- Sunt pline cărțile de istorie de mari fapte de vitejie. Regi care-și croiau drum cu barda printre dușmani, voievozi secerând fără frică oștiri întregi, infanteriști care șarjau nebunește, la baionetă, în fața tancurilor dușmanului. Dar există și altfel de eroi ai războiului. Militari care au avut îndrăzneala de a opri, o clipă, măcelul, pentru a fi, iarăși, oameni. Pentru a ieși din tranșee, ca să sărbătorească Crăciunul, alături de dușmanii lor, pe care îi seceraseră până atunci fără milă. Eroismul de-a lăsa o clipă inima să înflorească în plin război -
Soldații care plângeau
Crăciunurile erau mereu la fel în Ardealul copilăriei, spune profesorul și istoricul clujean Alexandru Diaconescu. O sărbătoare care, văzută prin ochii puștiului de atunci, căpăta dimensiuni ritualice. O pace și o rânduială în toate și o împăcare împletită cu aburii calzi ai colacilor scoși din cuptor. Totul era rostuit, de la bucatele de pus pe masă, la hainele cele bune de mers la biserică, de la postul ținut cu sfințenie de cei mai bătrâni, la colindele pregătite din timp, să-l întâmpine pe Pruncul Iisus. Parte din acest ritual sărbătoresc era până și așezarea familiei în jurul mesei de Ajun, lângă bradul împodobit cu mere și lumânări. În capul mesei era mereu bunicul, iar în dreapta lui era nașul, oameni vrednici și sfătoși, eroi în Primul Război Mondial. Bunicul și nașul erau chiar eroii poveștilor fabuloase pe care micuțul Sandu le sorbea mereu - "numai ochi și urechi" - la marile mese de familie și, mai cu seamă, la mesele de Crăciun.
"Eram fascinat de amintirile din război, pe care bunicul și cu nașul le depănau de sărbători, când se întâlneau. Aveau nenumărate povești, dar una dintre ele, o poveste stranie, m-a urmărit mereu, și n-am reușit s-o uit niciodată. Era o poveste cu soldați care plângeau... ".
Piave: lacrimi și sânge
"Bunicul dinspre mamă, Petru Fărcaș, era de loc din Țara Hațegului, din Ponor, lângă Pui, și, fiind nemeș, care ținea de regimentul grăniceresc, fusese recrutat în armata cezaro-crăiască. Anul 1918 l-a prins în tranșee, infanterist, undeva în nordul Italiei de azi, pe malurile râului Piave, luând parte la una dintre marile bătălii ale Primului Război Mondial. Povestea stranie s-a petrecut de Paștele anului 1918, care a căzut pe 31 martie, conform tradiției occidentale. Românii greco-catolici, care erau pe atunci de departe majoritari în Ardeal, sărbătoreau Paștele deodată cu ortodocșii, dar pe front, asta conta prea puțin. În Ajun, plutoanele de români, unguri, slovaci și austrieci au vopsit ouă, iar duminica, în dimineața zilei de Paște, au ieșit cu toții din tranșee. Italienii au apărut și ei de cealaltă parte a râului. Au intrat cu toții în apă până la brâu și s-au întâlnit în mijlocul Piavei, au ciocnit ouă, și-au urat «Hristos a înviat!», fiecare pe limba lui, s-au sărutat și au plâns. «De ce ne batem, de ce luptăm unii cu alții?», asta era întrebarea de pe buzele tuturor, ne povestea bunicul. Înaltul Comandament a aflat cu groază de fraternizarea soldaților și a doua zi de Paște a dispus un foc de artilerie «de s-o înroșit ceriu'» - vorba bunicului - și le-a ordonat apoi soldaților să forțeze râul Piave. Pe burta goală, le-au dat ceva tărie și i-au trimis să atace la baionetă. A fost mare vărsare de sânge și spiritul belicos a triumfat din nou...", spune profesorul Diaconescu.
Glasul îngerului
Se știu, din păcate, prea puține lucruri despre frumoasa poveste de fraternizare de la Piave, la care au luat parte soldații ardeleni din armata austro-ungară și trupele italiene. Dar astfel de întâmplări s-au petrecut pe întreaga durată a marelui război de la începutul secolului al XX-lea. Preluate de presa vremii, unele dintre ele au făcut, chiar atunci, înconjurul lumii, întărind credința oamenilor că dragostea va birui în fața urii și că războiul care luase deja milioane de vieți va înceta cât de curând posibil. Altele, precum povestea de Paște de la Piave, știute doar de combatanții de atunci, au supraviețuit uitării în amintirile nepoților care le-au auzit la gura sobei, de Crăciun. Unele au revenit, mai recent, în atenția istoricilor și a opiniei publice, pe măsură ce s-au descoperit, prin Scoția, prin Franța, prin America de Nord sau prin Germania, scrisori sau jurnale de pe frontul Primului Război Mondial. S-au scris, după ele, cărți și articole de specialitate, s-au scris poezii și cântece, s-au turnat documentare și s-au pregătit scenarii demne de filme de Hollywood, pornind de la minunatele exemple de umanitate oferite de amărâții de soldați din prima linie, care au înțeles cei dintâi, ca nimeni alții, necuprinsa lipsă de sens a celui mai mare război pe care îl cunoscuse lumea până la acea dată.
Erau ierni cumplite în tranșeele Primului Război Mondial, moartea pândea pretutindeni, între linii, sub zăpada reavănă, trupurile eroilor căzuți în bătăliile din zilele dinainte deveniseră statui de gheață, era toată ura infernală cu care mașinăriile de manipulare din cele două tabere își justificau atrocitățile de pe front, era mult dor și multă durere, dar, peste toate, avea să răsară lumina Crăciunului, cu colindele și cadourile care nu înseamnă nimic dacă nu le împărtășești cu ceilalți. Era iarnă și era frig și era noapte aproape, când, de undeva, "de dincolo", s-a auzit o colindă caldă, cântată parcă de un înger. Un cor bărbătesc i s-a alăturat pe dată, iar stelele magilor s-au dezghețat pe cer și au prins a străluci a speranță deasupra tranșeelor morții.
Ypres, 1914
Când mitralierele tac, ca să înceapă colindul
Ninge ca-n poveștile despre Crăciun din copilărie, dar tu nu ești într-o poveste, tu ești în plin război, în cea mai mizerabilă realitate care s-a pomenit în cei aproape 2000 de ani de la nașterea lui Hristos. E atât de frig, că-ți îngheață pleoapele! Clipești, și promoroaca rece de pe gene se topește în lacrimi ce se scurg ușor prin tranșeele ridurilor din pielea murdară și aspră, iar apoi îngheață la loc, pierdute în barba nerasă. E devreme încă, de-abia s-a lăsat seara, și ai în față lungi ore de planton. Veghezi exact în Ajunul Crăciunului, ai tranșeele nemțești la nici 200 de metri de tine și, la fiecare clipire, retina derulează imaginile ultimului Crăciun de acasă, petrecut cu iubita ta. Ai în minte ultima ei fotografie, pe care o ții ascunsă la piept, îi vezi ochii mari, încercănați de nesomn. Ai în minte rândurile ei, așternute cuminte, cu vorbe calde, alese să nu te tulbure, grijulie ca întotdeauna, implorându-te să-i promiți să o lași mai ușor cu fumatul, să ai grijă să porți fesul cel gros de lână și fularul și mănușile, să te gândești la ea, de Crăciun... Crăciunul? Ai văzut atâtea în 6 luni de război, încât un bombardament în seara sfântă n-ar fi decât o banalitate între alte o mie, consemnată în raportul de front al unui general pântecos, care, la ora asta, se ospătează cu bunătăți în separeul vreunui hotel de lux, în vreme ce tu trebuie să stai treaz și să înfrunți nu doar pozițiile inamice, ci și posibilitatea, atât de banală, că ar putea fi ultimul Crăciun din viața ta. E foială mare prin tranșee, unii tușesc a sfârșit de lume, alții urlă de durere, alții horcăie încercând să se încălzească în niște șube jerpelite, unii gâlgâie, pe ascuns, ceva rom adus pe sub mână din spatele frontului, doi camarazi zac pradă deznădejdii, tremurând cu pușca într-o mână și cu niște cozonaci primiți de la neveste în cealaltă. "Asta da seară de Ajun!", te gândești, când "de dincolo", de la inamic, răzbat, dintr-odată, refrenele unui colind. "Stiiiilleeee naaaaacht, heeeeeil'ge nacht...". Te freci la ochi și te uiți în jur. E clar că nu visezi, nu poți să visezi în post, când viețile tuturor camarazilor depind de vigilența ta! Și totuși, până să te dumirești de-a binelea, tranșeele alor tăi încep să îngâne și ele minunata colindă, în limba engleză. "Siiileeeent night, hooooly night/ All is calm, all is briiiight...". Zâmbești și, în frigul crâncen al serii de 24 decembrie 1914, zâmbetul îți înflorește pe față, ție, la fel ca tuturor celor care, de o parte și de alta a "zonei nimănui" dintre cele două șiruri de tranșee de la Ypres (în Belgia de azi, n.r.), sunt martorii unuia dintre cele mai mari miracole de Crăciun din istoria omenirii. Noaptea în care mitralierele au tăcut pentru a face loc colindelor...
Nebunia lui Jim
Povestea englezului Jim și a neamțului Otto, doi tineri ofițeri care au înfruntat moartea și neîncrederea celor din jur, pentru a se întâlni între tranșee să-și ureze "Crăciun fericit!" și să-și facă mici cadouri, din puținul pe care îl aveau, acolo, pe front, a inspirat reclama de Crăciun din acest an a unuia dintre cele mai mari lanțuri de magazine din Marea Britanie. Emoționat de concertul de colinde cântate cu o noapte înainte, Jim, soldatul englez, se ridică cu de la sine putere pe meterezele tranșeelor, în dimineața zilei de Crăciun. Face, din chipiu, semne de pace către soldații germani. E la 200 de metri de ei și aude cum se armează, una după alta, vreo duzină de puști. Colegii de front îl trag de manta. "Ești nebun, or să te împuște, ce ai de gând să faci?". Dar Jim pășește apăsat în "teritoriul nimănui". Calcă încet, cu mâinile ridicate deasupra capului, în vreme ce buzunarele îi sunt doldora de bunătăți și de amintiri. Știe c-ar putea muri în orice moment, dar știe, la fel de bine, că n-ar mai putea trăi dacă nu ar câștiga, cu nebunia lui, certitudinea că mai e o speranță. Că, în mijlocul atrocității războiului, oamenii știu să se bucure de Crăciun, că-și pot strânge mâinile, că se pot strânge în brațe, că-și pot povesti viețile și dorurile, că-și pot face planuri de a se revedea, când o da Domnul, la Berlin sau la München sau la Paris sau la Londra. Merge cu capul în pământ, ca și cum nu ar avea puterea să-și privească în ochi călăul din ziua de Crăciun. Merge așa, pas după pas, până când, ridicând ochii, îl vede pe Otto la doi pași de el, la mijlocul drumului dintre tranșee. "Salut, sunt Otto!", îi spune neamțul, care și-a oprit colegii să tragă și i-a convins să iasă și ei din tranșee. "Salut, eu sunt Jim!". O strângere frățească de mână, urmată, imediat, de gesturile similare a zeci și zeci de soldați. S-au întins apoi la povești, au scos pozele iubitelor din buzunarele de la piept, au schimbat mici daruri... "Crăciunul înseamnă să dăruiești", spune sloganul superbei campanii Sainsbury's, la finalul emoționantei povești de război. Dar întâmplarea din iarna lui 1914 e mai mult decât un pretext de reclamă. Se împlinesc exact 100 de ani de atunci, iar "Armistițiul de Crăciun", cum au numit istoricii evenimentul, continuă să uimească lumea largă.
"Poveștile sunt atât de impresionante, că te imploră să le crezi", își începe Malcolm Brown, istoric la Imperial War Museum din Londra și fost producător BBC, textul din prestigiosul cotidian britanic "The Guardian", în care le reamintește cititorilor englezi despre miracolul de Crăciun de pe linia frontului din iarna lui 1914. "În chiar primul Crăciun al unui război hidos, germanii și englezii și-au cântat unii altora colinde, au împărțit țigări în «no man's land»-ul dintre tranșee, au schimbat suveniruri, și-au făcut fotografii de grup, ba chiar au improvizat scurte meciuri de fotbal. De la valuri de bucurie și urări strigate din tranșee până la veritabile fraternizări în masă, toate au avut loc pe două tremi din linia de 30 de mile a frontului de vest în care erau cantonate trupele britanice. Departe de a denunța evenimentul, presa vremii l-a celebrat cu potop de titluri entuziaste. Scriitori de primă mână s-au inspirat din aceste întâmplări, iar majoritatea ziarelor naționale și locale au publicat scrisori ale soldaților care au luat parte la «Miracolul de Crăciun». Într-un strălucit exemplu de istorie-instant, nimeni altul decât Sir Arthur Conan Doyle (creatorul celebrului personaj Sherlock Holmes) saluta deja, într-o carte publicată în 1915, «un episod uman printre toate atrocitățile care au mânjit amintirea noastră despre război»", povestește istoricul britanic Malcolm Brown.
"Crăciun fericit, dragii mei..."
"Poveștile te imploră să le crezi", scrie Malcolm Brown. Dar cine mai credea, prin 1916, că un astfel de episod precum cel de pe linia frontului de vest din 1914 a avut cu adevărat loc? Războiul devenise tot mai crud cu fiecare lună care trecea, iar băile de sânge de la Somme și Verdun i-au făcut pe combatanți să uite de faptele de omenie din 1914. Un fost infanterist care luase parte la încetarea focului din ziua de Crăciun povestea, ulterior, într-o scrisoare, că recruților care li se alăturaseră ulterior nu le venea să-i creadă când auzeau despre armistițiu. "De fapt, până și nouă, celor care am luat parte la asta, ne venea, lună după lună, tot mai greu să credem că lucrurile s-au întâmplat chiar așa. Atâta doar că fiecare mic detaliu al acelui Crăciun ne urmărea zi de zi...".
Sunt mici detalii care i-au urmărit toată viața pe cei care au trăit atunci miracolul. În Ajunul Crăciunului, în Pădurea Plugstreet, germanii au urcat brăduți împodobiți pe parapeții tranșeelor și au început să cânte "Stille Nacht". Emoționați, englezii le-au răspuns "inamicilor" cântând "The First Noel". S-a continuat până târziu în noapte, când britanicilor, care cântau "O Come, All Ye Faithful", li s-a alăturat imediat corul german, care știa versurile în latină ale colindei, "Adeste Fideles". "Acesta mi s-a părut lucrul cel mai extraordinar - două națiuni să cânte aceeași colindă în mijlocul războiului", avea să își amintească un soldat britanic, citat de Malcolm Brown în cartea sa, "Armistițiul de Crăciun".
Serviciul funerar comun ținut între liniile tranșeelor, în chiar ziua de Crăciun, e un alt detaliu înălțător. Rugăciunile erau rostite mai întâi în engleză, de către un preot de front, apoi în germană, de un tânăr student teolog. Nemții într-o parte, englezii în cealaltă, cu ofițerii stând în fața lor, toți cu capetele dezgolite, în mijloc, cei doi care oficiau ceremonia, sub o cruce mare, iar deasupra tuturor, un cer albastru cum nu se mai pomenise de luni întregi. Pe unde mai ieri obuzele întunecau zarea, îngerii dezveliseră de Crăciun un văl de lumină. "O imagine pe care o vezi o dată în viață", își amintește un alt erou al Primului Război Mondial.
Când slujba e gata, un comandant britanic se alătură unui grup mixt de soldați ce sporovăiau între tranșee. "Ei bine, dragii mei, Crăciun fericit tuturor! Nu-i așa că sună al naibii de ironic?", a suspinat ofițerul, trăgând apoi o dușcă din cel mai bun rom și lăsând sticla să treacă mai departe, pe la toți cei din jur. "A fost rasă cât ai zice pește", se amuză, într-o scrisoare, un martor al evenimentului.
O bere fără gloanțe
Tot atunci, în iarna lui 1914, lângă Armentières, o altă întâmplare avea să impresioneze memoria lumii: soldații nemți au pus mâna pe unitatea de producție și pe stocurile unei faimoase berării locale. În dimineața de Crăciun, după ce au strigat "Nu trageți!", către liniile adverse, un grup de soldați germani au rostogolit un butoi din berea cea mai bună și au împărțit-o, în "zona nimănui", cu soldații galezi din tranșeele inamice.
Sunt multe scrisori care povestesc, pasional, despre meciurile de fotbal încinse între liniile tranșeelor, despre fotografiile făcute în comun și despre promisiunea ca de Anul Nou să oprească din nou focul, pentru a face schimb cu imaginile developate, între timp, în spatele frontului. Dar "Fraternizările" nu aveau cum să nu ajungă la urechile mai marilor armatelor combatante. Au apărut destule reacții de dezaprobare din partea superiorilor, dar, cu toate acestea, nu a fost raportat nici un caz care să ajungă pe masa curților marțiale. Episoadele de "fraternizare" au continuat, izolat, până spre sfârșitul Primului Război Mondial. Au urmat decenii bune de uitare, peste dezastrele și miracolele primei conflagrații mondiale s-au suprapus marea criză interbelică, apoi Cel de-Al Doilea Război Mondial, cu toate ororile sale. Povestea "Armistițiului de Crăciun" revine în atenția opiniei publice abia prin anii '60, odată cu apariția piesei și a filmului "Oh! Ce război minunat!". Marea vedetă Paul McCartney își ilustrează videoclipul piesei "The Pipes of Peace", din 1984, cu o punere în scenă a Crăciunului din 1914. Urmează multe alte producții pentru televiziune și pentru marele ecran, iar pregătirile pentru marcarea centenarului începerii Primului Război Mondial nu puteau ocoli acest moment luminos, petrecut pe frontul de vest. S-au ridicat, în anii din urmă, monumente în cinstea acestor eroi anonimi, care au înfruntat moartea, ieșind din tranșee în seara de Ajun, ca să serbeze cu "frații" din tranșeele inamice miracolul nașterii Domnului Iisus. Descendenți ai vechilor combatanți s-au întâlnit chiar acolo, în fostele "zone ale nimănui", îmbrăcați în costume de epocă, și s-au strâns în brațe, precum bunicii lor. Ca și în poveștile de la Piave ale profesorului Diaconescu, și ca în poveștile combatanților de la Ypres, Frelinghien sau Saint-Yves, e de ajuns, uneori, o strângere în brațe, o vorbă bună ori o felie de cozonac, pentru a face uitată toată oroarea și tot urâtul care ne înconjoară... "Crăciun fericit!".