Povești de dragoste: Sare în pantof

Cititor Formula AS
Un neam de mătuși

Când au aflat că un băiat îmi face curte (sper ca cititorii revistei să-și mai amintească această ex­presie, care li se pare atât de demodată tinerilor de astăzi), toate mătușile mele s-au simțit obligate ca ori de câte ori ne întâlneam să-mi dea sfaturi bine­voi­toare, să-mi povestească cine știe ce întâmplări din tinerețea lor și să-și puncteze spusele cu proverbe și învățături legate de căsătorie. Ce anume trebuie să fac într-o situație sau alta, când și cum să reacționez, la ce să fiu mai atentă, cum să-i calc soțului meu că­mășile, cum să pun murăturile care le plac așa de mult bărbaților, care sunt cele mai bune rețete de prăjituri, cum să mă îmbrac la logodnă și ce să port în ziua cununiei - acestea toate erau doar câteva din­tre nenumăratele "griji" pe care și le făceau pentru mi­ne. Trebuie să mărturisesc că nu le ascultam decât cu o jumătate de ureche. Zarva lor veselă, însă, mă amu­za. Le lăsam să se agite și să-și alimenteze una al­te­ia poveștile, ca să pot, de fapt, să-mi văd ne­stin­gherită de întâlnirile cu Dan, alesul meu.
Deși participa la cele mai multe dintre aceste întâlniri, bunica, mama mamei mele, cea care m-a crescut, nu intra în corul "bă­gătoarelor de seamă", nu mă dăscălea și nu mă sâcâia. Mă privea doar zâmbind din când în când, ca și cum și-ar fi amintit de cine știe ce întâmplare de demult. Am simțit în privirea ei un fel de complicitate afectuoasă, ea era singura căreia îi mărtu­ri­si­sem de la început toate te­merile mele legate de pasul pe care urma să-l fac și tot ea a fost, până la urmă, singura ca­re mi-a dat cele mai în­țe­lep­te sfaturi, cele de care aveam să-mi amintesc mai târziu.
Cu o zi înainte de cunu­nie, bunica m-a luat în ca­me­ra ei și mi-a spus așa, în trea­căt cumva, fără să insiste prea mult, dar cu o oarecare gravitate în glas, pe care a mascat-o apoi cu o strângere de mână. Mi-a zis: "Fată dragă, ține minte de la mine: nu-ți teme bărbatul, nu-l bă­nui după ce iese pe ușa casei tale, că e ca și cum singură l-ai pune în brațele altei femei!". Așa mi-a spus a­tunci bunica, dar eu n-am avut vreme s-o ascult sau, mai degrabă, vorbele ei au trecut pe lângă mine, căci mă prinsese febra pre­gă­tirilor de nuntă. Și-a mai adăugat apoi cu o privire ju­căușă în ochi "Și nu uita să-ți pui un pic de sare în pantof, când te duci la cununie, ca să ție dragostea voastră, să nu se risipească." Peste ani, când vorbele ei mi-au venit în minte, aduse de niște întâmplări tris­te, draga mea de bunică nu mai era, nu mai puteam asculta sfaturile ei înțelepte, care mi-ar fi fost de folos.

Primii an
i
Am trăit câțiva ani buni lângă bărbatul meu. Sigur că n-a fost totul roz de la început, căci a trecut o vre­me până când ne-am obișnuit unul cu altul, până am învățat fiecare să ne acomodăm la noua situație de oameni căsătoriți. Dragostea de început a acoperit toate neînțelegerile și nepotrivirile care mai apăreau și, încet, încet, până la urmă, dorințele noastre s-au ca­nalizat în una singură: aceea de a avea un copil. Din păcate, n-a fost să fie. În ciuda repetatelor inves­tigații medicale, a tratamentelor, a rugăciunilor, n-am avut copii. Dumnezeu nu ne-a dat această bucurie, care, poate, ne-ar fi legat mai mult și ne-ar fi ajutat pe amândoi să vedem partea frumoasă a legăturii dintre noi și nu să stăruim în căutarea sterilă a unui vinovat. Cred că am fi reușit să gestionăm situația aceasta dacă am fi locuit departe de familiile din care proveneam. Dar clanurile erau mari, mătușile nenu­mă­rate, comentariile lor la adresa faptului că nu aveam copii nu făceau decât să ne necăjească și mai mult. Zilnic, ni se aducea aminte acest lucru, printr-o vorbă, printr-un comentariu, prin cine știe ce aluzie, de parcă numai asta era preocuparea celor care trăiau aproape de noi: să urmărească ceea ce facem. Ne-am simțit spionați, împinși de la spate, ceea ce, trebuie să recunosc, a declanșat o stare de tensiune care a cres­cut încet și sigur și care a dus, până la urmă, la de­gradarea relației dintre mine și bărbatul meu. Ar fi tre­buit să nu băgăm în seamă corul cârtitorilor de pe margine, ar fi trebuit să avem maturitatea de a ne rupe de vorbele lor răutăcioase, ar fi trebuit să ne ve­dem de viața noastră, așa cum era, și să nu punem la suflet tot ce auzeam despre noi. N-am putut și am greșit că le-am dat importanță. N-am putut, pentru că aproape toate gândurile noastre se învârteau în jurul dorinței de a avea un copil, și atunci, orice vorbă, orice aluzie, chiar nevinovată, legată de această situație, ni se părea o săgeată otrăvită.

Petrecerea

Aveam deja șapte ani de căsătorie, când am fost invitați la o petrecere, la un coleg de muncă de-al soțului meu. Îi știam pe cei care erau prezenți, nu era prima oară când ne distram împreună, ne întâlneam cam la toate aniversările, ceea ce însemna că ne vedeam în acest grup măcar o dată pe lună. Poate că și între acești prieteni erau unii care făceau co­men­tarii despre faptul că nu puteam avea copii, dar, spre deosebire de neamuri, ei s-au purtat cu mai multă decență. Unii chiar au încercat să ne ajute și ne-au sugerat discret că ar fi bine să adoptăm un copil. N-am urmat calea asta, pentru că încă mai speram că vom putea avea copilul nostru.
La petrecerea de care vă povestesc, a apărut, la un moment dat, ca din întâmplare, nepoata unuia dintre invitați. Tinerică, frumoasă, ofertantă, ca să zic așa, fără prejudecăți. O tânără care, se vedea de la o poștă, știa ce vrea și n-avea niciun complex în a-și urmări țelul. Și țelul ei în acea seară a fost să se distreze cât mai bine. A început să cocheteze cu toți bărbații din casă, fiind când direct provocatoare, când insinuantă, cu ușoare perfidii la adresa noastră, a nevestelor. Sigur că bărbații s-au simțit flatați de situația apărută, s-au lăsat toți luați de val și, care mai de care, încerca să-i atragă fetei atenția, uneori în cele mai penibile moduri. Se născuse chiar un fel de competiție între ei, parcă înnebuniseră și nu mai aveau ochi decât pentru fata aceea.
Oricât a încercat gazda să calmeze situația creată, oricât s-a străduit să inventeze su­biecte cât mai interesante de discuție, fata a reușit să-și facă până la capăt jocul, trecând cu dezinvoltură de la un bărbat la altul, glu­mind cu ei, ori mergând cu obrăznicia și mai de­parte. Unora se făcea că le aranjează gu­lerul de la că­mașă și-i atingea insinuant, pe alții, în timp ce dis­cuta cu ei, îi mângâia ca din întâmplare pe umăr ori pe brațe. Într-un cuvânt, fata se distra provocând, iar noi, nevestele, am rămas mute, jenate de tupeul ei, dar și de comportamentul soților noștri. Vâr­ful spec­ta­colului a fost când s-a așezat pe genunchii băr­ba­tului meu și el n-a ripostat deloc. Am crezut că în­ne­bu­nesc. M-am ridicat, am ieșit în hol, mi-am luat pal­to­nul și i-am spus că-l aștept ca să plecăm acasă. A ve­nit, dar se vedea clar că-i rămăsese mintea acolo. Nu știu ce comentarii s-au făcut după ce-am plecat, știu însă că acea seară a fost începutul despărțirii noastre.

Infernul

Acum, după câțiva ani de la întâmplările pe care le judec cu mai puțină patimă și cu mai multă detașare, îmi dau seama cât de mult am greșit în ceea ce a urmat după petrecerea aceea. Gândul și preocu­pările de a avea un copil au dispărut brusc, ca și cum n-ar fi existat vreodată. A fost ca și cum fata aceea a aruncat între noi o otravă de care n-am mai putut scăpa, căreia nu i-am mai găsit lea­cul, oricât m-am străduit. Ge­lozia mi-a întunecat mințile și am reac­ționat pe măsură. Am început să-l pândesc pe bărba­tul meu tot timpul. Vedeam în fiecare gest al lui ceva care nu-mi era mie adresat, ci, credeam eu, este des­tinat altei femei. Am făcut lucruri de care nu mă credeam în stare înainte, l-am urmărit pe stra­dă, i-am controlat buzu­narele, îl ascultam când vorbea la telefon, îi miroseam cămășile când se întorcea de la serviciu, în căutarea unui parfum străin. Dacă întârzia câteva minute, îl primeam cu o întrebare insi­nuantă despre vreo femeie ca­re i-ar fi furat mințile. Am creat atâtea scenarii bolnave în capul meu, încât vedeam în orice femeie de pe stradă o adversară. N-am putut depăși niciodată durerea provocată de imaginea bărbatului meu, care o ține pe genunchi pe fata aceea, și cred și acum că acela a fost momentul în care ceva s-a rupt definitiv în mine. La început, el a negat bănuielile și presupunerile mele. Aveam discuții aprinse zilnic, discuții urâte, care ne-au secat pe amândoi. Apoi, după o vreme, am văzut că el nu mai reacționează la ceea ce-i spuneam și m-am inflamat și mai tare, căci tăcerile lui nu mă ajutau deloc să lămuresc situația incertă în care trăiam. A început să lipsească tot mai mult de acasă, să întârzie în oraș mult după terminarea serviciului, ca și cum ar fi vrut să scape, să amâne cât mai mult întâlnirea cu mine. Îl așteptam oricât de târziu revenea și nici nu închidea bine ușa, că și începeam acuzațiile. Viața noastră a devenit un infern. Simțeam că alunec tot mai jos, că mă transform în rău de la o zi la alta, că decad și că nu mă mai pot opri.
Într-o dimineață, înainte de a pleca la serviciu, eram în bucătărie amândoi, tăcuți și obosiți de certuri. Beam cafea. I-am spus că vreau să ne despărțim. O vreme a tăcut, apoi mi-a spus că îmi mulțumește pentru decizia asta, pentru că îl ajută să poată trăi liniștit, lângă o femeie liniștită, către care eu l-am împins, cu gelozia mea. Atunci mi-am adus aminte de vorbele bunicii, dinaintea nunții noastre. Mi-am rea­mintit că atunci mi-am pus un pic de sare în pantof, numai că acum sunt sigură, prea sigură, că am uitat, de fapt,... "piperul"...

NORA D. - Craiova