Un roman polițist: Cloșca cu puii de aur

- Deși s-au scris tomuri întregi despre el, povestea Tezaurului de la Pietroasa nu s-a spus încă în întregime. Împrejurările descoperirii lui seamănă cu un roman polițist care, în ciuda celor aproape 200 de ani petrecuți de atunci, nu și-a pierdut misterul: morți suspecte, comori fără preț, evadări, pasiuni și - cum altfel? - multe, multe semne de întrebare... -

De la faimă la spaimă

A fost considerată, vreme de aproape 100 de ani, cea mai prețioasă comoară pe care antichitatea a lăsat-o moștenire omenirii. A fascinat o lume întreagă prin eleganța nepământeană a dichi­sului său și a orbit cu străluci­rea pietrelor scumpe ce o împă­nau. Savanți și cunoscuți colec­ționari de artă, oameni simpli sau amatori de senzațional s-au lăsat cuceriți de misterul ei. Până ca Tezaurul lui Tu­tanka­mon să-și ia partea sa de glorie, "Cloșca cu pui" și celelalte o­doa­re de aur găsite la Pietroasa (județul Buzău) în 1837 au re­prezentat piesele de rezistență ale faimoaselor expoziții uni­ver­sale, găzduite de marile ca­pi­tale europene, în zorii seco­lului XX. Poposită în Occident, taman din Țara Românească, din îndepărtatul și negurosul Bu­curești de dinainte de Carol I, "Cloșca cu puii de aur" trona, ca o veri­tabilă "bijuterie a co­roanei", în cele mai străluci­toa­re vitrine ale expozițiilor occi­den­tale. Cozi lungi se formau în fiecare zi, în jurul vitrinei cu tezaurul românesc, presa vre­mii exulta entuziasmată de fru­musețea și povestea comorii, iar promotorii eveni­mentelor culturale își frecau mâinile, în culise, încântați de succesul de public al comorii din Carpați.
Dar blestemul tezaurului, pe care gale­riștii occi­dentali încercaseră zadarnic să-l țină departe de ure­chile lumii, părea să nu se despartă de aurul pe care îl însoțea. De la Pietroasa, de pe malul Câlnăului, până la Londra și Paris, și de la București la Mos­cova, Cloșca și puii ei au trecut prin încercări greu de explicat cu minte rece. Morți sus­pecte, delațiuni, complicități, vieți ruinate, jafuri, corupție la cel mai înalt nivel, incendii și distrugeri de o sălbăticie ini­ma­ginabilă, plus atâtea și atâtea întrebări fără răspuns, toate s-au înlănțuit în destinul minunatei comori...

"Am scăpat de piaza cea rea!"

Există un detaliu cu iz academic, care însoțește, citeț, ca o fișă de bibliotecă, isto­ria comorii: după succesul fulminant de la Expoziția Universală din 1867, de la Paris, guvernului francez insistă intens pe lângă cel român, să primească acceptul de a prezenta din nou "Cloșca cu puii de aur", de această dată drept cap de afiș al Expo­ziției Universale jubiliare, de la 1900. Partea româ­nească acceptă, și Tezaurul de la Pietroasa e pus la loc de cinste, în sala orfevreriei antice de la Luvru. Succesul ei este, din nou, uriaș, dar nu lipsit de pe­ripeții. În cele 6 luni cât stă expusă sub acoperă­mântul Luvrului, se înregistrează nu mai puțin de 30 de incendii în jurul ari­pii de palat în care se afla Cloș­ca de aur! După plecarea tezaurului de la Paris, cele­brul arheolog și academician francez Ed­mond Pottier, șeful secției de Conservare a Muzeului Luvru, răsuflă, în fine, ușurat. "Am scăpat, Doamne, de piaza cea rea!".

Războiul aurului

Cu mult înainte să poposească în muzeele lumii, comoara de la Pietroasa pusese, deja, pe jar, autori­tățile de la București. Descoperită din întâmplare, pe un deal de sub Via Arde­lenilor, din Pietroasa, ea fusese pe loc ascunsă. Când află asta, dom­nitorul de atunci, Ale­xandru Ghica Vodă, îi po­runcește fratelui său, Ba­nul Mihalache Ghi­ca, vornicul Departa­men­tului Trebilor din Lăuntru, să se ocupe de găsirea comorii și de aducerea ei la Bucu­rești. "Fără minut ză­bavă!!!".
Vuietul depeșei lui Ghica Vodă a provocat un veritabil desant în grădinile oamenilor din satul co­mo­rii. Localitatea a fost scormo­nită de argații ocârmuirii, ca să iasă la lumină până și ultima piatră prețioasă, ascunsă prin cine știe ce cotlon. Principalii suspecți au fost imediat ridicați pentru anchetare, vecinii și rudele au fost luați la întrebări, copiii au fost urecheați să spună tot ce știu și să caute tot ce as­cun­seseră în joacă prin curțile caselor, muierile au fost "căutate" de bijuterii... Tot ce s-a găsit a fost pus sub sigiliu și trimis, în galopul cailor de poștă, la stăpâ­nire, la Capitală. Cum poveștile celor implicați în descoperirea, tăinuirea și vânzarea comorii se bat cap în cap, autoritățile trec la represalii, la confruntări între părți, la noi și apăsătoare "tacriruri" (intero­ga­torii, în limbajul polițienesc al epocii). Impresionanta desfă­șurare de forțe a șocat lumea din sat într-atât încât, zeci de ani după evenimente, cuvântul "co­moa­ră" a devenit un subiect-tabu în arealul Buzăului. "La ce bun că ne-a adus nouă, celor din Pietroasa, toată faima asta prin străinătăți, dacă atâtea nea­muri or avut de suferit pă urma comorii?", se plân­gea, în presa vremii, un bătrân. "Pentru noi, comoa­ra e un blestem...".

Comoara dintre pietre

Era Postul Paștelui. O vreme desfundată, să nu-ți scoți boii din bătătură... Ion, împreună cu Stan, so­crul său, se pornesc la săpat, după piatră bună de ferestre, cum fuseseră tocmiți de niște arendași. Știau ei un loc anume, mai departe de sat. Era, acolo, un bolovan mare, înnegrit de ploi, numai bun de tăiat în bucăți. "O piiatră supt Viia Ardelenilor, pă care, începând a o dăzgrădi, prin săpare în pământ, ca până la brâul omului, am găsit niște lucruri de aur, vârâte între dooă pietre", avea să își "amintească", un an mai târziu, Ion Lemnaru, în timpul intero­gatoriului luat de un "conțipist" trimis de la Capitală. Se spetea amarnic, Ion, în mocirla lipicioasă din jurul pietrei, sudoarea i se scurgea de pe frunte și îi încețoșase privirea, când, deodată, în vârful cazma­lei, apăruse ceva lucitor. Speriat, omul făcu doi pași în spate, cu mâna la gură, mut de uimire, la fel ca și socrul său.
Când le mai trece uimirea, Ion și Stan se opintesc și scot piatra cea mare. Mai sapă în jurul ei și găsesc peste 20 de obiecte de aur, bătute cu pietre colorate. Țărani simpli, habar nu au pe ce puseseră mâna. "Or fi din aramă", s-au gândit. "Cine, Doamne iartă-mă, e nebun să-și facă tăvi și căni din aur?!". Iau obiec­tele de pe deal, la fapt de seară, ca să nu bată la ochi prin sat, și le ascund în podul lui Stan, unde zac vre­me de mai bine de un an.
Trec luni bune de la descoperirea "tezaurului de aramă", până când Ion, Stan și rudele la care dosiseră obiectele între timp găsesc, în fine, omul potrivit ca să "mărite" aramăria veche din pod. Știau ei bine că astfel de comori vechi aduc numai necazuri, așa că, atunci când un aventurier aromân, Anastase Verusi, aflat cu ceva treabă în zonă, le oferă, cumva indife­rent, 4.000 de lei, echivalentul unei perechi de boi frumoși, țăranii zic "Bogdaproste!" și își văd mai departe de treburile lor. Verusi, care făcuse pe prostul de față cu țăranii, știe însă bine ce târguise: un tezaur de 40 de kilograme, de o valoare inestimabilă, a că­rui greutate în aur făcea, singură, baremi 100.000 de lei!!! Lăcomia îl trădează pe Verusi. Ca să poată ma­nevra pe loc tezaurul, el sparge cu barbarie, în patru, tava de 8 kilograme și alte piese care îl încurcau la transport. Sub privirile neputincioase ale țăranilor, pietrele care ornau piesele cele mai frumoase ale comorii zboară cât e curtea de mare, speriind gâștele din bătătură. E doar prima dintre agresiunile la care este supus super­bul tezaur după descoperirea sa. Dar e și lovitura care îl va costa pe Verusi. Copiii din sat găsesc pietrele prețioase, închipuie fel de fel de jo­curi cu ele, până când mai marii locului stau și se scarpină în cap: "De la cine ar putea proveni ele?". Între timp, Verusi începe înstrăinarea comorii. Kilo­grame de aur iau drumul Bucureștiului, fiind, proba­bil, topite. Cercul celor care aflaseră deja despre descoperirea de la Pietroasa devine tot mai mare și personaje influente îi bat la ușă aventurierului aro­mân. Șantajat, Verusi își cumpără liniștea cu mici bucăți din comoară. Își mai pierd urma, astfel, câteva dintre cele 22 de piese din tezaurul original. Dar lăcomia și invidia oamenilor sunt tot mai mari. De aici până la primul denunț nu mai e decât un pas.

Dosarul "Cloșca cu puii de aur"

La mijlocul lui iulie 1838, la un an și ceva de la găsirea sa, dosarul tezaurului încinge corespondența dintre Palatul Domnesc al lui Ghica, Departamentul Trebilor din Lăuntru, condus de Banul Mihalache, poliția și ocârmuirea județului Buzău. Sunt peste 70 de notificări care urmăresc mersul anchetei care îi viza pe cei ce descoperiseră și tăinuiseră tezaurul de la Pietroasa, numai în prima săptămână! Cu acribia și pasiunea specifice unui specialist în arhive, profe­sorul Marcel Ciucă a adunat, cap la cap, peste 200 de astfel de documente, majoritatea complet necunos­cute până de curând. Ele pun într-o lumină nouă - și plină de pitoresc - aventura celui mai important te­zaur antic găsit pe teritoriul României. Interogato­riile luate celor 20 de persoane arestate în "Cazul Pietroasa" ne descoperă nu doar naivitatea pietrarilor care au găsit comoara, ci și implicațiile ulterioare, la cel mai înalt nivel, care au făcut ca ancheta să tre­neze la finalul ei. Cercetat filă cu filă, dosarul "Cloș­tii cu puii de aur" recompune, în cel mai pur stil detectivistic, una dintre cele mai dramatice și spec­taculoase povești din istoria modernă a României... Oneste și atât de simple, cu detalii pline de bun simț țărănesc, interogatoriile luate țăranilor din Pietroasa sunt singurele mărturii care ne dau, azi, dimensiunea reală a unei comori care s-a înjumătățit, de la mo­men­tul găsirii, până la predarea ei Muzeului impro­vizat de Ban Mihalache, la "Sfântul Sava". Dar, dincolo de descrierea pieselor care s-au pierdut cu timpul, destăinuirile pietrarilor ne lasă moștenire și fabuloasele portrete naive ale fibulelor, cele mai cu­noscute dintre pie­sele comorii de la Buzău. "Cinci pă­sări, dintre care una la mărime ca un porumb, în spi­nare cu o piatră ma­re, de bălaș, lun­guiață, ca oul, și peste tot trupul cu feluri dă pietre, ro­șii, albastre, verzi, gal­bene și albe, la felul și mărimea ghinzii, spân­zurată de coada ei cu niște lănțușuri de aur și, din care una închi­puia de cloșcă, iar ce­le­lalte patru, mai mici, împodobite cu feluri de pietre, să închipuia de pui...". Presa vre­mii, care acordă spații largi descoperirii antice de la Buzău, pune mâna pe interogatorii și preia din zbor metafora plastică a pietrarilor buzoieni: "Cloșca cu puii de aur". Așa s-a năs­cut po­vestea...

Blestemul comorii

Anchetarea și judecarea dosa­rului "Cloșca cu puii de aur" țin mai bine de un an. În sep­tembrie 1839, când Ghica Vodă întărește hotă­rârea Înaltului Divan, Ion Lem­naru și socrul său, Stan Avram, sunt deja morți, victime ale durelor inte­ro­gatorii poliție­nești și ale mizera­bilelor tratamente de detenție de la Agia de sub Mitropolie. Verusi, cel care cumpărase cu bună știință tezaurul și înstrăinase mare parte din el, e bine-mersi, absolvit "de orice osândă", la fel ca alte personaje sus-puse, asupra cărora s-au găsit, în timp, piese din co­moara de la Pietroa­sa. Se bănu­iește că Verusi ar fi mituit autorită­țile chiar cu aurul celor zece piese cărora nu li s-a mai dat de urmă. În final, de suferit au doar cei doi complici ai lui Ion Lemnaru, "condamnați la bătae cu câte 30 de toiege fieșcare și la închisoare de un an". Unul dintre cei doi moare în anul următor, tot ca urmare a condi­țiilor de detenție de la Bucu­rești. Ce a mai putut fi sal­vat din comoara de la Pie­troasa ajunge la Muzeul Național. Mare amator de artă și de antichități, Ba­nul Mihalache Ghica, princi­palul inves­tigator din Dosarul "Cloșca cu puii de aur", se ata­șează foarte tare de tezaur. Lui îi datorăm punerea acestuia în circuitul științific național și internațional, pentru că, în afara scriitorului Alexan­dru Odobescu, care face, și el, din tezaurul de la Pie­troasa marea pasiune a vie­ții sale, somități europene bat drumul până la Bu­cu­rești, pentru a studia cu ochii lor marea mi­nune a antichității.

Vaca de muls a lui Odobescu

Încet, încet, pe mă­sură ce ecourile me­diatice ale descoperirii comorii se sting, faima ei științifică creș­te. Vine anul 1867, iar mult lău­datul Tezaur de la Pie­troasa e solicitat pentru Marea Expoziție Uni­ver­sală de la Paris, or­ganizată sub înaltul pa­tronaj al lui Napoleon al III-lea. Special pentru acest eveni­ment, Alexandru Odobescu supervizează restau­rarea pieselor de un bijutier parizian. Tot el comandă și faimoasa vitrină, gândită să pună în valoare frumu­sețea obiectelor și, în același timp, printr-un sistem de închi­de­re special, să permită trans­formarea sa în seif pe tim­pul nopții, pentru a-i asi­gura securitatea. Dar entu­zias­mul pe care Odobescu - de­semnat de guvern Comisar General al Expoziției Ro­mâ­ne de la Paris - îl pune în promovarea în lumea occi­den­tală a Tezaurului de la Pietroasa se întoarce împo­triva sa. Marele savant de­vine subiectul unor feroce campanii de denigrare, duse de ziarul "Trompeta Carpaților", al istoricului Cezar Bolliac, care îl acu­ză, nici mai mult, nici mai puțin, că ar fi vândut en­glezilor, pe sume uriașe de bani, "Cloșca cu puii de aur"! Scandalul capătă proporții internaționale, iar Odobescu e luat la rost de buni prieteni ai săi, pro­fesori de renume, pentru faptul că și-ar fi permis să înstrăineze o asemenea comoară. De fapt, Odo­bes­cu, cu acordul guvernului României, nu făcuse altceva decât să accepte invitația unui faimos muzeu londonez de a expune tezaurul nostru, vreme de alte 6 luni, după încheierea Expoziției Internațio­nale de la Paris. După ce a încântat și publicul bri­ta­nic, comoara se reîntoarce, în cele mai bune condiții, la București. Cu toate acestea, cariera publică a lui Odobescu este definitiv compromisă. Tezaurul însuși e luat în derâdere de adversarii politici ai savan­tului, fiind numit, adesea, "Vaca de muls" a lui Odobescu.

Al doilea furt al comorii

Nu trec mulți ani, iar "Cloșca cu puii de aur" își revendică din nou statutul de "ve­detă". Un viscol cum nu s-a mai pomenit de mult cuprinde Bucureștii la mijlocul lui noiembrie 1875. Prin fulgii grei de ză­padă, abia dacă poți zări la doi pași. Din depărtare se aud, însă, mai răgușite ca oricând, strigările "co­piilor cu ziare". "Mareleeeee furt!!!", "Mareleeeee furt!!!", "Hoții la Museu!!!", "S-a furaaaat Tesau­rul!!!". Pe gerul de afară, aburi calzi însoțesc fiecare strigare a puș­tanilor, învăluind povestea în și mai mult mister. "Cloșca cu puii de aur" e din nou pe prima pagină! Întreg Bucureștiul intră în stare de alertă, după ce piesele cele mai prețioase ale Tezaurului României au fost sustrase din Muzeul de Antichități. "Hoțul a intrat în Biblioteca Senatului - care vine d'asupra camerii ce conținea neprețuitul tezaur - a tăiat dușumeaua în partea din dreapta a mesei celei mari și, printr-o frânghiă, legată de-un lemn pus d'a curmezișul spărturei, s-a lăsat în mij­locul camerei cu antichități bisericești și alte obiecte prețioase, în care era și Tezaurul de la Petroasa", consemnează unul dintre documentele scoase recent la iveală de profesorul Mar­cel Ciucă.
Pornind de la indiciile oferite de un măturător de stradă, care găsise dimi­nea­ța, prin zăpadă, una dintre piesele de tezaur, polițiștii iau la purecat "Condica pungașilor" din București. Așa ajung și la Dimitrie Pantazescu Popescu, un tânăr cu bună educație, pa­sionat de circ, excelent acrobat, cu o figură expre­sivă și cutezătoare, fiu de preot și fost student semi­narist, în trecutul căruia se găseau, totuși, destule episoade neortodoxe. Un agent vigilent descoperă asupra lui matrița unei chei care se potrivea cu cea de la Bibioteca Senatului. Percheziția care urmează duce la descoperirea mult căutatului Tezaur de la Pietroasa, ascuns în cutia de rezonanță a unui pian. Încântat, parcă, de propriu-i număr de circ, Pantazescu colaborează deschis cu Poliția. Avea - află și an­che­tatorii, cu ocazia aceasta - nu mai puțin de cinci pseudonime în "Condica punga­șilor"! "Din primele mărturisiri, se constată că dân­sul s-a introdus în Biblioteca Senatului după 6 ore seara și-a eșit cu obiectele furate pe la 3 și jumătate noaptea. El a operat sparge­rea singur și ridicarea pe frânghie, pe care toți și-o explicau că s-a făcut prin ajutorul vreunui tovarăș, s-a executat numai de dânsul: a pus într-o pereche de pantaloni, ca într-un sac, toate obiectele furate și apoi le-a legat de frânghie. Odată sus, el trase frânghia și luă obiectele", notează, cu mare gri­jă la detalii, ziarul "Românul". Ecoul găsirii tezaurului cuprinde pe dată Bu­cureștiul. Mii de oameni um­plu curtea Poliției și străzile înveci­nate, pentru a afla mai multe detalii despre "furtul secolului XIX".
Succesul operațiunii de regăsire a Tezaurului e umbrit însă de evadarea din arest a lui Pantazescu, "printr-o fe­restruie îngustă de-o șchioapă", aflată la 10 metri de sol! Opinia publică e revoltată, iar presa cere, cu vehemență, capul celor vinovați. Noi victime se înșiră în destinul aventuros al "Cloștii cu puii de aur". Vreme de câteva zile, se țes cele mai fantastice sce­narii des­pre complicitatea poliției cu hoțul de la Muzeu... Totuși, Pantazescu e găsit, la scurt timp, într-o "casă de desfrâ­nare". Supus unor noi intero­ga­torii, tânărul recunoaște că e părtaș la siluirea unei bucăți din tezaur, o brățară inscripționată, de mare valoare isto­rică, din care o parte avea să fie topită de un argintar. Pantazescu primește 6 ani de închisoare, dar moare îm­pușcat de o santinelă, cu puțin timp înainte să-și ispășească pedeapsa. Oficial, ar fi fost vorba de o nouă încercare de evadare. Deși bănuit că ar fi însce­nat totul, comandantul închisorii scapă cu calitatea de "martor" în proces. Ca de obicei, pe­deap­sa și-o iau cei mici: gardianul și soldatul care-l însoțea pri­mesc ani grei de închisoare. "Piaza rea" mai înghite, hulpav, trei destine...

Exilul de 40 de ani

Nici după recuperarea din mâinile lui Panta­zes­cu, Cloșca și puii de aur nu scapă de peripeții. În pri­măvara lui 1884, este salvată, cu greu, din incen­diul care cuprinsese Palatul Universității București. A­run­cată de la etaj, din calea flăcărilor, pe riscul unor bravi pompieri, comoara suferă noi stricăciuni. Sfăr­mate, lovite sau turtite de atâtea ori în decursul de­ceniilor, piesele comorii de la Pietroasa sunt date de Regele Carol I pe mâna celui mai vestit bijutier al Europei acelor vremuri, germanul Paul Telge. Aven­turile Tezaurului sunt deja de notorietate mon­dială, așa încât guvernul ia măsuri severe de secu­ritate. Nu mică le-a fost mirarea berlinezilor să vadă trupe de poliție patrulând, non-stop, vreme de luni de zile, prin jurul atelierului de pe Holtzgarten­strasse 1 al lui Telge. Recondiționată de meșterul neamț, co­moa­ra e vedeta Expoziției Universale de la Paris, în 1900. Le­genda crește cu zi ce trece în jurul ei, dar la fel crește și circumspecția autorităților române. Avizat de acu­zele suferite în trecut de Ale­xan­dru Odo­bescu, minis­trul de Externe, Titu Maio­rescu, refuză, în 1911, cere­rea Italiei de a expune "Cloșca cu puii de aur" la Roma, la Expoziția Universală găzduită de "Cetatea eternă".
Dar grija lui Maiorescu și a celor din generația sa nu pot salva comoara de la cea mai mare pătimire a ei și a noastră, a tuturor. Parte a Tezaurului româ­nesc, cedat în custodie Rusiei țariste, în plin război mon­dial, "Cloșca și puii de aur" părăseau România, în vara lui 1917, pentru aproape patru decenii, pen­tru a se mai întoarce abia în 1956. O mare delegație de academicieni români, printre care și Tudor Ar­ghezi, e prezentă la Moscova, cu acel prilej. "Zgu­duit și emoționat, ies din Kremlin, unde am văzut cu ochii mei și am pipăit cu degetele mele «Cloșca cu pui»", telefonează Arghezi, în redacția "Contempo­ranului". "Ceea ce ni se prezenta în fața ochilor era de o bogăție fabuloasă, așa cum sunt descrise tezau­rele din «O mie și una de nopți»", notează un alt con­temporan.

*

Se spune că, după ceremonia de predare a Tezaurului de la Kremlin, membrii delegației române ar fi fost întâmpinați, cu lacrimi în ochi, de mai mulți savanți sovietici. Mari spe­cialiști în arheologie, studiaseră ani de zile tezaurul nostru și se îndră­gostiseră de "Cloșca cu puii de aur" atât de tare, că nu puteau con­cepe faptul că nu o vor mai vedea. Căzu­seră și ei în mrejele comorii, la fel ca Banul Miha­lache Ghica, cel care o ținuse în seiful perso­nal, cât timp fratele Ghica Vodă fusese la putere, la fel ca Alexandru Odobescu, care și-a dedicat ei viața și opera și care și-a compro­mis carierea de dragul aces­tei neprețuite comori, la fel ca toți ceilalți care, de la pietrarii Ion și Stan încoace, cu sau fără voia lor, au avut de pătimit de pe urma tezaurului de la Pie­troa­sa. În jurul lor, al tuturor, s-a născut legenda "Cloștii cu puii de aur", comoara de o frumusețe nepămân­teană.

(Articol realizat pe baza documentelor inedite pu­blicate de prof. Marcel Ciucă în lucrarea "Tezaurul de la Pietroasa".)

Tezaurul de la Pietroasa

Tezaurul de la Pietroasa, cunoscut și sub numele popular de "Cloșca cu puii de aur", a fost descoperit în anul 1837, pe dealul Istrița din județul Buzău. Din tezaurul compus inițial din 22 de piese, autoritățile au putut recupera doar 12, în greutate totală de aproa­pe 19 kilograme. Dintre acestea, cinci sunt lu­crate doar din aur: un platou mare, o cană, o pateră cu decor în relief și o statuetă în centru, un colan cu inscripție și un colan simplu, iar șapte sunt împo­dobite și cu pietre prețioase: un colan, patru fibule și două vase poligonale, unul octogonal și altul dode­cagonal. Cele zece piese pierdute au fost probabil trei colane, dintre care unul cu inscripție, o cană ase­mă­nătoare cu cea păstrată, o pateră simplă, o fibulă mică și două perechi de brățări încrustate cu pietre. Datarea tezaurului și atribuirea sa au pornit atât de la aspectul pieselor, cât și de la inscripția de pe colan, prezența runelor sugerând un neam germanic. Prima ipoteză, îmbrățișată de Alexandru Odobescu, atribuie tezaurul vizigoților conduși de regele Athanaric, care s-au refugiat în Imperiul Roman, odată cu apropierea hunilor, tezaurul fiind îngropat cel mai târziu în anul 381. A doua ipoteză, mai recentă și mai plauzibilă, a cercetătorului Radu Harhoiu, îl atribuie ostrogoților din prima jumătate a secolului al V-lea.