Îmi aduc și acum aminte scena petrecută în clădirea luxoasă a unei mari bănci internaționale. O duduie tânără și zglobie îmi calcula ratele pe care urma să le plătesc în euro, timp de treizeci de ani. Cum eu îmi încasez salariul în lei, m-am apucat, cuminte, să îmi elaborez pe hârtie un plan pentru vremuri mai grele, încercând să văd cam cât ar trebui să plătesc dacă un euro va sări de pragul de 3,5 lei, cât era pe atunci. Pe la 4 lei pentru un euro, stăteam bine, la 5 lei scârțâiam, dar împrumutul era oricum mai avantajos decât unul în moneda autohtonă. La 6 lei pentru un euro, aș fi putut avea ceva probleme, rezolvabile însă. Când domnișoara "ofițer de credit" (așa se cheamă, deși nu are legătură cu armata) a văzut ce mâzgăleam eu pe hârtie, a surâs tâmp și a exclamat: "Doar nu credeți în asemenea scenarii?!". Din păcate, domnișoara cu pricina habar n-avea că eu îmi făceam ceea ce se cheamă acum un "test de stres", care încearcă să vadă ce se întâmplă cu un client în cazul în care datele pieței financiare se modifică. Astfel de teste ar fi trebuit derulate cu toți cei care și-au luat credite cu toptanul în anii de boom ai economiei românești. Așa ar fi putut afla băncile că situația financiară a românilor va fi dezastruoasă dacă valutele în care și-au luat împrumuturile vor fluctua cu câteva zeci de procente. Spre nenorocirea noastră și a băncilor, francul elvețian, dolarul și euro s-au apreciat considerabil în ultimii șapte ani. Francul s-a scumpit de două ori, iar dolarul îi calcă pe urme. 200.000 de români cu credite în monedă elvețiană nu știu cum să-și mai plătească ratele.
Băncile nu au făcut teste de stres ale clienților pentru că, dacă le-ar fi făcut, zecile de mii de domnișoare de la ghișee și zecile de top manageri care le conduceau nu și-ar mai fi putut încasa, la sfârșit de ani, bonusurile oferite, pe măsură ce acaparau cotă de piață. Au luat cotă de piață, dar și-au umplut afacerile de credite neperformante, aducând milioane de clienți în pragul falimentului personal. Acum stăm toți și ne întrebăm cine e de vină și, mai ales, unde e soluția? Eu cred că de vină sunt, în primul rând, băncile, care nu au avut grijă de banii lor și au dat credite în valută pe zeci de ani, de parcă le-ar fi primit înapoi mâine, dar și clienții care s-au îndatorat, asumându-și un risc, fără să fie conștienți de el.
Soluția ar fi fost ca noi, românii, să avem încă de acum șapte ani teste de stres ale clienților și o lege a falimentului personal. Așa ar fi știut cei împrumutați că, la o adică, pot să nu-și mai plătească ratele, renunțând însă la multe libertăți (fără alte posibile împrumuturi, fără posibilitatea de a decide singuri ce fac cu veniturile lunare). Iar băncile, sau mai degrabă managerii lor, ar fi știut că banii, mai ales în monedă străină, se împrumută cu risc și trebuie să se gândească de două ori înainte de a-i da, eventual "doar cu buletinul", cum a fost moda în trecut.
Din păcate, legea falimentului personal, care acum e vânturată de politicieni, vine cam târziu pentru a mai repara ceva. Dar, vorba românului - "Mai bine mai târziu decât niciodată".