Constantin Beldie (1887-1953) a fost un personaj special al gazetăriei și boemei bucureștene din prima jumătate a secolului trecut, un om care și-a pus toată energia și pasiunea și în alcătuirea unor reviste, și în satisfacerea plăcerilor lumești. Poate n-ar fi vorbit despre el azi decât istoricii presei, dacă prin 1950, scos din joc de noua putere comunistă, pensionarul sărac n-ar fi fost îndemnat de prieteni, fermecați de talentul lui de povestitor, să-și scrie amintirile. La moartea lui erau gata două manuscrise imposibil de publicat în plin proletcultism: "Lume și întâmplări dintr-o jumătate de veac" și "Oameni văzuți de aproape". Nici mai târziu, în anii de relativă deschidere, dar cu multiplă cenzură, eforturile fiului său de a le vedea tipărite n-au dat rezultat. Abia în 2000, primul volum, sub titlul neutru Memorii, a fost publicat la Editura "Albatros", iar în 2005, la editura lui Dan Zamfirescu, Roza Vânturilor, a apărut și cel de al doilea. Oana Bârna, îngrijitoarea volumului de azi, reia ediția princeps, dar operează o sumă de tăieturi, "croșetând" textul nu din motive ideologice cum opera cenzura, ci pur și simplu pentru cititorul din sec. XXI care nu mai are răbdare cu digresiuni plicticoase. Căci Constantin Beldie, o persoană excesivă în toate, și în muncă, și în distracții, are un soi de fugă de idei care-l depărtează de firul povestirii, cu incursiuni bibliografice, citate lungi și paradă de cultură, proprii amatorismului literar. Spre deosebire de alți comentatori, eu cred că, nefiind vorba de o ediție critică, ci de una pentru marele public, bine a făcut Oana Bârna că a suprimat "burțile" fastidioase. Însuși memoralistul se întreba, la începutul anilor '50, când o lume se sfârșea sub ochii lui, ce se va alege din această scriere pentru judecata sau simpla curiozitate a cititorilor din viitor. Oana Bârna a ales amintirile despre Bucureștii și bucureștenii dintre 1900 și 1950, așa cum au fost trăite de un participant la viața culturală și boema artistică, un "moralist fără moralitate", martor cu limbă ascuțită, apropiat prin profesie de o mulțime de personalități. Multe din acestea, intrate pe podiumuri înalte ale istoriei noastre literare, sunt tratate fără menajamente de contemporanul lor cel malițios. Savoarea cărții, pe lângă evocarea unui București demult dispărut, stă tocmai în anecdotica suculentă și picantă, cu amănunte prea omenești, necruțătoare, despre Nae Ionescu, Mihail Dragomirescu, Emil Isac, Urmuz, Ion Trivale, Mihail Sorbul, Emanoil Bucuța, Ion Minulescu, Adrian Maniu, Iorga, Arghezi, Blaga, Felix Aderca și mulți alții. Pe majoritatea i-a cunoscut în "bucătăria" redacțiilor în care a fost secretar general ("Noua Revistă Română", între 1910-16 și "Ideea Europeană", 1918-28), dar și în localurile în care socializau scriitorii și gazetarii epocii (nu scapă de verva lui bârfitoare decât C. Rădulescu-Motru, mentorul și șeful căruia îi datorează slujba). Capitole întregi sunt dedicate acestor localuri și felurilor de mâncare ce se găseau în fiecare, de la cârciumioare periferice la restaurante faimoase. Mare mâncău, Costică Beldie trasează o adevărată hartă culinară a Bucureștiului interbelic: pe vreo 9 pagini descrie delicii gastronomice într-un mod de-ți lasă gura apă, așa cum probabil i se întâmpla și memorialistului în anii de mare sărăcie, când se hrănea doar cu amintiri. O bună parte din fiecare capitol, dar și două capitole separate sunt dedicate erosului și variatelor experiențe cu care se fălește sexagenarul, impenitent admirator al farmecelor feminine. Bărbat chipeș, cu mare trecere la femei, stârnea numeroase pasiuni, cărora nu ezita să le dea curs, deși era căsătorit cu o bună gospodină și avea un fiu. (Între altele, se laudă și că două amante s-au sinucis din cauza lui. Una dintre ele e Cora Irineu, singura publicistă acceptată în redacția "Ideii Europene", care s-a împușcat în 1924, la 36 de ani. Portretul ei din "Caleidoscop", în care se recunoaște și relația amoroasă, are unele note cinice.) C. Beldie se laudă cam prea mult cu succesele și performanțele sale sexuale - o fanfaronadă erotică proprie senilității, care poate fi subiect de cercetare în studiile de gen. Oricum, însă, memoriile vivacelui gazetar rămân un colorat document de epocă.