25 de ani de la căderea comunismului

Cristian Curte
Douăzecișicinci de ani. Un sfert de veac!

Atât a trecut de când o mână de oameni au strigat: "Vom muri și vom fi liberi!", spălându-ne cu sângele lor de toate păcatele noastre coclite sub comunism. Cum de și-au găsit oamenii aceia curajul și credința în Dumnezeu, alcătuind din cioburi sufletul mare al României libere, e greu de înțeles! Majoritatea erau foarte tineri, unii chiar adolescenți, cu toții veniți pe lume și crescuți sub comunism. Cu toții mărșăluiseră de 1 mai și de 23 august purtând pancarte stupide, mâncaseră ceea ce statul multilateral dezvoltat le dădea pe cartelă și mer­seseră în biserici în care liturghia era supravegheată de tovarășii de la partid sau de ofițerii de Securitate. Cum de ei, tinerii care ar fi trebuit să fie cel mai bine spălați pe creier, le-au dat părinților lor lecția supremei li­bertăți? Și cum de părinții lor au uitat-o imediat, votând cu sârg un activist de partid, școlit la Moscova și, pe deasupra, prieten cu Gorbaciov?
Comunismul nu a căzut deplin în decembrie 1989. Nu. Doar s-a scuturat puțin, uimit că foștii pionieri sunt în stare să-și dea foc la cravate în piețe și să scuipe pe tabloul "celui mai iubit dintre conducători". După ce s-a dezmeticit i-a înecat repede într-o ploaie de gloanțe și manipulare, apoi s-a dat de trei ori peste cap și, din hidră roșie (ce culoare de lupanar!), s-a transformat în Fătul Frumos al capitalismului, care s-a suit pe cal și a dat iama prin toate fabricile patriei, dumirindu-se că sunt un "morman de fiare vechi" (expresie lansată de Petre Roman, comunist și el ca și tatăl lui). Așa că le-a vândut pe toate la kilogram, dar cum, vezi Doamne!, nu găsea cumpărători, s-a gândit că cei mai buni ar fi tot vechii tovarăși, care trăiseră bine și înainte și aveau dosite la saltea venituri roșii pentru zile albe. Și uite așa nomenclatura partidului și băieții deștepți din fosta Securitate au devenit peste noapte oameni de afaceri serioși, descoperindu-și brusc apetitul pentru capitalism și libertate de exprimare.
În toată această ecuație poporul a rămas eternul perdant. Lui i-a intrat bine în cap lecția propagandei, care l-a învățat că nu muncitorii, ci Ceaușescu a făcut Metroul, Transfăgărășanul și barajul de la Porțile de Fier. Așa că după 1989 poporul a așteptat ca statul să facă ceva. Nu chiar un metrou nou, dar măcar un alt Transfăgărășan. Doar că statul era prea ocupat să îm­pa­cheteze autostrăzi doar pe hârtie și să le vândă pe bani mulți către sine, îmbogățindu-și clica. Aceeași clică!
Păcat că tinerii care au murit la revoluție nu ne-au învățat și cum se folosește libertatea. Cu siguranță că știau. De aceea au și murit pentru ea.