian și aștept să ningă". Și așa s-a întâmplat întotdeauna: lumina a tot crescut încet peste blocuri și s-a făcut zi, oamenii, unul câte unul, au început să iasă din casele lor, unii s-au bucurat un pic de zăpadă, alții s-au făcut că nici măcar n-o văd, au stat un pic, s-au gândit, apoi au călcat-o fără milă în picioare, "mori, bestie!", străzile s-au umplut de copii, iar copiii au luat-o înspre școală. Era deja prea târziu să mai dau înapoi, să fug în casă și să plâng, n-aveam nicio scuză, îmi făceam curaj și pășeam, îmi spuneam că n-am încotro, că totul e normal, mă convingeam al naibii de bine, pășeam cu încredere, murdăream tot ce se întâmplase peste noapte, iar pașii mei lăsau urme, urmele lăsau poteci, iar potecile mă duceau la școală, unde începeau mii și mii de povești până când uitam aproape tot. Când mă întorceam acasă, prin zăpada aceea vrăjită trecuseră deja oameni și mașini, fiecare cu drumul și cu povestea lui. Nimic nu mai putea fi la fel. Luam zăpada în stăpânire și ne bucuram de ea până când uitam de noi, până când trebuia să ne întoarcem din nou în case, să adormim, să ningă și să se facă iar lumină. Era bine și așa, întotdeauna a fost. Însă, nu știu cum să vă spun, sunt aici, în fața textului pe care trebuie să îl scriu, mi-e greu și mi-e teamă. Știu că odată ce am început să scriu, ceva din miracolul pur al primei ninsorii s-a dus. Că a trebuit să mă afund zdravăn cu bocancii mei sparți, să las urme și poteci. Și sunt zile în care, pur și simplu, nu mi se pare drept să fie așa. Că ar trebui să ni se interzică să facem asta și că tot ce trebuie să scriem, cât să se vadă clar, chiar și de pe lună, e: NU AI VOIE SĂ ATINGI ZĂPADA.
Altfel, cinstit să fiu, mă numesc Matei Florian și aștept să ningă.