Era în aprilie, când parfumul de iarbă crudă m-a învățat ce-i iubirea. Aveam 20 de ani și nu mă îndrăgostisem cu adevărat până atunci, nu trăisem pasiuni arzătoare și nici nu suferisem din iubiri neîmpărtășite. Băieților din liceu, cu care mă plimbam de mână și mă sărutam pe furiș, duminica după amiaza, pe aleile parcului cu tei din orășelul meu de provincie, le păstram, alături de scrisorile pe care mi le trimiseseră din armată, o amintire oarecum duioasă. Venită la facultate, în Capitală, am continuat să mă țin tare. Cochetam nevinovat, râdeam cu poftă la bancurile sau glumele prostești ale colegilor mei, mergeam la bere, după examene, la "Mărul de Aur", la filme la Institutul Francez sau în scurte drumeții la munte, cu toată grupa. Fentam mereu dragostea, nu pentru că poveștile cu iubiri trădate și așteptări înșelate ale colegelor mele mă făceau să mi se strângă stomacul de teamă, și nici pentru că bunica, cu aerul ei înțelept, de femeie care cunoscuse viața prin toate "cotloanele" ei îmi spusese: "Bărbatul trebuie să te cunoască, până la nuntă, doar de la brâu în sus!". Pur și simplu, îmi plăcea jocul. Avansurile colegilor mei mă făceau să mă simt puternică, îmi alimentau orgoliul, mă făceau din ce în ce mai sigură de farmecul meu și, pe cât nu le dădeam curs, pe-atât deveneau mai insistente.
La cules de struguri
La începutul fiecărui an universitar, mergeam și noi, studenții, alături de tot poporul muncitor, în practică agricolă. În anul acela, în 1987, am mers într-un sat pierdut în praful Dobrogei, la cules de struguri. La șase și jumătate dimineața ne trezeam, ne spălam la o cișmea improvizată în curtea garnizoanei militare care ne găzduia, beam un ceai fără gust, din căni de tinichea, mâncam o felie de pâine unsă cu margarină și plecam, câte doi, printre rândurile de vie, în aerul rece al dimineții. Cu mine era ardeleanul Simon Tiberiu, un băiat voinic, din Țara Hațegului, cu ochii albaștri și două gropițe în obraji. Eu tăiam cu o foarfecă boantă codițele ciorchinilor, iar el căra coșurile grele hăt-departe, la capăt de rând. Tibi era harnic și ne terminam repede norma. Aproape de vremea prânzului, când soarele de toamnă încălzea bulgării de țărână, scoteam hainele groase și le așterneam pe jos. Rămâneam în tricouri și mâncam până ne săturam struguri dulci, aromați, din ciorchinii lungi și grei. Pocneam în dinți boabele pietroase și zeama ni se scurgea pe bărbie, pe mâini până la coate, făcând dâre prin praful care ne acoperea. După ce ne săturam, Tibi începea să cânte cântece vechi, patriotice, din Ardeal, și romanțe pe versuri de Coșbuc și Goga, pe care le știa de la petrecerile din familia sa. Avea un glas frumos, puternic și vibrant, și o anume mândrie în voce când îmi cânta, doar mie, cu dedicație, melodiile acelea. Tibi mai știa și învârtite sau feciorești și îl rugam să-mi arate "danțul", iar el se conforma, bătându-și tureatca cizmei imaginare cu palma, pocnind din degete și sărind și învârtindu-se în țărâna dintre butucii de viță-de-vie. Îl sărutam apoi pe obrazul năclăit de zoaie dulci, praf și sudoare, dar odată s-a întâmplat că el a întors brusc capul și l-am sărutat pe gură. A fost mai mult o atingere decât un sărut, pe care însă l-am perfecționat, curioși și euforici, în zilele care au urmat. După ce ne săturam de struguri, ne sărutam îndelung, până amețeam. În ultima zi de practică, i-am dat voie să vadă ciorchinele mic de strugure pe care-l aveam tatuat din naștere pe sânul drept și pe care mama îl furase și-l ascunsese în sân, pe când era grea cu mine. Ne-am întors apoi la București, la școală, și Tibi a continuat să ne cânte la chefurile pe care le făceam la aniversări, în camerele de cămin, cu voie de la administrație. Toată lumea îl adora, aducea peste tot voie bună cu felul lui de a fi neprefăcut, deschis și profund generos.
Ceasul rău
Se întâmplase ca el să fie singurul ardelean din grupa noastră, restul eram munteni și moldoveni, "sudiști", "Mitici", cum ne spunea el, fără răutate. La școală stăteam împreună în bancă și luam cursurile la indigo, atunci când unul dintre noi nu putea să vină. Uneori ne pregăteam temele pentru seminarii și învățam împreună, apoi făceam plimbări lungi pe aleile din campus, înainte de a mă conduce la metrou. Cu mine era așa cum îl știam, cald, ocrotitor și de o voioșie molipsitoare. Aveam nevoie de asta: în timpul sesiunii de iarnă fusesem dată afară din cămin, pentru că îndrăznisem să aduc de-acasă un reșou electric, pe care să ne facem cafeaua și să ne încălzim degetele înghețate, în timp ce învățam pentru examene, cu paltoanele pe noi. Echipa de control a UASCR dăduse buzna în cameră și mă acuzase că fur energia electrică de la poporul muncitor. Cu spiritul lui ardelenesc, de dreptate, Tibi s-a înfuriat așa de tare când a auzit ce mi s-a întâmplat, încât la seminarul de economie politică de a doua zi, s-a ridicat și a spus că "societatea socialistă multilateral dezvoltată" e o tâmpenie, iar profesorului de filosofie că "Dumnezeu-drăguțul" a făcut lumea și pe noi, oamenii, și că "omul nou", conceptul pe care tot încerca să ni-l explice distinsul profesor, urma să fie un specimen cu creierul trepanat, care să facă întocmai ce zicea partidul. Amândoi profesorii i-au spus, pe loc, că nu avea la ce să se prezinte în sesiunea din vară, că era ca și picat. Prietenii s-au rărit, dintr-o dată, în jurul lui. După puțină vreme, Tibi a fost chemat la rectorul facultății, care i-a dat de înțeles că tot ceea ce poate face pentru el, ca să nu-l excludă, era să-i aprobe transferul la altă facultate. Ca din întâmplare, imediat după aceea, a și primit o scrisoare de acasă, în care mama sa îi arăta că e așa de bolnavă, încât ar fi mai bine să se transfere la un centru universitar cât mai apropiat de casă, cel mai bine la Timișoara și, poate, chiar să treacă la seral, să-și ia și un serviciu bun, poate chiar la combinatul siderurgic din Hunedoara...
Fiară tânără, iubirea
Era primăvară când mi-a spus că va pleca, că se simte dezrădăcinat și neînțeles, trădat și neiubit aici, departe de ai lui. Mi-a strâns mâna, m-a privit adânc, de parcă ar fi vrut să se înece în ochii mei, și în clipa aceea am înțeles că el era marea mea iubire, că avea să plece curând și nici măcar nu apucasem să ne-o împărtășim, să ne bucurăm de ea. N-am mai ascultat de bunica. Am ascultat vânticelul călduț al primăverii, dorința care creștea în noi și nu-i mai puteam rezista. I-am descheiat primii nasturi ai cămășii și mi-am lipit obrazul de pieptul lui. Pielea lui mirosea a pădure, a iarbă, a scoarță de copac. L-am urmat ca hipnotizată în camera lui de cămin, unde am rămas singuri, la sfârșitul acela de săptămână, și ne-am iubit două zile, nerăbdători și nătângi, fără să auzim zgomotul lumii care se perinda pe sub fereastră, fără să știm dacă e zi sau e noapte, fără să ne trebuiască mâncare sau somn. A trecut așa primăvara, iar eu nu mai eram eu, nu-mi mai aparțineam și nu mă mai recunoșteam deloc, mă abandonasem cu totul iubirii aceleia năvalnice și fără speranță. Ni se scurgeau privirile unul după celălalt, oriunde aș fi fost, simțeam că ochii lui mă urmăresc, că iubirea care se revărsa din ei mă încălzește. După nopțile de dragoste, simțeam palmele lui electrizându-mi trupul încă două zile, și auzeam, ca un șipot depărtat, șoaptele lui de iubire răsunându-mi în ureche. Foloseam orice prilej ca să ne iubim oriunde, oricum, oricât de puțin. Nu știam nici unul din noi să facem din împreunarea noastră un exercițiu de plăcere. Ne îmbrățișam ca două flăcări îngemănate, arzând împreună. Strângându-ne în brațe până aproape de sufocare, de parcă am fi vrut ca celulele corpurilor noastre să fuzioneze, să devenim o singură ființă. Plimbându-ne frenetic palmele unul pe trupul celuilalt, descoperindu-ne, disperați de trecerea prea rapidă a ceasurilor pe care le petreceam împreună, gustul dulce-amar al iubirii. Mâinile mele știau, fără să le fi învățat nimeni, să-l mângâie, glasul meu să-i șoptească cuvinte de iubire, descopeream uimită că trupul meu urmează porunci venite dintr-adânc, că lucrurile acelea nu le știam de la alții și nici nu le citisem în cărți. Îmi spunea că își dorește copii cu mine, pentru el acesta era semnul de stabilitate al relației noastre și dovada de încredere supremă. Pe mine mă neliniștea gândul acesta. Învățasem, de-acasă, să înlătur neprevăzutul din viața mea, pe cât posibil. Urma să termin facultatea și apoi să mă mărit cu un bărbat pe care nu trebuia neapărat să-l și iubesc, ci doar să-l respect. Să am o casă și o slujbă de la statul socialist, să fac doi copii, să strâng bani pentru concediile pe litoral și pentru o mașină Dacia.
Perna cu volbură
La începutul lui iunie, sora lui mai mare, proaspătă dăscăliță de limba română la Petroșani, la copiii minerilor, a venit după el, trimisă de părinți, să-l aducă acasă. Să fie siguri că Tibi nu va lua alt drum, cum ar fi, de exemplu, să treacă fraudulos granița, așa cum zvoneurii și diversioniștii de la partid le șușoteau la ureche. În seara dinaintea plecării lui, mi-a cuprins umerii în palme, m-a privit în ochi și mi-a spus: "Vino cu mine!". Am lăsat privirea în jos și i-am spus că nu pot. Nu știu nici astăzi de ce n-am făcut-o. Avusesem timp să mă încredințez și știam deja că nu voi mai întâlni pe nimeni ca el, niciodată. A plecat trenul, iar eu nu am fluturat nici batista și nici mâna a rămas bun, am rămas ca o stană de piatră pe peron, între cei câțiva prieteni care-l conduseseră la gară. M-am întors acasă și am început să mă scufund în prăpastie. Nu mă puteam opri, plângeam până îmi secau lacrimile, adormeam chemându-i numele în gând. Nu știu cum am trecut de sesiunea aceea. Nu vorbeam cu nimeni, evitam pe toată lumea, iar în vacanța de vară care a urmat n-am făcut decât să dorm. Alunecam în somn sleită și îl visam că se întoarce și că mă ia în brațe și mă trezeam inundată de fericire, stare care se curma imediat ce îmi dădeam seama că fusese doar un vis. Nu voiam să mă mai trezesc, voiam să stau cât mai mult în lumea visului, a virtualului pe care-l construisem acolo unde știam că pot să mă întâlnesc cu el. Nu mai mâncam, slăbisem, umblam ca în stare de transă, citeam poezii de dragoste și nu-mi lipseau de la căpătâi Blaga, Vasile Voiculescu, Nichita Stănescu. Bunica m-a certat: "Ce-ai făcut, nesăbuito? Acum ai zburător, o să te stingi pe picioare dacă mai continui așa! Nu te mai gândi la el, nu-l mai chema în somn! Gata, s-a dus!". Mi-a cules un braț de volbură și mi-a pus-o sub pernă și sub așternut, ca să scap de el, de zburător, că așa văzuse ea, demult, că se vindecaseră fete tinere bolnave de dragoste. M-am lecuit, și în toamnă m-am reîntors la școală. Am început să scriu la ziarul studențesc al universității, încercând să transfer în cuvinte flacăra pasiunii ce mă devastase. Chiar dacă aerul meu vulnerabil și misterios mă făcea interesantă pentru băieții din jurul meu, care mă adulmecau ca un vânător o ciută rănită, eu continuam să trec cu privirea peste ei, fixând doar orizontul, spre Vest, acolo de unde știam că, într-o zi, poate veni el. N-a venit.
Am păstrat scrisorile de dragoste pe care mi le-a trimis după aceea, timp de un an. Nu i-am răspuns la nici una. I-am scris doar când m-am hotărât să mă căsătoresc, cu un alt coleg de facultate. Am primit apoi, după doi ani, o vedere de la el. Era imediat după Revoluție și îmi mărturisea că regretă că n-a rezistat în București, n-ar mai fi avut de așteptat decât doi ani și ar fi fost primul pe meterezele revoluției. Poate că viața noastră ar fi fost alta atunci, poate că...
Nu l-am mai revăzut niciodată.