RODICA CULCER - "Nimic din ceea ce produce pixul nu trebuie contracarat cu Kalașnikovul"

Redactia
- Atacul terorist de la Paris, îndreptat împotriva revistei satirice "Charlie Hebdo" și soldat cu 12 morți, a fost in­ter­pretat "cap în cap" de presa autohtonă și inter­națională. Pe de-o parte, s-a spus că este un atac inadmisibil la li­ber­tatea de expresie, pe de alta că, dimpotrivă, avem de-a face cu o re­acție la un exces al libertății de exprimare care jig­nește și ofensează. Unde este adevărul? Aderați la lozinca "Je suis Charlie"?

- Dacă mă gândesc că prima reacție care justifica atro­citățile de la Paris, prin caracterul provocator al cari­ca­turilor publicate de "Charlie Hebdo", a aparținut unor jurnaliști care au justificat atentatul terorist din 11 septembrie 2001 de la New York, prin politica dusă de SUA în Orientul Mijlociu, îmi este ușor să demonstrez caracterul anti-democratic și cripto-to­talitarist al acestui raționament. În viziunea acestor jurna­liști, dintre care unii au făcut și apologia mineriadei din iunie 1990, probabil că vinovați sunt, și jurnaliștii, și volun­tarii organizațiilor umanitare, decapitați de gruparea Statul Islamic și vinovate sunt și fetițele răpite de militanții Boko Haram din Nigeria, pentru a fi convertite forțat la Islam. Este inutil să despicăm firul în patru pe tema caracterului ofensator (pe care nu-l neg) al caricaturilor din "Charlie Hebdo", căci ele nu sunt decât un pretext în războiul extremiștilor islamici împotriva valorilor fundamentale și a modului de viață ale Occidentului, iar scopul teroriștilor nu este răzbunarea Pro­fetului, ci crearea unui conflict în interiorul societăților occi­den­tale, care să ducă la radicalizarea tuturor musulmanilor, inclusiv a celor inte­grați. Totodată, pot fi de acord cu apelul lui Andrei Pleșu la mo­de­rație și respect pentru cei de credințe diferite, dar cred că nu trebuie să amestecăm lucrurile, în acest moment fiind pri­o­­ritară apărarea libertății de expresie ca libertate fun­da­mentală. Nu avem a adăuga nici un "dar" după această pro­po­ziție, căci nimic din ceea ce produc pixul sau tastatura unui cal­culator nu trebuie contracarat cu Kalaș­ni­ko­vul. În numele acestei li­ber­­tăți și al tuturor valorilor civi­lizației occidentale, s-au adu­nat la Paris 40 de șefi de stat și de guvern, deși nu cred că toți erau fani "Charlie Hebdo". Prin­cipiul este însă mai presus de imperfecțiunile acțiunii umane, iar în săptămânile ce au urmat, am văzut în ce capcană putem cădea dacă accep­tăm auto-cen­zura impusă de pericolul te­rorist: în Germania au fost in­terzise demonstrațiile grupării Pegida, care militează împotriva islamizării Occidentului, și a fost anulat vernisajul unei expo­ziții de caricaturi. Asta do­rim? Angela Merkel însăși, care a re­pudiat Pegida, a deplâns interzicerea demonstrațiilor de că­tre poliție. Așadar, dacă este vorba de apărarea cu orice preț a libertăților civice și valorilor democrației liberale, pot afir­ma "Je suis Charlie" - deși caricaturile din "Charlie Heb­do" mi se par de prost gust. Evo­cându-l pe Apostolul Pavel, spun și eu: "toate îmi sunt îngă­duite, dar nu toate îmi sunt de folos." Cred, deci, că ne este de folos să punem dragostea și res­pectul față de aproapele nostru, indiferent de religia lui, dea­supra drep­tului la insolență. Este însă vorba de un auto-con­trol vo­luntar, liber consimțit, care trebuie cultivat cu responsabilitate de educatori, formatorii de opinie și oamenii de cultură și nu poate fi lăsat în grija politicienilor. Se sparie gândul, de cum ar arăta o lege a presei adoptată de Parlamentul României! Închei, deci, cu fraza atribuită lui Voltaire: "Nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a o spune" - pen­tru că alternativa la acest principiu este în­toar­cerea la tota­li­tarism, și nicio viață nu merită trăită sub ame­nințarea te­rorii.

- În programul de lucru pe 2015, președintele Klaus Iohannis acordă întâietate întâlnirilor internaționale. Dar deși s-a văzut cu personalități importante din Europa și America, mass-media românească n-a tresărit. Nu era nor­mal ca președintele să-și înceapă mandatul prin corec­tarea imaginii internaționale a României? Pe unde merge e primit doar cu zâmbete.

- Este puțin cam devreme să tresărim de emoție. Nu a trecut decât o lună de la preluarea funcției prezidențiale de către Klaus Johannis și am fost deja neplăcut surprinși de am­biguitățile din discursul rostit la CSM, de numirea unor con­silieri controversați și de lipsa sa de reacție față de scanda­loa­sa ordonanță a premierului Ponta, privind renunțarea benevolă la titlurile științifice. Mulți dintre cei care l-au votat pe Klaus Johannis nu înțeleg normalitatea ca pe o conviețuire idilică între președinte și un premier insolent, incompetent și asociat cu personaje controversate și corupte, sau ca pe o punere în scenă a unui consens artificial, cum a fost pactul pentru spo­rirea bugetului apărării. De ce nu un pact pe jus­tiție, statul de drept și anti-corupție, dacă tot vrem să scăpăm de MCV? Ce consens poate exista între cei jecmăniți și mințiți și cei care-i jecmănesc și-i mint, adică între contri­buabili și guver­nanți, așa cum se prezintă ei la ora actuală în România? Poate că votanții anti-Ponta din 16 noiembrie s-au gândit la o altfel de nor­ma­li­tate, și anume, la stabilirea prima­tului unei demo­cra­ții func­ționale și al intereselor cetățeanului în fața abuzu­rilor clasei politice. Or, o astfel de normalitate nu poate fi sta­bilită evitând con­fruntarea și sancționarea celor care o com­promit. Înțeleg foarte bine că întrebarea dvs. se referea la activitatea externă a șefului statului, dar imaginea noastră externă este definită de acțiunile din planul intern, iar domnul Johannis va fi judecat în primul rând după calitatea acestora. Este, desigur, în­cu­rajator că președintele nostru a fost bine pri­­mit de pre­ședintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, pe care îl cunoștea, de altfel, demult. Dar o bună pri­mire este firească la început de mandat, când speranțele sunt mari și promisiunile generoase. Să nu confundăm zâmbetul proto­colar cu un cec în alb: și Comisia Europeană așteaptă rezultate din partea Ro­mâ­niei, atât în privința consolidării statului de drept și a demo­crației, cât și în privința reformării economiei și absorbției fondurilor eu­ropene. Pe de altă parte, vizita subsecretarului de stat american, Victoria Nuland, tre­buie înțeleasă mai puțin ca o demonstrație de simpatie și mai mult ca un demers menit să co­munice aș­teptările Washing­ton-ului față de România, în pri­vința apărării flan­cului estic al NATO, amenințat concomitent de agresivi­tatea Kremlinului și de tentaculele terorismului islamic. Nu mă îndoiesc că doamna Nuland își amintește că partidul domnului Johannis nu a fost întotdeauna un aliat sigur al SUA, mai ales când a cerut re­tra­gerea militarilor români din Afghanistan, și că însuși domnul Johannis a cochetat, la un moment dat, cu ideea unei deschideri față de Rusia. Și Statele Unite vor aș­tep­ta, așadar, ca acțiunile noului președinte să se ridice la nivelul discursului său recent și să anuleze dubiile exprimate deja în spa­țiul pu­blic, cu privire la simpatiile pro-Kremlin ale consi­lie­rului său pe probleme de securitate națională. Cu toții, cetă­țeni, UE și SUA, suntem așadar, încă în expectativă, și nu mai credem în personaje pro­vidențiale.