...Când am primit vestea năprasnică a morții tale, am simțit în inimă niște gloanțe ascuțite și reci, care-ți provoacă o durere de neîndurat.
Nu știam nimic rău despre tine. Nu aflasem că în vară trecuseși printr-o operație grea. Nu știam că deveniseși, deodată, atât de fragil. Te știam ocrotit, iubit de familie, de noi, colegii, de studenții tăi. Ce-i drept, preocupată de starea precară a sănătății mele, încotoșmănată în egoismul pe care-l exacerbează grija față de evoluția bolii cu care mă lupt de vreo trei ani, nu te-am mai chemat, prea des, la telefon... Neieșind de atâta vreme din casă, n-am mai ajuns nici în deplasările cu redacția, nici la ședințele noastre de lucru. Eram liniștită din partea ta. Te știam "la locul tău", frumos, trăind cu demnitatea unei ființe nobile, ivită dintr-o specie rară, pe cale de dispariție. Îți admiram modestia cu care-ți duceai viața de scriitor, de reporter, hăruit cu însemnele ilustrului tău unchi, Marin Preda. Îmi aminteam, adesea, cu plăcere, de zâmbetul tău mucalit, de "poantele" tale, trântite hodoronc-tronc, în mijlocul conversațiilor noastre aprinse, de câte ori ieșeam la o bere, ori ne adunam la aniversarea vreunuia dintre noi... "Poanta" ta, cu efect de bombă, ne făcea să ne prăpădim de râs, gata-gata să cădem de pe scaune... Și totuși, mi s-a întâmplat să te surprind de câteva ori la câte o ședință cu ochii încețoșați, privind dincolo de fereastră, undeva, departe-departe, ca spre o insulă doar a ta, ca spre ceva pierdut pentru totdeauna... Nu te-am întrebat niciodată despre asta.
Îmi lipsești, Sorin Preda...
În singurătatea mea, mi-ar plăcea să-ți mai aud glasul profund, cald, bărbătesc, întrebându-mă cu tandrețe: "Ce mai faci, Silvioaro?"...
Îmi lipsești, Sorin Preda...
SILVIA KERIM
Nu te voi uita niciodată
Scriu greu, scriu încet, cu inima strânsă... Încerc să pun pe hârtie câteva gânduri, la moartea lui Sorin Preda. De-a lungul vieții, am pierdut numeroși prieteni, însă niciodată nu m-a apucat o disperare atât de mare, ca atunci când l-am zărit lipsit de viață, întins în sicriu, la capela Spitalului Universitar din București. Aveam sentimentul că privesc cadavrul propriei mele tinereți risipite.
Când l-am cunoscut, cu zeci de ani în urmă, în atelierul pictorului Ion Dumitriu, lângă el se aflau alți doi mari dispăruți, pe atunci tineri scriitori în plină ascensiune, regretații Mircea Nedelciu și Gheorghe Crăciun. Acum, când încerc să dau timpul înapoi, îmi dau seama că Sorin nu era foarte diferit față de anii ultimei sale maturități. Aceeași discreție, același spirit reflexiv, la fel de tăcut și de ceremonios, aproape aristocratic, cu vocația prieteniei și un profund devotament afectiv. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, acest om, care a fost obsedat toată viața de Dumnezeu și de literatură, nu cred că a apucat să facă vreun rău cuiva, nu cred că a dezamăgit pe cineva vreodată, chiar dacă avea și el, ca noi toți, mici ciudățenii omenești, mai mult sau mai puțin nevinovate!
Pentru relația noastră directă, ultimii douăzeci și ceva de ani, petrecuți în redacția revistei "Formula AS", au însemnat o apropiere sufletească decisivă. Abia în această perioadă l-am cunoscut cu adevărat pe Sorin Preda și m-am bucurat de prietenia lui. De câte ori se nimerea să mergem pe teren împreună, profitam de ocazie să dormim în aceeași cameră, petrecând nopți întregi la discuții. Așa am înțeles că scriitorul, jurnalistul, profesorul și omul ascundeau un mare credincios, un creștin-ortodox practicant. Dar, pe cât de discret fusese în îndelungata sa carieră literară, fără a avea, totuși, vreun complex în fața legendarului său unchi, prozatorul Marin Preda, pe atât de modest rămăsese creștinul. De aceea, gloria literară sau gazetărească îi inspirau un sentiment de deșertăciune, în timp ce credinciosul nu se temea de moarte, ci de judecata lui Dumnezeu. Trebuie să recunosc, însă, că era greu și îți trebuia mult timp ca să pătrunzi în adâncurile sufletului său sensibil și foarte emoțional, pe care aparențele le camuflau suficient de bine, fiindcă Sorin avea și pudoarea sentimentelor, nu numai a faptelor sau a gesturilor. Acest tip de sensibilitate analitică și reflexivă se simte, pentru cine știe să citească printre rânduri, atât în cărțile sale de proză, cât și în reportajele publicate la ziar, pentru că Sorin era un om bun prin definiție. Tocmai de aceea a fost și un minunat coleg. Ca un făcut, vorbisem la telefon cu o seară înainte de-a se petrece nenorocirea, și îi urasem "La mulți ani!", cu două săptămâni mai devreme decât data la care ar fi împlinit 63 de ani, iar el mi-a răspuns: "Ești primul care mă felicită, dar sper să nu fii și ultimul". Din nefericire, chiar am fost cel din urmă!...
Întotdeauna, moartea ne ia prin surprindere, căci atât timp cât trăim, ni se pare că deznodământul este departe de noi! Nu știu cât de pregătit era Sorin să părăsească această lume. În schimb, sunt sigur că acum el este împăcat și și-a găsit liniștea în Împărăția lui Dumnezeu, cea în care a crezut atât de mult. Dacă n-aș crede așa ceva, n-aș mai fi scris, încet și greu, cu inima strânsă, aceste rânduri triste. Dumnezeu să te aibă în paza Sa, prietene, și să te odihnească în pace! Să-ți fie țărâna ușoară și spiritul liber, ca păsările cerului. Drum bun, Sorine, în cea mai mare călătorie pe care a început-o sufletul tău! Aștept să ne vedem și să fim prieteni și pe lumea cealaltă, așa cum am fost în lumea aceasta... Eu îți promit că nu te voi uita niciodată.
MARIUS PETRESCU
In Memoriam
Scriu numele lui Sorin și-mi dau seama, dintr-odată, ce serios pare când îl scriu. Aproape solemn. Parcă dintr-odată nu poate fi scris decât cu negru. Cu două zile înainte de aflarea teribilei vești, căutând în biroul de-acasă niște fotografii, îmi iese-n fața ochilor una, făcută acum 15-16 ani, într-o deplasare cu redacția, la Bran. Sorin Preda cu o ceașcă de cafea și nelipsitu-i pix între degete. Niciun fir de păr alb, destins, calm, chipul îi era luminat de-un soare de munte. Apoi m-am gândit că pe 12 decembrie urma să fie ziua lui de naștere...
Sorin Preda era calm tot timpul. Calm, împăciuitor și delicat. Dacă-l întrebai ceva, nu se arunca niciodată să dea sentințe. După câteva clipe de meditație, venea și răspunsul, care - de cele mai multe ori - suna ca în "Moromeții": tăios și ironic. Câteodată, parcă dându-și seama instantaneu de ce spusese, pufnea ușor în râs, ducându-și mâna la gură, a discreție... Dar în ultimii ani, stilul lui se schimbase. Textele pentru pagina de Spritualitate aveau o profunzime și o densitate așa de mare, de parcă Marii Părinți (cei mai mulți plecați la cele veșnice), personajele pe care le evoca, îl aleseseră pe el, pe Sorin, să se mărturisească.
În septembrie, Sorin a fost operat pe cord deschis. A fost discret și de data aceasta. Înainte și după operație, am vorbit foarte puțin. Mă gândeam să nu-l obosesc și-i scriam mesaje. Îmi răspundea la fel, și nu uita, desigur, să glumească. Nu știu de ce această intervenție medicală a lui nu m-a speriat. Sorin a fost calm tot timpul. Și cred că mi-a transmis și mie această seninătate în fața încercării dificile prin care urma să treacă. Era calm și senin. Cine știe ce simțea, ce "știa"?... Acum sunt convinsă că știa ceva și de aceea era liniștit.
La câteva zile de când Sorin nu mai e, a venit cu adevărat și iarna. Când l-am condus pe drumul scurt, către groapă, nu ningea. Părul lui cărunt nu fusese nins cu zăpadă. Pentru o clipă, am avut impresia că în fața ochilor stă, odihnindu-se, unul dintre Marii Părinți care trecuseră prin textele lui.
Drum bun, dragă Sorin!
RUXANDRA CONSTANTINESCU
Dom' Profesor știa!
Am primit vestea ca pe o izbitură de cărămidă. Bogdan Lupescu mi-a scris. "Ai auzit de Sorin Preda?". "Nu. Ce să aud?". "A murit." Nu-mi venea să cred... "Sunt terminat. N-am dormit toată noaptea... Nu dau de nimeni, toți sunt plecați pe teren. Nu știam cui să-i spun... Vorbisem cu el zilele trecute să ieșim să ne mai plimbăm prin cartier, să mai povestim. Îmi tot sună în urechi vorbele lui: Bogdane, noi trebuie să trăim precaut."
Am rămas pe gânduri. Dom' Profesor știa. Dom' Profesor avea cuvinte potrivite pentru fiecare dintre noi. Vorbea rar, zâmbind în răstimpuri, într-un colț de mustață, iar privirea lui de catifea brună avea uneori aerul îngăduitor al maestrului pentru învățăceii săi. Eu chiar i-am fost învățăcel. El mi-a pus, primul, condeiul în mână și m-a pregătit pentru admitere în anul în care am dat medicina pe jurnalism. Dom' Profesor mi-a predat mai apoi genurile presei și jurnalismul cultural și m-a făcut să prețuiesc reportajul. Mi-a spus odată o vorbă pe care o iau în serios și acum. "Noi, la «Formula AS», avem o șansă unică: facem presă literară. Poți privi asta ca pe o misiune care trebuie dusă la capăt, pentru că sunt copleșitor de mulți oamenii care cred în revista asta. Nu-i poți abandona și nici nu-i poți dezamăgi. La «Formula AS» ești călare pe cai mari, ține minte!" Dom' Profesor știa! Oriunde ne-am fi aflat: la o ședință de lucru pe arșița verii, la redacție, în București ori în Piața Sfatului din Brașov, în miezul iernii (încercând să îmbunăm gerul care ne ardea obrajii, cu o cană de vin fiert și o porție de râs zdravăn), mereu îi căutam compania și povețele. Pe urma reportajului său am ajuns, în genunchi, în fața icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului Siriaca, de la Mânăstirea Ghighiu, să cer ajutor într-o mare cumpănă a vieții mele. Într-un fel, el m-a salvat. Dom' Profesor și Dumnezeu.
Mi-e teamă că n-am să mă pot obișnui prea curând să-l "sar" pe Sorin Preda din lista colegilor de redacție, atunci când, în preajma Crăciunului, îi sun pe rând, pe toți, ca să le fac urări. O să-l aud mereu, exclamând bucuros să-mi recunoască vocea: "Bună, Delia dragă, ce mai faci?" - cu aceeași intonație caldă și binevoitoare cu care m-a îndemnat, într-o zi, să urc și la bisericuța lui Bucur Ciobanul, aflată peste drum de Mânăstirea Radu Vodă. "Du-te să vezi. E mică, discretă. Cu icoane vechi, foarte frumoase... O să-ți placă." Azi, pentru prima oară, am urcat la biserica aceea. Femeia care mi-a dat lumânările mi-a spus cu emoție: "Dumnezeu să vă răsplătească nevoința, că ați urcat până aici!" Mi l-am amintit pe Sorin. Și nevoințele lui vor fi răsplătite. Dom' Profesor știa!
DELIA HANZELIK