Majoritatea votanților se așteaptă ca ea să treacă imediat la angajarea în direcția promisiunilor făcute, eventual chiar să le și finalizeze rapid. Orice întârziere este, din această perspectivă, dezamăgitoare. Dezamăgirea devine și mai adâncă atunci când victoria noii administrații a fost pusă, inițial, la cea mai clară îndoială. Să câștigi între primul tur al alegerilor (în care ai fost plasat cu 10% în urma adversarului) și cel de-al doilea, cu un procentaj mai mare decât era nevoie pentru victorie, este rezultatul unei mobilizări fără precedent a celor care au sperat la o schimbare radicală. Cam ăsta a fost "scenariul" alegerilor prezidențiale românești: Klaus Iohannis a cumulat (ajutat, evident, de greșelile concurentului său) speranțele tuturor acelora care au crezut că, în România, politica poate fi făcută și altfel. Poate fi, cu alte cuvinte, o acțiune responsabilă și transparentă în slujba comunității, fără "îndatorarea" față de vreun grup organizat de interese, fără aplicarea selectivă a legii, fără acțiuni imprevizibile, în funcție de conjuncturi etc. Președintele anterior, Traian Băsescu, a încercat, și în mare pare a reușit, să urmeze o asemenea cale, dar prețul a fost cumplit, toată uriașa castă a politicienilor și afaceriștilor corupți solidarizându-se împotriva lui. Klaus Iohannis, care a promis că va urma aceeași cale, a primit mai mult decât sprijinul unui partid, în victoria istorică pe care a obținut-o în fața unui sistem (clientelar și pervers) ce părea de nezdruncinat.
Iată, însă, că după instalarea sa la Cotroceni, președintele-surpriză a nedumerit, prin câteva manifestări care au tăiat aproape brutal entuziasmul susținătorilor săi. Astfel, în echipa sa de consilieri, a luat oameni contestabili din punct de vedere al moralității politice, dacă nu cumva și din cel al competenței; a decorat un fost deținut politic al comuniștilor, deși omul are simpatii declarat legionare; a propus, în ciuda neconstituționalității cererii, ca procurorul general al țării să facă parte din CSAT, adică să își asume și decizii cu caracter executiv, deși puterea judecătorească este separată - în toate statele democratice - de cea executivă și legislativă; a cerut, într-o formulare oarecum asemănătoare cu cea a majorității politicienilor corupți, ridicarea MCV (Mecanismul de Cooperare și Verificare), instrumentul prin care Comisia Europeană a ținut în frâu aspirația acestor politicieni de a-și subordona Justiția. Fără amenințarea MCV-ului, în 2012, Victor Ponta și gașca lui ar fi forțat până la capăt legile și instituțiile la o supunere totală față de majoritatea pe care o dețineau. Ba, și mai mult, Klaus Iohannis a început să colaboreze instituțional cu acest "șef de gașcă" și a declarat că va respecta, în respectiva relație, în mod scrupulos, legea; iar, ca dezamăgirea să capete justificare totală, și-a lăsat moștenitorii politici (Alina Gorghiu și Ludovic Orban) să participe la dezbaterile Antenei 3, televiziunea varanului Voiculescu, care în campanie l-a înjurat în toate felurile, susținând febril și interesat gașca pontistă ș.a.m.d.
Dezamăgirea față de primele manifestări ale noului președinte pare a fi, așadar, motivată. Dar înainte de a judeca argumentele motivării să observăm, totuși, câteva "constante" ale acțiunii sale de până acum. Președintele nu a pus nici o clipă la îndoială activitatea DNA, principala instituție juridică de combatere a corupției din România; Klaus Iohannis nu a pomenit niciodată de o reorientare a politicii externe românești spre China sau Rusia - cum ar fi dorit gruparea lui Ponta, susținând, dimpotrivă, întărirea legăturilor cu SUA și UE. Declarațiile privind "scăpările" unor informații din sistemul juridic spre presă nu urmăresc "controlul" presei, ci siguranța sistemului în cauză, care poate rata, pe fondul unor "dezvăluiri senzaționale", ținte instituționale greu accesibile. În sfârșit, cel puțin până în momentul de față, președintele Iohannis nu poate fi bănuit de vreo înțelegere discretă cu mafiile baronilor de provincie, iar faptul că nu joacă în "stilul Băsescu" nu înseamnă că și-a propus o "debăsificare a societății și instituțiilor", în sensul blocării instrumentelor critice față de corupția politică generalizată. În acest început de mandat, am putea spune, președintele Iohannis a ales să joace în "stilul Iohannis", în propria manieră. Evident, inaugurarea unui stil managerial nou nu exclude greșeli minore sau naivități, cu condiția să nu se persiste în ele.
În etapa actuală, Klaus Iohannis trebuie să colaboreze instituțional cu guvernul Ponta. Premierul are încă în spatele lui o majoritate parlamentară zdrobitoare. El nu se retrage din proprie inițiativă, cum ar fi normal, pentru a asigura o finalizare administrativă diferită a votului de la "prezidențiale". Ponta ar pleca, dacă partidul său, PSD-ul, i-ar retrage sprijinul la apropiatul Congres sau dacă majoritatea parlamentară de care dispune se dizolvă. Ambele posibilități se pot concretiza până prin martie-aprilie. Prima presupune oferirea unei compensații europene pentru Ponta, a doua înseamnă - în situația în care noul PNL nu primește "transfugi" (traseiști parlamentari) - formarea ad-hoc a unor noi grupări partinice care, împreună cu UNPR-ul, UDMR-ul, PPDD-ul, "noul" PC, să ofere sprijin, în scopul modificării Constituției, dar și al guvernării până în 2016, partidului prezidențial. Iohannis chiar încearcă să arate că este deasupra partidelor și intereselor concretizate de acestea, lăsându-și colaboratorii să participe la orice dezbatere (inclusiv la nefrecventabila Antenă 3), cu condiția ca, prin "ieșirile" lor, rolul de arbitru să nu fie depășit.
Klaus Iohannis beneficiază, în fond, de prezumția de nevinovăție. Orice început pe un teritoriu virgin poate duce la ezitări, blocaje, reveniri. Președintele și-a asumat sarcina formidabilă a reînnoirii totale a clasei politice. Fără o majoritate politică fermă și curată, fără încrederea celor ce l-au votat, ținta devine incertă. Prudența, și nu dezamăgirea, ar trebui să fie, deocamdată, starea majorității tăcute. Iar speranța, se știe, moare ultima.