CORINA DĂNILĂ - "Trenul vieții a pornit mai departe"

Ines Hristea
"Ieri, Azi, Mâine": zi de zi, în direct

- Suntem la început de an. Cu ce sentimente pornești la drum în 2015? La ultima noastră întâl­nire, iradiai de energie și optimism...

- Înainte de toate, dă-mi voie să încep dialogul nos­tru cu o mărturisire: mi-a fost dor de voi, de "For­mula AS"! Îmi amintesc cu mare plăcere de toate discuțiile noastre. În plus, de multe ori mi-ați fost și sursă de inspirație, de documentare pentru emisiunea mea zilnică de la TVR 2, "Ieri, Azi, Mâine". Și, ca să-ți răspund punctual la întrebare: da, am început anul 2015 plină de energie și bucurie, așa cum mă știți! Cu toate că trenul vieții mele a mai oprit și prin niște stații neprietenoase. Dar apoi a pornit mai de­parte - mânat de determinarea mea și de credința în Dumnezeu, de care nu mă despart niciodată.

- După o scurtă dispariție de pe micul ecran, ai revenit la TVR 2 cu o nouă emisiune: "Ieri, Azi, Mâine", un proiect îndrăzneț, realizat în direct. Care este oferta lui?

- În iulie 2012, a fost ultima ediție înregistrată a emisiunii "Topping", o emisiune în care realizam topuri săptămânale, pe teme din teatru, muzică, film și alte arte frumoase, topuri alcătuite pe baza preferin­țelor exprimate de către invitații din studio. Acum însă este cu totul altceva: "Ieri, Azi, Mâine" este o întâlnire zilnică, în direct, cu telespectatorii! Și, Doamne!, ce dor îmi era de emisiile live!

- Emisiunile "pe viu", în direct, sunt proba de foc a televiziunii. Nu toți moderatorii se încumetă să apară în "câmp deschis". Cum ai ajuns la o aseme­nea performanță?

- Eu am descoperit mirajul "directului" la TVR - locul unde am debutat în televiziune. În acea perioadă (1994), doar noi, crainicele Televiziunii Române, ală­turi de prezentatorii Telejurnalului, aveam transmisii live, în rest, toate emisiunile erau înregistrate. Mai apoi, am început să prezint, tot în direct, emisiunile duminicale și știrile de la TVR Internațional. În Tele­viziunea Română au fost și încă mai sunt profesioniști care continuă să-și facă meseria la cote înalte, oameni bine pregătiți, care mun­cesc cu onestitate și cu dăruire față de profesia lor și față de public. Și mai există un atu pen­tru mine: TVR este singura in­stitu­ție care își permite "luxul" de a re­zista la pre­siunea derizo­riului, având obligația clară de a informa și de a cul­tura­liza. Nu cred o iotă din scuzele unor colegi din televiziunile particulare, care încearcă să justifice oro­rile, meschi­năriile, vul­ga­ritățile difu­zate pe mi­cul ecran, prin sin­tagma deja înrădăci­nată: "Dacă cere publi­cul, noi ce să facem?". Mulți oa­meni au o nevoie acută de de­cență, de bun simț, așteaptă emi­siuni reali­zate într-un alt re­gistru decât cel al di­ver­tis­men­tului facil. Iar emi­siunea "Ieri, Azi, Mâi­­ne" res­pec­tă întru to­tul acest ori­zont de bine și de frumos. Sper, cel puțin! Țin nea­părat să men­ționez că o realizez împreună cu colega și prie­tena mea, Carmen Movileanu, care este produ­cătorul emisiunii.

- Un rol important în emisiunea pe care o realizezi îl au imaginile de arhivă, un veritabil tezaur al TVR...

- Ele au fost scânteia proiectului. Eroii emi­siunilor noastre sunt deseori oameni de vârsta a treia, cu o experiență de viață care îi ajută să înțe­leagă cu mai multă claritate prezentul și viito­rul. Pe acești "înțelepți" îi invităm în studio și vor­bim... despre noi. Ca și cum am privi în oglinda re­trovizoare trecutul, îndreptân­du-ne spre viitor.

Numele bucuriei: Rianna

- Cum împaci ritmul alert și cotropitor al tele­viziunii în direct cu viața de familie, cu respon­sabi­litățile față de fetița ta, Rianna?

- Sunt o mamă care se adap­tea­ză la cerințele copilului, încer­când să-i înțeleagă așteptările și să i le rezolve cu răbdare și cu mare aju­tor din partea mamei mele, căreia nu am suficiente cu­vinte pentru a-i mul­țu­mi! Rianna este acum în clasa a V-a și este în perioada în care se obiș­nuiește cu rit­mul și rigorile gimna­ziului, cu profesorii și cu sistemul de notare. Îmi doresc să-i trans­mit fiicei mele toate acele valori cu care am fost eu însămi cres­cută: respectul față de oameni, față de muncă și de adevăr, iubi­rea de Dum­nezeu și de cei apropiați. Îmi doresc să o învăț pe fata mea toate lucrurile bune pe care eu le-am învățat de la părinții și bunicii mei, moldoveni cu suflet mare și cald, la care să adaug apoi altele, mai de actualitate: că tre­buie să muncească și să-și res­pecte munca... Deo­cam­dată, pot să spun că Rian­na este un copil nor­mal, cu personalitate, dar as­cul­tător, nu e deloc o răs­fă­țată.

- Tocmai ce-am în­cheiat sărbătorile iernii. Le-ai celebrat pe înde­lete, moldovenește, ca în copilăria ta?

- Perioada sărbăto­rilor de iarnă e pentru mine un prilej de mare bucurie, dar și de tandră melancolie. În fiecare an, cu cât se apro­pie mai mult luna decem­brie, mi se face din ce în ce mai dor de tiptilul mamei în noaptea de Crăciun, căci - știi? - niciodată, în copilărie, n-am auzit pașii părinților când ne puneau da­ru­rile sub brad. Mi se face dor de liniștea acelei nopți, în­cărcată de așteptare, și mi se face dor de mine, co­pil. Căci - Doamne! - ce co­pilărie mi­nunată am avut! Pri­vind în urmă, mi se pare că a fost ca o poveste din care, odată cu primul ger și cu pri­ma nin­soare, se întorc la mine o mulțime de imagini, pline cu arome și savori: de la prăji­turelele pe care le făceam în casă, în Ajun de Crăciun, îm­preună cu mama, până la mi­rosul ademenitor al cozona­cilor copți în cuptor. Și tot eu eram res­ponsabilă cu pro­cura­rea portocalelor. Făceam rost de ele de la doam­nele vân­zătoare de la Apro­zar, care mă iu­beau și mereu îmi păstrau câteva. Pen­tru mine, Crăciunul fără miros de porto­cale era de neconce­put! Îmi mai amin­tesc și de răciturile moldovenești pe ca­re le gusta tata de usturoi și sare, pentru ca apoi eu și mama să le strecu­răm prin tifon alb, în castroane de porțelan imaculate. Castroanele acestea atât de prețioase erau apoi duse de mine și de fratele meu pe balconul închis, ca să se prindă. Atât doar că tata - fie iertat! - nu mai avea răbdare să aștepte masa de Crăciun și, deseori, nop­țile, se ducea pe furiș și le "încerca". (râde) Apoi amintirea îmi poposește asupra bradului, pe care-l împodobeam împreună cu tata, după care plecam la co­lindat pe la rude, la vecini și prieteni. Aceasta era atmosfera din familia mea, în seara de Ajun, petrecută în Pașcani. Îmi lipsește mult... Și tare-mi lipsește tata! Dar acum mă bucur de bucuria Riannei, atunci când descoperă sub brad cadoul dorit, mă bucur de copi­lăria ei, de inocența și seninătatea din ochii și de pe chipul ei! Mă bucur când cântăm împreună colinde, mă bucur când împodobim împreună bradul, mă bucur că mama e încă lângă mine și mă bucur că, în anii din urmă, fra­tele meu a preluat sarcina tatei și gustă răciturile de usturoi și sare. Și mă bucur că acum găsim portocale... Zilele acestea tihnite și limpezi ale Crăciunului mi-au îngăduit să pășesc și în acest 2015 cu optimism, cu încredere și cu credința că Dum­nezeu, Bunul, ne dă atât cât putem duce, că fiecare avem o cruce de purtat și că de noi depinde ce alegem să vedem: părțile bune sau pe cele mai triste ale vieții.

Foto: TVR2 (3), arhiva personală