Povești din pădurea de argint

Catalin Manole
- Îngeri păzitori ai pădurilor, silvicultorii străbat tărâmul de gheață al iernii, ca să ducă în ranițe bucăți de sare pentru căprioare și cerbi, sau grăunțe pentru păsările flămânde. Mai mare peste codrii de lângă cetățile dacice din Munții Orăștiei, inginerul silvic Nicu Oproiu ne poftește într-o călătorie pe poteci îngropate în omăt -

- Sunteți inginer silvic în munții vechilor daci, la Grădiște. Cum arată regatul lui Decebal, când este stăpânit doar de viscol și de zăpezi?

- Mulți ar crede că iarna, în munți, este un ne­sfâr­șit peisaj alb, nemișcat, în care nu se întâmplă mare lucru, pentru că viețuitoarele s-au retras la iernat. Dar abia acum tainele naturii ies la iveală, când pădurea este desfrunzită și munții sunt albi și goi. Dacă știi să observi, e un bun prilej să vezi cel mai greu și mai fru­mos moment al vieții din mun­­te: lupta pentru supra­vie­țuire. Eu am norocul să trăiesc pe viu întâmplările nevăzute ale naturii, pentru că asta e misiunea noastră, să avem grijă de pădure și de sălbăticiuni. Când e iarna cea mai grea, când ză­pa­da îți trece de brâu și nu se mai văd nici măcar tu­fe­le de muri sau de măceși din nămeți, când viscolul te orbește, încât nu mai vezi nici la doi pași, noi urcăm cu ranița plină de sare și de mâncare pentru animalele pă­­du­rii. O bună parte dintre viețuitoare hi­bernează, și-au făcut culcuș, unde aș­teap­tă adormite venirea primăverii. Dar multe dintre ele înfruntă anotimpul. Sunt mai greu de vă­zut, mai precaute, pentru că hrana e pu­țină și liniștea le expune mai mult. Iar­na, care nouă ni se pare superbă, pentru ele este testul suprem.
Când iernile sunt foarte grele, anima­lele duc, efectiv, o luptă de zi cu zi pentru supraviețuire. Sigur, există și adaptări. De exemplu, toate au o vestimentație spe­cială pentru acest sezon. Dacă cerbii au vara o culoare aproape portocalie, iarna sunt cenușii, îi confunzi ușor cu arborii sau peticele de pământ. Vara, dacă vezi un lup, nu dai doi bani pe el, zici că e un câine maidanez, însă iarna e impresio­nant: are o blană mare, ce îi dă o statură impunătoare, feroce. Chiar și păsările sau urșii își schimbă coloritul. Cele mai expuse la iarnă sunt căprioarele și puii lor. În cazul lor, salvarea vine din faptul că se strâng în grupuri aflate permanent în stare de alertă, sesizând pericolul în timp util. Nu luptă fizic, dar împreună pot evita un atac. Pentru căprioare viața e grea, în primul rând din cauza lipsei de hrană, căci vegetația este acoperită de zăpadă. De asta, datoria noastră prioritară este să le ducem mâncare cu ranița, în locurile unde știm că se ascund. În al doilea rând, din cauza zăpezii mari, picioarele lor se afundă în omăt, mai ales puii fiind în felul ăsta o țintă ușoară pen­tru lupi. Din cauza lupilor, și mistreții trăiesc di­ferit iarna: mai multe scroafe se unesc într-o singură turmă și acceptă pe lângă ele câțiva masculi care să le apere. Dintre aceștia, unul este solitarul sau răz­boinicul, cel ce intervine în caz de pericol. Am văzut o asemenea scenă sus, la Tâmpu, spre Grădiștea. O turmă de mistreți atacată de lupi s-a așezat imediat într-un cerc, cu puii la mijloc. Scroafele erau în jurul lor și un al doilea cerc de apărare era format din masculi. În jurul acestui cerc alerga masculul răz­boi­nic și el înfrunta lupii care îndrăzneau să se apropie. Cu niște colți impresionanți, mistrețul a reușit să facă față, în felul acesta, atacului a trei lupi. În anumite ierni, chiar și ursul, cel mai puternic dintre animalele acestor păduri, are nevoie de sprijin: îi ducem și lui mâncare în locurile unde stă.

- La școală am învățat că Moș Martin hiber­nează. Că iarna doarme fericit într-o peșteră căl­duroasă, așteptând primăvara...

- În principiu, da, hibernează, numai că în unele ierni mai iese și la plimbare. În arealul nostru, de pildă, avem 35 de urși, pe o suprafață care poate adă­posti doar 16. De aceea, îi ținem atent sub observație. Cât despre peștera călduroasă, ursul are, de fapt, un culcuș foarte mic, de obi­cei, o crăpătură îngustă în­tre două stânci sau un mic bârlog sub o piatră. Îl căp­tușește bine, încă din toam­nă, cu frunze și mușchi, și după ce cade zăpada, îi face eventual, cu botul, o mică fereastră, un rotund un pic mai mare decât ca­pul său. Am colegi pă­du­rari care au dat peste un astfel de bârlog. Cel mai bine este să te îndepărtezi cât mai repede și cât mai... neobservat. Pentru că - o ciudățenie în lumea animalelor - ursul își crește puiul tocmai în timpul iernii. Majoritatea animalelor fac puii primăvara, pentru ca ei să aibă timp să crească și să poată înfrunta iarna. La urs e altfel. El îl crește iarna și, în ciuda dimensiunilor im­pre­sio­nante ale mamei, puiul e cam cât o palmă, abia dacă cântărește cinci sute de grame!

- Cunoașteți ca nimeni altul pădurile din zo­na cetăților da­ci­ce. Există un loc care să vă placă, iarna, în mod special?

- Toată zona Mun­ților Orăș­tiei este foarte fru­moasă. Când străbați codrii se­culari, numai păduri virgine, cam 700 de hectare, e greu să alegi un singur loc. Mai ales iarna, o plimbare oriunde este o minunăție, o po­veste. Pădurile seculare nu pot fi comparate cu cele tinere, plantate de mâna omului. Într-o pădure secu­lară, ca cea de la noi, arborii au o diversitate de vârste, de la semințișul mic, abia ridicat peste zăpadă, până la arbori de două-trei sute de ani. Ecosistemul e variat și bogat, fiecare pasăre sau insectă își află me­diul potrivit. De-asta, în Occident nu există în păduri frumusețea de la noi. Doar în pădurile vechi, în care conviețuiesc și putregaiurile provenite din arborii bătrâni prăbușiți, și copacii tineri, poți găsi o faună bogată și variată. Dacă pu­tregaiul lipsește, lipsesc și gân­dă­ceii, care își au în el mediul de viață, lipsesc și păsările, care se hrănesc cu acei gândăcei, lipsesc și răpitorii și tot așa. Toată această superbă forfotă a naturii este acoperită, iarna, de zăpadă. Mai vezi câte o pasăre care zgribulește pe-o ramură de copac, mănâncă cetină de brad sau semințe de brad, ceea ce înseamnă că iarna e grea și mâncarea puțină. Un loc unde îmi place să privesc toate astea este la Izvorele, în Vârful Cetatea. E pe drumul ce duce către Godeanu, din masivul Șureanu. Priveliștea de acolo este extraordinară și pădurea de brad impresionantă.

- Printre păsările din pădurile Mun­ților Orăștiei, cândva se număra și cocoșul de munte, cel atât de jin­duit de vânători. L-ați întâlnit vreo­dată în drumețiile dvs.?

- Într-adevăr, cocoșul de munte este o pasăre foarte rară și puțini au avut bucuria să o poată vedea, chiar și de la distanță. Dar o să vă spun o în­tâmplare. Eram cu câțiva colegi, nu departe de locul pe care vi l-am pomenit, Izvorele. Stăteam și ne odih­neam un pic, pentru că urcasem dincolo de pădure, aproape de golul alpin. Când, deodată, foarte țanțoș, s-a apropiat de noi... un cocoș de munte! Am încre­menit toți. Pasărea asta este foarte sensibilă și foarte precaută. Te simte de la distanță destul de mare, e foarte greu să te apropii de ea. Cel mai bun moment este, eventual, cel al rotitului, al împerecherii, când atenția lui e captată de găinușă. Cu toate astea, co­coșul de munte se apropia de noi fără teamă, de parcă ne-ar fi așteptat. Era o splendoare: pășea mândru, penele negre, cu irizații verzi-albastre și cu pete albe și roșii îi străluceau. Se uita la noi de parcă ne ins­pec­ta. Apoi a plecat la fel de țanțoș, și noi am rămas cu uimirea unei astfel de întâlniri, dar și cu bucuria că avem asemenea păsări excepționale în pădurile noas­tre.

- Să vorbim, în încheiere, și despre copaci. Ce face iarna un arbore bătrân, în frigul muntelui?

- Iarna, când e ger și viscol, și zăpada se tot pune pe crengile lui înghețate, bătrânul copac... se strânge sin­gur în brațe. Ați văzut vreodată inelele de pe trun­chiul unui copac tăiat? Ei bine, ele sunt, de fapt, ier­nile prin care a trecut singur, strângându-se în brațe, în așteptarea primăverii.