Actul, absolut normal instituțional, nu înseamnă, cum cred unii, că între palatele Cotroceni și Victoria s-a instalat concordia. Klaus Iohannis, noul președinte al României, a renunțat la bătăliile publice purtate de predecesorul său, instituind o colaborare pragmatică, în litera legii, cu primul ministru și guvernul acestuia, deși obiectivele electorale ale celor doi sunt complet diferite, ba chiar opuse. Colaborarea, necesară pentru funcționarea mașinăriei statale, nu presupune însă renunțarea vreunuia la obiectivele fixate, capitularea în fața celuilalt, ci acomodarea momentană la situație, regruparea forțelor în vederea următorului asalt. Președintele a declarat, de altfel, în interviul acordat directorului Realitatea TV, Rareș Bogdan (în 22 ianuarie a.c.), că își dorește cât mai rapid un guvern liberal, PNL-ul fiind partidul care l-a susținut, pentru a trece, efectiv, la realizarea propriului program. Iar candidatul PNL-ului la șefia guvernului, Cătălin Predoiu, a afirmat (în revista "22"/ nr. 3 a.c.) că Victor Ponta trebuie scos rapid de la guvernare, în locul lui instalându-se un "guvern-jucător" liberal. Alina Gorghiu, co-președinte al partidului ce l-a susținut pe Iohannis, a inițiat deja discuții cu alte partide parlamentare (și cu grupuri de parlamentari din PSD) în vederea realizării unei majorități care, la proxima moțiune de cenzură, să răstoarne guvernul. Și președintele, și PNL-ul sunt conștienți că menținerea lui Victor Ponta ca prim-ministru până în 2016 dă timp PSD-ului să se reorganizeze, să "regizeze" altfel stăpânirea administrației statului.
De partea cealaltă, situația premierului, înfrânt la prezidențiale, nu este deloc roză. Ponta nu are deloc statura unui om de stat veritabil și nici demnitatea unui politician care vrea să scrie Istorie. Este drept, după înfrângere, aroganța obraznică și suficiența cu care-și trata adversarii a dispărut, Ponta devenind dintr-odată un premier responsabil, cu apeluri la unitate și stabilitate politică, susținător înfocat al consensului, prin propunerea unor "pacte" pe diverse zone de acțiune guvernamentală, de la susținerea armatei, la proiectul-cadru pentru transporturi, de la reorganizarea sistemului educațional, la cea a "sănătății" etc. Toate aceste "acomodări cu situația", inclusiv cu acțiunile DNA, care au rărit brutal rândurile conducerii PSD-iste, indică poziția unui om care caută să salveze ce mai e de salvat, care caută să "supraviețuiască în mijlocul furtunii", în așteptarea unor vremuri mai bune. Un politician onest și-ar fi dat demisia din toate funcțiile deținute, în cazul unei înfrângeri precum cea suferită de el la "prezidențiale". Lupul care-și schimbă blana este acceptat de un electorat înșelat, dovada fiind trendul de popularitate descendent al premierului (17%), față de cel ascendent al președintelui (în jur de 70%). Victor Ponta, prim-ministru și președintele celui mai mare partid de stânga, știe că o retragere în acest moment înseamnă și o tristă și definitivă încheiere de carieră politică. Inițiatorul "loviturii de stat parlamentare" din 2012 nu are bărbăția politică de a-și asuma consecințele propriilor acte. Împreună cu partenerul său de cuplu politic, Liviu Dragnea, Ponta a avut viclenia de a amâna congresul PSD-ului, un act ce ar fi fost normal după consumarea unor evenimente esențiale. Dacă Ponta ar fi câștigat "prezidențialele", congresul era inevitabil, Dragnea devenind principalul candidat la șefia partidului. Opusul situației, pierderea "prezidențialelor", ar fi trebuit să ducă în mod normal la amendarea drastică a echipei organizatoare și, implicit, la reorganizarea conducerii. Realitatea a arătat, însă, altfel. Cuplul Ponta-Dragnea s-a decis să contraatace, excluzând liderii nemulțumiți (pe Geoană și Vanghelie) și agitând lozinca retragerii sprijinului de partid pentru membrii partidului cu probleme juridice. Ponta a speculat și ideea că retragerea lui din fruntea administrației (printr-o eventuală demisie) ar însemna trecerea PSD-ului în opoziție, adică pierderea surselor mănoase de venituri pentru baronii locali, cei ce alcătuiesc coloana vertebrală a partidului. Or, PSD-ul, fals partid de stânga, este, în fapt, o confederație de potentați regionali și locali, care nu-și pot păstra pozițiile ierarhice decât dacă sunt stăpânii absoluți ai resurselor și fondurilor din zonele pe care le controlează. Dragnea, el însuși mare senior de Teleorman, nu a înțeles că, atunci când adversarii numesc partidul său "comunist", nu se referă la doctrină, ci la practica supunerii față de ierarhii, utilizată de comuniști și preluată mimetic de moștenitorii și urmașii lor. Ponta a știut bine ce face atunci când a amenințat (ca Ceaușescu, pe vremuri) cu disjuncția între funcțiile administrative și cele de partid, o transpunere a ei în fapt forțându-i pe feudalii locali la împărțirea puterii. Amenințarea este, evident, pur propagandistică, PSD-ul fiind, cum s-a constatat în cei douăzeci și cinci de ani de la năpârlirea PCR-ului, un partid nereformabil.
Tocmai această stare a fost sesizată, atât de prietenii, cât și de adversarii săi. În PSD au apărut disidenții, care au constatat că, fără transformări de profunzime, după pierderea consecutivă a trei alegeri prezidențiale, partidul stagnării este condamnat. Din motive diferite, Sebastian Ghiță, Cătălin Ivan, Sorin Bota și alții au început să critice deschis echipa de manageri a partidului. Propunerile de reorganizare ale exclușilor Geoană și Vanghelie au început să fie ascultate, și ele, mai atent. Iar partidele satelitare (UNPR, PC, PPDD, gruparea lui Tăriceanu dizolvându-se de la sine) au început, brusc, să-și găsească propriile formule identitare, ce le oferă statutul de parteneri pentru oricare centru de putere. Turnesolul-indicator pentru situația momentană este UDMR-ul, oportunista grupare etnică declarându-și disponibilitatea pentru susținerea, interesată, a unei moțiuni de cenzură.
Riscul PNL-ului în bătălia pentru preluarea puterii și pentru reorganizarea reală a instituțiilor statului îl reprezintă, însă, exact negocierea acestor interese ale celorlalți, esențială pentru asumarea "curată" a administrației, sau pentru lăsarea ei pe seama PSD-ului până în 2016. Cu echipa Ponta-Dragnea, expertă în "lovituri de stat", aranjamente și minciuni, România ar mai putea pierde încă doi ani în calea transformării sale.