Cuvântul care spune povestea
Sunt cuvinte ascunse, pe lumea asta mare, care au darul de a mărturisi totul. Ele, cuvintele ascunse, cele pe care nu le poți afla în nicio altă limbă, s-au născut pentru a fi altfel, pentru a fi mai mult decât cuvinte. Sunt cuvinte-ființe. Ființe stinghere, unice, orgolioase, vii, vietăți fragile, cărora le poți îndepărta carapacea, pentru ca înlăuntrul lor să le poți afla sufletul, neasemuirea, povestea. Trebuie căutate cu grijă: sunt singuratice și ferite, tocmai pentru că poartă toată esența și povara lumii din care vin. Câtă greutate în rostirea unui cuvânt care nu mai există în nicio altă limbă! Și ce istorie trebuie să poarte în miezul lui, dacă a avut îndrăzneală să se nască cu totul altfel! O istorie, cu siguranță, cum nu s-a mai auzit, o istorie care l-a făcut posibil pe el, pe cuvânt, doar în locul acela și nicăieri altundeva. O istorie care n-a putut să-l înfrângă, deși peste el s-au așezat mii de alte cuvinte și zeci și zeci de veacuri. Cuvântul care este altfel e eroul care supraviețuiește bătăliilor, e bătrânul care nu uită, e cel care spune povestea mai departe. Tarluc. Sună simplu, sună banal, sună exact ca oricare altul dintr-o limbă străină. Căutați-l însă. Nu-l veți afla decât cu mare greutate, iar toate trimiterile, puține, vă vor îndrepta către limba occitană. O limbă despre care se știe prea puțin, o zonă vestită doar pentru nesfârșitele ei câmpii de lavandă, de acolo, din sudul Franței. Un cuvânt unic, dintr-o limbă mică, o limbă care nu e franceza, nu e italiana, deși, măcar geografic, există în spațiul acestor țări. Și a fost nevoie de drumul nostru lung și plin de peripeții, ca să găsim un cuvânt de felul ăsta: cuvântul care naște povești, povești care, credem din tot sufletul, merită spuse mai departe. Pentru că aceste povești adevărate la care am ajuns sunt cele care leagă fire invizibile, lungi de mii de kilometri, între lumi aparent indiferente. Sunt poveștile care unesc, sunt poveștile care nu trebuie uitate, tocmai acum, când nimeni nu mai pare interesat de astfel de lucruri. Mii de kilometri ca să ajungi la acest cuvânt unic, care valorează o lume, care spune o poveste, cuvântul care nu trebuie uitat: "tarluc".
Festa del Tarluc
Probabil că dacă n-ar fi existat sărbătoarea ce tocmai s-a încheiat acum, la început de ianuarie, sărbătoarea cu cea mai mare amploare din spațiul occitan (15.000 de vizitatori anul acesta), nici italienii și nici francezii n-ar fi fost preocupați de ce înseamnă exact "tarluc". Așa, pentru că sărbătoarea asta adună an de an din ce în ce mai multă lume, au dat de rosturile lui și l-au scos la lumină. Lumină! Pentru că despre asta este vorba în "Festa del Tarluc" sau, dacă doriți, dincolo de granițele ce traversează Alpii, "La fête du Tarluc". Tarluc are legătură cu munții, cu locurile astea, cu oamenii de aici și lumina lor de iarnă. De la "tarluc" începe o poveste despre niște oameni care nu se aseamănă cu cei din jur, cu obiceiuri ciudate, venite din moși strămoși, cu o altfel de legătură cu lumea. O lume fără granițe sau cu altfel de granițe: cele simple, străvechi, adevărate, granițele din cer, pământ și apă. Ei, singuraticii Munților Alpi, ei, cei atât de diferiți de ceilalți din jur, provensalii, ei, oamenii mândri și orgolioși ai înălțimilor, pe care dacă-i întrebi de unde vin, spun simplu, direct, abrupt, fără ocolișuri "din munți - munții sunt patria noastră, suntem neam de ciobani, asta ne e familia". Cum au ajuns aici, istoricii francezi sau italieni nu prea știu să răspundă. Pentru că n-au fost interesați, pentru că e o întrebare dificilă, sau, poate, pentru că nu vor să afle răspunsul. Ce este această insulă stâncoasă "de oameni altfel", din mijlocul unor popoare preocupate, de milenii, de cu totul altceva? Și ce este cu toate aceste obiceiuri atemporale pe care le mai afli azi, vii, de-adevăratelea, doar la ciudații aceia din estul european, românii? De ce neamul acesta, ciobanii, e întotdeauna altul decât al țării în care se află, fie că se numesc ladini, friuli, morlaci, caravlahi, occitani din Piemont sau vlahi? De ce toate aceste enclave au aceleași obiceiuri neschimbate de vreme, de ce atunci când se întâlnesc, se recunosc și își spun "frate"? De ce nu dau socoteală decât munților și turmelor lor de oi, pe care le poartă de sus în jos și înapoi? Aproape nimeni nu vrea să privească adevărul, să-l înțeleagă cu adevărat și să-l mărturisească răspicat pentru totdeauna. E mai simplu așa: vorbim despre ciobani ca despre un element exotic al țării în care trăiesc, le respectăm diferența, le transformăm casele de lemn în muzee, limba într-o anecdotă, îi asimilăm cu totul, apoi le proslăvim, la trecut, povestea. Ceva exotic, numai bun pentru turism. Ce are a face că ei, occitanii, de pildă, vorbesc aceeași limbă, și în Spania, Catalunia sau Italia, că sunt diferiți de restul locuitorilor? Avem reguli, avem granițe, iar ei au taxe de plătit. În rest, priviți, le-au fost organizate festivaluri, le-a fost celebrată diferența. Bienvenue en France! Benvenuti in Italia!
Doi sori în plină iarnă
Iată, abia ce s-a terminat "Festa del Tarluc" aici, în Alpii italieni, chiar lângă Podișul Valasco, zona Pontebernardo. A fost o sărbătoare organizată ca la carte, zona a fost înțesată de turiști. Și ce sărbătoare mică era acum o sută de ani, nimeni nu știa de ea, în afara celor de aici. Tarluc. "Între lumini". Exact așa se traduce, ce o mai fi însemnând și asta... Un cuvânt ciudat, al unor oameni ciudați, cu obiceiuri ciudate, dintr-o zonă ciudată. Între lumini, da, între lumini. Pentru că aici, în zona Pontebernardo din Alpi, ceva mai jos de Valasco, soarele răsare de două ori în aceeași zi, pentru ca apoi să se ascundă cu totul în spatele vârfului Ubac. O ciudățenie, desigur. Dar așa sunt occitanii, ciudați, iar pentru asta merită un festival mai mare. Da, aici, în miezul munților, unde de o viață locuiesc oamenii ăștia, care se numesc pe ei înșiși ciobani, ciobani și atât, până și soarele răsare altfel. De aici, și cuvântul care e numai și numai al lor, care vorbește exact despre asta, despre lumină și întuneric, despre lungile zile ale iernii. Numai aici, unde oamenii încă trăiesc după legi nescrise, se putea întâmpla așa ceva. Ca natura să-i răsplătească cu două răsărituri de soare, cu doi sori în plină iarnă. Pentru că doar acum, iarna, soarele se află suficient de aproape de munte, încât să răsară, la ora obișnuită, din stânga lui, pentru ca apoi să se ascundă în spatele vârfului Ubac și să dispară, până la prânz, privirii oamenilor. Apoi, ca o minune, apare, scurtă vreme, din nou. E al doilea răsărit al zilei, cel de după-amiază, când Valasco și satele din jur se umplu iarăși de lumină. Un nou răsărit și o nouă zi în mijlocul celei ce a început. Soarele străpunge muntele, dezmiardă lumea și apoi, ferit, ca o plecăciune, apune iarăși, se ascunde în spatele aceluiași vârf Ubac. Lumea asta de aici, aflată între lumini. Tarluc. Cuvântul care nu se mai află în niciun loc și în nicio limbă, cuvântul de la care începe adevărata poveste.
Șezătoarea
Poveștile se spun iarna. Între lumini. Între un răsărit de soare și un altul, când oamenii se strâng aproape, în case, și îmblânzesc întunericul cu vocile lor șoptite. Poveștile dezmiardă încremenirea iernii, o fac să freamete, o umplu de viață. Rostul unei lumi străvechi, aflate între lumi și între lumini. Iarna, clipa aceea albă care îi adună laolaltă pe ciobanii piemontezi și le dezleagă tăcerea lor dură, de piatră. Acum, când drumurile s-au oprit, iar muntele s-a mutat în inimi și în case, când în vatră arde mocnit lemnul de fag iar oile se odihnesc cuminți în staul, ciobanii încep să-și spună călătoria. Acum, iarna, între lumini, e timpul să asculți, să râzi și să te bucuri cu ceilalți, acasă, în familie. Lucrurile sunt toate la locul lor, cașul afumat în cămări, fânul în căpițe, carnea în beciurile răcoroase, satul e cu tine, copiii, femeile, bătrânii, oamenii pe care altminteri nu-i vezi în lungile zile de vară, în care hălăduiești peste munți, în căutarea pajiștilor mănoase. E timpul șezătorilor și al cântecelor care să alunge întunericul. Despre asta era vorba în sărbătoarea veche de tarluc. Doar că ea, astăzi, s-a transformat în altceva. Ciobănitul a devenit atracție turistică, obiceiurile de aici sunt văzute ca vestigii dintr-o altă lume. Ei, însă, ciobanii din Piemont, nu vor uita despre ce e vorba, vor sărbători mai departe, așa cum știu, în occitana lor străveche. Numai ei înțeleg rostul celor două răsărituri. Numai ei puteau să găsească și să simtă cuvântul care să vorbească despre asta. Oricine altcineva ar fi spus că soarele răsare, se ascunde după munte, apare din nou și apune, așa cum trebuie să fie. Nimic deosebit, doar vârful Ubac e suficient de înalt, cât să oprească lumina o vreme. Nimic ce nu poate fi explicat după legile logice. Nu și ei. Cei care știu cel mai bine sensul nevăzut al lumii se ghidează după el, i se supun și îl iubesc, de mii de ani, de o viață. Chiar dacă acum au rămas doar o mână de oameni. Bernardo Cesano e unul dintre ei. Unul dintre ultimii ciobani adevărați care a rămas aici, între lumi și între lumini, gata să dea mărturie despre tarluc, despre Valasco al lui de acasă, despre marea familie de ciobani, despre călătoria neîntreruptă de sus până jos și înapoi, despre obiceiurile aproape uitate, despre cerul și pământul care l-au călăuzit toată viața, despre cum istoria a încercat să-l facă să uite. Acum, de tarluc, când se spun poveștile adevărate, Bernardo Cesano își începe din nou călătoria. Acum, pentru totdeauna.
Bernardo al lui Simon al lui Bernard Cesano
Își vede tătăl, pe Simon. Piemontez curajos, serios, tăcut, așa cum au fost toți din stirpea lui. E o vorbă despre neamul lor de ciobani, o spun chiar provensalii, oamenii din câmpia franceză, care i-au privit întotdeauna cu o mirare amestecată cu teamă pe ciobanii occitani: "un om care tace și face" (pas bavard, mais boulot). Exact ca toți ciobanii adevărați. Bărbați care "fac". Așa spunea bunicul lui, așa spunea și tatăl, așa spune și el: "fac". "Fac muntele, fac La Routo". La Routo. Alt cuvânt care înseamnă o lume. Cuvântul care unește lumile, pe cea de sus cu cea de jos, anotimpurile, primăvară, vară, toamnă, muntele cu marea, Italia cu Franța. Transhumanță se numește acum, dar ei, ciobanii occitani, nu i-au spus așa niciodată. "Nu știu ce-i aia transhumanță, eu fac La Routo". La Routo e drumul, La Routo sunt ei. "Nu ești om dacă n-ai făcut muntele". Dacă n-ai pornit din Valle Stura, dacă n-ai îndurat singurătatea înălțimilor, tăcerea înghețată a strungilor Col Bas și Colle della Madalena, frigul acela năpraznic, de la peste 2000 de metri înălțime, potecile șerpuite, abrupte, pietroase, care tot urcă și coboară, 4000 de metri de urcuș și coborâș neîntrerupt, peste roci tăioase și iarbă pitică, cu hăuri nesfârșite, gata să te înghită pentru totdeauna. Drumul acesta ca singura formă de a fi, de a concepe existența și rosturile lumii, drumul acesta care îți intră în sânge și devine al tău, devine "tu", singurul drum posibil, singurătatea care se transformă în acasă, apropierea de moarte ca o uriașă liniște, pentru că așa trebuie făcut, "pentru că muntele, fiul meu, nu se cucerește", îi zicea Simon fiului său Bernardo, "munții nu ne sunt vrăjmași, aici ne e casa, aici ne găsim pacea". Apoi liniștea stearpă a ținuturilor de jos. Soarele dezolant, înnebunitor, al câmpiei Crau, un adevărat pustiu de stepă, dar în care "o mână de iarbă face cât un sac din Camargue". Delta Camargue-ului, acolo unde vântul Mistral poate fi nemilos atunci când suflă, acolo de unde, la 13 ani, Bernardo Cesano a văzut pentru prima oară marea. Se făcuse timpul să facă Drumul, La Routo, la fel ca tatăl, bunicul și străbunicii săi. "Eram un copil, nu știam nimic despre viață, țin minte doar că mama a plâns la plecarea mea, iar tatăl mi-a strâns mâna și mi-a spus că așa trebuie să fie, că trebuie să devin ucenic, înainte de a fi cioban, știu exact ce ghete și obiele am primit, știu cât de mult m-au înfiorat munții, ce teamă mi-a fost de întuneric și de pustiul care te copleșea când cădea noaptea, țin minte cele trei zile de drum prin munți și cum am coborât în câmpia de la Arles. Apoi am plecat în Camargue, acolo unde se ținea târgul nostru, al ciobanilor, acolo am simțit mirosul mării și am văzut-o, totul era nou pentru mine, eram un copil". În Camargue, l-au angajat imediat. A fost de ajuns să fie întrebat "al cui ești?", iar el să răspundă "sunt Bernardo al lui Simon al lui Bernard Cesano", pentru ca proprietarul de turme să spună "e de ajuns, nu trebuie să spui mai mult, ești piemontez, îi știu bine pe tatăl și pe bunicul tău". Au bătut palma imediat, a devenit ucenic, a primit 5000 de franci. Erau bani buni pentru un puști ca el. Avea bunda pe umăr și biciul sub braț. Și-a mutat biciul pe după gât. Ăsta era semnul că de acum, Bernardo al lui Simon al lui Bernard nu mai era un simplu copil, ci un om mare, un cioban care avea de lucru. S-a obișnuit repede cu munca, și-a dat seama că o avea în sânge. De la mare, din Camargue, o luau spre Crau, apoi, încet, cu oile, către munte, "la iarbă nouă", așa cum ziceau toți ciobanii. O vreme, lucrurile au fost bune, până la război. Proprietarii de oi francezi aveau nevoie de ei, de ciobanii piemontezi din zona Valasco, pentru că nimeni nu știa mai bine ca ei să se descurce cu turmele. "Un cioban stă în boată și imediat vede oaia care nu mănâncă. Iei cuțitul, îi faci o gaură în ureche, îi treci un fir de ață roșie pe acolo, o descânți, îi strângi coada cu o sfoară, iar când coada se înnegrește, tai sfoara aia și oaia se face bine". Era bine atunci, demult. Vremurile s-au tot înăsprit însă, a venit și războiul. Dacă în trecut bătrânii povesteau că muntele era al lor, că nobilii provensali aveau nevoie de ei, de ciobani, ca să păzească trecătorile și potecile care coborau spre Arles sau Avignon, acum, muntele este al statului, iar de trecut se trecea din ce în ce mai greu. Devenise o corvoadă. Taxele, taxe peste taxe, pentru oameni și turmele lor de oi, doar ca să treacă dintr-o țară în alta, din Alpii Italiei în Alpii Franței și înapoi. "Ar trebui să înțeleagă", spuneau bătrânii, "că aici nu e nici Italia și nici Franța, aici sunt munții noștri, aici am fost și vom rămâne ciobani, iar ciobanul nu are o țară, ciobanul e mereu pe drum, La Routo e țara lui". Între lumi, între lumini, destinul lor de ciobani. Dar cine să înțeleagă asta?! Încet, au fost izgoniți și prigoniți. În anii '50, ciobanii deveniseră un soi de contrabandiști, găseau poteci ocolite prin care să coboare în cealaltă țară, doar ca să nu fie nevoiți să plătească taxele acelea uriașe. Doar ca să-și facă munca lor de o viață. Tocmai ei, copiii munților. Astăzi, pentru că vreme de decenii, politica a fost necruțătoare în privința lor, mai sunt doar o mână, cei care au supraviețuit greutăților și au reușit să-și cumpere niște pământ. "Acum, când nu mai există graniță între țări, nu mai coboară nimeni din Piemont în Franța să se angajeze". I-au învins, pentru că, de fapt, nu i-au înțeles niciodată. Oamenii ăștia ciudați, cu cuvintele lor ciudate, oamenii aflați între lumi și între lumini. Refuzul statului de a-i mai lăsa să plece i-a îmbolnăvit pe unii dintre ei. Mulți au căzut la pat, destui au și murit. Acum, că au rămas doar niște bătrâni și câțiva proprietari care se încăpățânează să facă lucrurile ca odinioară, se organizează școli și festivaluri, în care să fie preamăriți. Contrabandiștii de ieri, eroii de astăzi. Istoria a avut întotdeauna ironiile ei.
În munte, pentru totdeauna
Doar că sărbătoarea de Tarluc despre asta este. Despre amintire, despre poveste. Amountagna. Înmuntez. Alt cuvânt care nu mai există în nicio limbă. Alt cuvânt care leagă lumi atât de îndepărtate, a noastră de a lor, acum și pururea și în vecii vecilor. Sunt legături mai puternice decât orice înscrisuri, pentru că sunt făcute din pământ, văzduh și ape. Aceeași lume, cea de acolo, din Alpii italieni și francezi, cu cea de aici, din Carpații noștri. Și aceiași oameni, de fapt. Frați. Ciobani. Ciobani, ca Bernardo Cesano, care plecau din Valasco, de acasă, primăvara devreme, ca să se întoarcă târziu, în noiembrie, la Sărbătoarea Tuturor Sfinților (Toussaintes). Aproape 500 de kilometri de drum, un drum care devenea totuna cu ei. "Nicăieri n-am fost mai fericit ca în munte. Țin minte cu câtă nerăbdare așteptam târgul de la Arles, de pe 3 mai, cum umblam de nebun să-mi găsesc uneltele, cum rămâneam cu orele ca să găsesc talăngile potrivite. O turmă trebuie să aibă muzica ei, nu ești cioban dacă nu știi să asculți muzica potrivită". Pentru berbeci, se alegeau talăngile mari. Pentru oi, unele mai mici. Caprele și țapii aveau clopoței. Măgarii mergeau în față cu bagajele. Apoi baciul cu biciul în mână. În spatele lor veneau caprele și țapii cei mai frumoși. Pe fiecare latură, mergeau țanțoși câinii. Apoi urma carul cu mieii nou-născuți, la urmă oile. 30 de kilometri de mers pe zi, înspre munte. 30 de kilometri de așteptare crescândă în care, spune Bernardo Cesano, trebuia să se audă muzica. "Muzica era bucuria noastră, felul în care suna fiecare clopot și talangă, cum se adunau împreună clinchetele noastre pe drumurile de prin sate, cum ieșea toată lumea la poartă să ne vadă trecând. Păi, cum să nu-ți crească inima de bucurie?!" Ei erau oamenii care refăceau rosturile uitate dintre pământ și cer, ei aduceau muzica până în inima lui Dumnezeu. O altfel de muzică, pe care nimeni nu poate să o compună, pe care, însă, numai un cioban poate să o audă. Fericirea era simplă, așa cum trebuia să fie. Fericirea era acolo, sus, atunci când turmele, ciobanii și câinii ajungeau, în sfârșit, "la iarbă nouă". Iarba, esența vieții de nomad a oricărui cioban de pe lumea asta. "Dacă barda bunicului ar fi fost făcută din iarbă, el ar fi dat-o oii s-o mănânce", spune Bernardo Cesano. Fără electricitate, fără apă curentă, înconjurați doar de stâncile ascuțite, întovărășiți de aproape doar de lupi, vipere, marmote și vulturi, oamenii ăștia erau fericiți. În stânele lor de piatră, așezate întotdeauna în preajma unui izvor, cu securea înfiptă în vreun butuc din fața porții, semn că ciobanii sunt acasă, cu focul arzând molcom în vatră, cu mămăliga în ceaun și cârnații atârnați de grinda din tavan, ei, copiii munților, ajunseseră unde trebuiau să fie. Aceeași fericire simplă, aceleași obiceiuri și același fel de a fi cu cel al ciobanilor de la noi. O singură familie, un singur fel de a trăi și de a înțelege lumea.
Bernardo Cesano a avut întotdeauna o voce aparte. Sunt mulți oameni care pot depune mărturie că, atunci când binele ăsta simplu dădea pe afară din el, iar Bernardo începea să cânte, chiuiturile lui se rostogoleau la vale, din stâncă în stâncă, până ce ajungeau în satele de la poale. "M-au auzit până jos cum cântam. Ce vreți mai mult?" Mai mult nu există.
Le-au luat La Routo, dar au înființat o școală, Casa Transhumanței, la care se predau cursuri de ciobănit. Oile sunt transportate în mașini până la pășuni, ciobanii aterizează din elicopter, direct la stâne. E o altă lume astăzi, sunt alte vremuri. Aparent, au fost învinși. Pentru că n-au fost înțeleși niciodată. Niște ciudați de occitani, frații noștri, aflați mereu între lumi și între lumini. Tarluc, tarluc, tarluc... Aici și acum, povestea merge mai departe.