Distrugerea presei românești a început în anul 2004, cu privatizarea Rodipet SA, cel mai mare distribuitor de publicații tipărite din țară. Aflată în proprietatea statului, vreme de 14 ani, Rodipet a fost adusă în pragul falimentului în mod programatic. Apoi, chipurile, pentru ca statul să scape de o gaură neagră, ba să mai și ia bani pe ea, a fost privatizată, ca și alte societăți strategice, "cu dedicație". Deci, fără nici o grijă față de banul public și pentru primejduirea unui sector vital în orice stat: presa. Beneficiar: familia Hassan Awdi. Făptaș: guvernul condus de Adrian Năstase.
Până în 2009, Rodipet a fost spoliată, îndatorată masiv față de editori, furnizori și salariați și băgată în insolvență. Dar, în acest caz, ca și în altele, insolvența este un eufemism pentru faliment. Societatea nu mai funcționează. Nimeni nu a răspuns pentru nerespectarea contractului de privatizare și pentru paguba produsă creditorilor.
Alte firme de difuzare a presei au urmat aceeași rețetă de îmbogățire a patronilor, pe spezele editorilor: căpușare, îndatorare, golire de active, intrare în insolvență. Editorii au fost furați de zeci, poate chiar de sute de milioane de euro, însemnând cantități uriașe de ziare și reviste vândute, dar pentru care nu și-au primit banii. Statul a fost și el înșelat cu sume consistente, reprezentând taxe și impozite. Nici o firmă de acest tip nu-și mai revine din insolvență, fiind doar o problemă de timp până i se recunoaște, legal, falimentul. Nici un proprietar și nici un administrator al unei astfel de firme nu a fost pedepsit de justiție pentru escrocherie, fraudare, proastă gestionare sau cum vom mai vrea să numim ce au făcut ei. Așa a fost posibil, de pildă, ca o parte din echipa care a falimentat Rodipet să ducă apoi în insolvență și Hiparion S.A., al doilea mare distribuitor de presă, și mai târziu să procedeze la fel cu urmașa Hiparion, Press Point Distribution (care a pus și mâna pe chioșcurile Rodipet), și tot așa a fost posibil ca, după intrarea în insolvență a firmei "Tutun și Ziare" SRL, acum să dea semne că se îndreaptă pe același drum urmașa ei, "Efemeris" SRL. Și așa mai departe... În cealaltă tabără, a perdanților, editorii au fost obligați să accepte pierderile și să lucreze cu aceiași oameni (trecuți la firme diferite), pentru că nu aveau cum să-și vândă marfa singuri. Dar fiecare gaură lăsată de un mare distribuitor a zdruncinat serios trusturi de presă solide și a închis publicații. Zeci de ziare și reviste, dintre care nouă cotidiane naționale, au fost silite să-și înceteze apariția pe hârtie și din cauza difuzării de presă, în ultimul deceniu.
Desigur, există și alte cauze pentru declinul presei scrise, ca dezvoltarea extraordinară a mediului online, scăderea puterii de cumpărare a românilor, calitatea slabă a multor gazete și, nu în ultimul rând, deficitul de credibilitate al breslei jurnaliștilor, provocat de directorii de publicații și televiziuni care au vândut adevărul pe bani unor politicieni și afaceriști influenți. Însă, nici unul dintre aceste vicii de funcționare n-a produs atâtea daune precum sistemul de țepe din sectorul de difuzare. Fapt este că, în acest moment, publicațiile, foarte puține, care au în continuare cerere pe piață nu ajung la cititorii lor, pentru că cei care le fac, cu o trudă enormă, nu le mai livrează, pe datorie, unor distribuitori rău platnici, dar și pentru că nu mai există o acoperire națională omogenă cu chioșcuri de presă. O marfă cerută, dar care nu poate ajunge la cititori.
Pe de altă parte, difuzorii de presă corecți își restrâng activitatea și au dificultăți majore în a-și menține afacerea pe linia de plutire, pentru că s-au redus titlurile pe care le pot pune pe tarabă și, în consecință, și veniturile din acest comerț.
Estimp, toți politicienii, de la stânga la dreapta, s-au întrecut în a apăra din gură (de șarpe) libertatea de exprimare și în a lăuda rolul presei într-o democrație reală. Însă, nici unul nu a ridicat un deget pentru a apăra presa de escrocii din firmele de distribuție (eliminând hibele din legea insolvenței, de exemplu).
Presa nu a cerut favoruri de la politicieni, ci doar să nu-i îngrădească drepturile și să nu-i creeze un mediu ostil. În ultimii ani, politicienii au făcut exact pe dos, conștienți sau nu că vulnerabilitatea presei înseamnă vulnerabilitatea statului de drept. Iar până azi, nu au primit această chestiune, spre rezolvare, pe nici o listă cu urgențe de la Bruxelles sau Washington. Poate mâine. Și poate nu va fi prea târziu.