Un mister nedezlegat: PISICILE

Natasa Galche
Pripășită pe lângă om în urmă cu cinci mii de ani, pisica are o istorie zbuciumată. În an­ti­chitate a fost venerată, considerată animal sacru, cu puteri magice, un mesager al zeilor. În pe­rioada tulbure a Evului Mediu, oamenii au început să se teamă de pisici, cu precădere de cele negre, so­cotindu-le întruchipări diavolești, nelipsite din ins­trumentarul vrăjitoresc. "Inculpate" în procesele In­chi­ziției, au fost torturate cu un sadism feroce, înecate și arse pe rug. În perioada contemporană nu doar că mâțele au devenit nelipsite din casa noastră, dar cer­cetătorii le acordă tot mai multă atenție, atri­buindu-le însușiri extrasenzoriale, cum ar fi telepatia sau pre­moniția.

Origine extraterestră

Niciodată, în nicio țară din lume, pi­sica nu a fost mai adorată ca în Egiptul antic. Se pare că locuitorii țării pirami­delor au ajuns să divinizeze acest animal în perioada dinastică timpurie, din anii 2900 î.e.n., când pisicile au salvat Egiptul de la foamete. Re­zer­vele de cereale fu­seseră grav a­fec­tate de o invazie cum­plită de șoareci și, la po­runca faraonului, sute de pisici au fost aduse din în­treg ținutul și așezate ca stra­jă împotriva roză­toarelor. Așa a început pisica să fie iubită și apoi considerată animal sacru. Bastet, zeița cu trup de femeie și chip de pisică, era o întruchipare stranie, duală, născută din admirația egiptenilor față de acest animal curat, afectuos, delicat, nocturn, cu o ca­pacitate incredibilă de a dispărea și reapărea pe ne­sim­țite, cu abilități mistice. Tulburați de persona­li­tatea ei pașnică, dar și misterioasă, egiptenii i se în­chinau cu un res­pect amestecat cu teamă.
Pisicile erau ocrotite prin lege, uciderea lor fiind o infracțiune gravă, ce se pedepsea cu moartea. De asemenea, când o pisică murea, stăpânul ei trebuia să poarte doliu câteva zile și să își radă sprâncenele, ca semn de mare durere. Corpul neînsuflețit al anima­lu­lui era mumificat, înfășurat într-o pânză cu simboluri și texte sacre și așezat într-un mic sarcofag, uneori împodobit cu aur. După o ceremonie solemnă, pisicile erau înhumate la fel ca oamenii. În urma săpăturilor arheologice din 1980, în apropiere de Bubastis, unde se aflau cele mai mari temple ale zeiței Bastet, s-a descoperit un cimitir al pisicilor, o necropolă ce adă­pos­tea peste trei sute de mii de mumii de pisici.
Și în lumea islamică, relația omului cu pisica a fost specială. Într-o veche legendă se povestește că pro­­fetul Mahomed avea o pisică de care nu se des­părțea nici în timpul rugăciunilor. Odată, pisica ar fi adormit pe mâneca hainei sale, iar profetul, de teamă să nu o trezească, a ales să taie bucata din materialul hai­nei pe care se cuibărise pisica. Când s-a trezit, feli­na i s-a închinat, în semn de recunoștință, și Maho­med, impresionat, i-a dăruit capacitatea de a cădea în­totdeauna de la înălțime în patru labe, fără să moară.
În Japonia, conform religiei budiste, pisicile fa­ci­litau drumul către Nirvana, iar în China exista cre­din­ța că ele pot vedea și alunga spiritele rele. În Thai­lan­da, chiar și în secolul al XX-lea, regii erau înhumați în prezența pisicilor, în concepția lor pisica repre­zen­tând sufletul regelui decedat. Plecând de la super­sti­ții și tradiții, oamenii de știință se întreabă cum se ex­plică venerația, vreme de secole, a acestor ani­ma­le, în ce constă stranietatea lor, cum se explică fideli­ta­tea lor față de oameni, felul în care le percep aces­tora sen­timentele, cum se ex­plică faptul că oamenii care adoptă pisici trăiesc mai mult, sunt mai sănătoși și mai liniștiți? Cum de pisica poate re­cu­noaște pașii stăpânului de la sute de metri, poate anticipa sosirea lui acasă, poate presimți moartea, accidente, năpaste sau dezastre naturale?
Există ipoteze extravagante conform cărora pisica nu ar fi de origine terestră și ar fi fost adusă pe Pă­mânt de civili­zațiile extraterestre. Această su­po­zi­ție a pornit de la sistemul de credințe egiptean, con­­form căruia zeii ar fi venit pe Pământ de pe pla­neta Sirius și, odată cu ei, ar fi adus și pisica. Zeii cre­dințelor din Egiptul antic erau reprezentanții unor ci­vilizații su­pe­rioare, care ar fi vizitat Pă­mântul în mai multe rânduri. Deși ideea pare fante­zis­tă, se ridică totuși întrebarea de ce din timpuri ime­mo­riale și în mai toate religiile și cul­turile lumii, pisica era consi­derată un animal mistic, era venerată, și în cinstea ei se organizau ceremonii fastuoase?

Eroi de război

Despre capacitățile extrasenzoriale ale pisicilor a început să se vorbească pe la începutul secolului al XX-lea. În anii '30, Joseph Banks Rhine, profesor bio­log la Universitatea Duke din California, a creat pri­mul laborator de parapsihologie din lume și a în­ceput să studieze comportamentul pisicilor și al altor animale, în încercarea de a demonstra că ele au abili­tăți paranormale: tele­pa­tie și predicție. La baza experimentelor lui au stat sute de istorisiri ale unor oameni care mărturiseau că au asis­tat la întâmplări in­cre­dibile, în care eroii prin­cipali au fost pisicile. Ast­fel, în tim­pul celui de-al doilea răz­boi mondial, în presa in­ter­na­țională au apărut în repetate rânduri articole în care se povestea cum pisicile au salvat zeci de oameni, an­ticipând evenimente tragice și averti­zân­du-i despre pericolele ce urmau să se abată asupra lor. Unul dintre cele mai cunoscute cazuri a fost cel al lui Faith, o mâță care a prevăzut bombardamentul ce avea să se aba­tă asupra Londrei în toamna anului 1940, și a în­cercat să-și avertizeze stăpânii.
Era una dintre acele zile mohorâte de toamnă târzie, când cea­ța pâcloasă se așezase neclintit peste capitala brita­nică. Thomas Evans, dascălul bisericii St. Augustine din centrul Londrei, tocmai intrase pe poar­tă, când, chiar printre picioarele lui a țâșnit o pi­sică, strecu­rându-se în sfântul lăcaș. Dascălul a gă­sit-o aciuată, tremurând sub o bancă de rugăciuni. Vă­­zând-o atât de pricăjită, i s-a înmuiat inima de milă. Știa însă foarte clar părerile riguroase ale pă­rintelui Henry Ross în privința oploșirii pe lângă bi­serică a animalelor fără stăpân și, temându-se de re­percusiuni, a luat pisicuța în brațe și a aruncat-o pe stra­dă. S-a întors abătut, cu pași greoi, în biserică și, ce să vezi? Pisica îl aștepta în prag, mieunând sfâ­șie­tor. Iarăși a luat-o Thomas și a dat-o afară din curtea bisericii. Dar peste două ore, când a găsit-o din nou în biserică, dascălul nu a mai rezistat. S-a dus țintă la preot și i-a spus răspicat că el a găsit o pisică și că dacă nu i se permite să o păstreze, va pleca și el, odată cu animalul orfan. Luat pe nepregătite, preotul a în­cu­viințat, cu singura condiție ca animalul să nu intre în biserică în timpul slujbelor. (Mâța a fost bo­tezată "Faith" - "Credința", pentru că își alesese drept domi­ciliu o biserică.)
Au trecut lunile, Faith s-a întremat, și blana a în­ceput să îi strălucească de sănătate. Până și preotul o îndrăgise, căci pisicuța "curățase" biserica de toți oaspeții nedoriți, rozătoarele. Faith învățase chiar și rânduielile bisericești și, de cum începea pregătirea slujbelor, se cățăra în amvon și se ghemuia tăcută, în așteptarea predicii. Toți enoriașii o iubeau și îi adu­ceau câte ceva de mâncare, la fiecare slujbă. Așa au tre­­cut anii și, într-o bună zi, Faith a fătat un pisoiaș. Era alb, cu mici pete negre, și dascălul s-a gândit că sea­mănă foarte bine cu ursul panda de la grădina zoo­logică. Așa i-au și pus numele: Panda. Nu trecu mult timp, și în dimineața zilei de 6 septembrie 1940, pe când dascălul orânduia lucrurile prin biserică, Faith a țâșnit înăuntru neliniștită, dând semne clare că vrea să transmită ceva. Mieuna insistent și blana-i era zbâr­lită. Thomas a urmat-o și pisica l-a condus în jos, pe scări, până la ușa care ducea în subsolul bisericii. Din când în când se oprea și se uita în urmă, verificând dacă stăpânul o urmează. Ajunsă în fața intrării zăvo­râte, Faith a început să zgârie ușa cu lă­buțele, cerând în mod evident ca ușa să fie descuiată. Dascălul i-a fă­cut pe plac, a descuiat ușa și, lăsând-o acolo, s-a în­tors la treburile sale. S-a gândit că pisica auzise vreun chițăit de șoa­reci în subsol, dar mare i-a fost mirarea când a văzut-o pe Faith cum se duce din nou la subsol, ținându-l pe Panda în gură. Peste câteva ore, văzând că mâțele nu mai apar, a coborât în căutarea lor. A găsit pisicile ghemuite într-un colț și s-a mirat de ce schimbase Faith locuința cea bună din casă, pe subsolul plin de umezeală și mucegai. Așa că l-a luat pe Panda și l-a dus sus, unde era cald și bine, în coșu­lețul în care se născuse. Tot drumul, Faith a protestat, mieunând neliniștită. La slujba de seară, ca ni­ciodată, nu a mai apărut în biserică. În dimineața zilei următoare, pisica s-a mutat din nou în sub­sol, mieunând încontinuu. Mieuna insistent, ce­rându-i dascălului să o însoțească pe scări, în subsol. Scena s-a petrecut pe tot parcursul zilei, și nu doar în prezența dască­lului, ci a oricărui enoriaș care intra în biserică. Spre după-amiază, văzând că este gonită și ocărâtă de toți, pisica s-a întors în ascunzătoarea sa.
Data de 7 septembrie 1940 va rămâne în istoria capitalei britanice ca fiind una dintre cele mai negre zile. Ziua când naziștii au început se­ria bombar­da­mentelor grele asupra Londrei. Foarte multe clădiri au fost distruse și sute de oameni au pierit sub atacul aerian. Dascălul Tho­mas Evans, împreună cu alți lo­cuitori, reușiseră în ultimul moment să se adăpostească într-un re­fugiu. A doua zi, când a ajuns pe strada Watling, inima i-a stat în loc. În capătul străzii zăcea bise­rica, culcată la pământ. Fără să se gândească, dascălul s-a năpustit printre mor­manele de piatră și lemn, strigându-i cât putea de tare pe Faith și Panda. De sub o bârnă grea, încă fume­gând, a auzit un mieunat slab. A tras cu toate puterile grinda deoparte și, dedesubt, între zidurile beciului, în mod stra­niu neatinse de bombe, a zărit cele două pisici. Le-a luat în brațe, plângând de bucurie. Abia atunci a rea­lizat Thomas Evans că Faith încercase din răs­puteri să îl avertizeze de pericolul cumplit ce avea să se abată asupra bisericii, îndemnându-l să se sal­veze în subsol.
"Medalia Dickin" este o distincție din bronz, oferită animalelor care au realizat în timpul răz­bo­iului acte de mare curaj, alături de militari. Dascălul Thomas Evans a solicitat ca Faith să fie și ea me­daliată. I s-a trimis un răspuns negativ, motivat de faptul că Faith era o pisică "civilă", iar distincția era oferită doar ani­malelor ce făceau parte din forțele armate. Totuși, Faith a fost și ea răsplătită cu o me­dalie specială, pe care stătea scris: "Și eu am servit cu curaj".
Câțiva ani mai târziu, în 1949, o altă pisică, Si­mon, primea cea mai înaltă distincție oferită anima­lelor din Marea Britanie. Simon era membru al echi­pajului flotei britanice HMS Amethyst și, alături de ofițerii fregatei Regatului Unit, a participat la luptele de pe râul Yangtze, din timpul războiului civil chinez.

Oscar și îngerul morții

În ciuda studiilor asupra pisicii, cercetătorii nu au reușit, deocamdată, să explice prin ce abilitate spe­cială reușesc micile feline să anticipeze fel de fel de evenimente legate de stăpânii lor.
În mod uluitor, pisicile presimt pericolul, preves­tindu-și stăpânii, sau prevăd apropierea morții aces­tora. În anul 2007, David Dosa, medic specialist în geriatrie la o casă de bătrâni din Rhode Island, Statele Unite, a publicat un articol, într-un ziar, în care po­vestea despre Oscar, o pisică ce fusese adoptată de an­gajații azilului și care era ca­pabilă să prevadă moar­tea pacienților. Ziua întreagă, ea se plimba pe culoa­rele azilului, intrând din salon în salon, dar rămânând alături doar de pacienții cărora li se apropia sfârșitul. Medicii au încercat în câteva rânduri să o alunge, sco­țând-o afară, dar Oscar, spre uimirea tuturor, nu se dădea bătută ni­ciodată, zbătându-se să ajungă înapoi, lângă mu­ribund. Intrigate, asistentele l-au supus în cele din urmă pe Oscar unui "experiment". "Pisica a fost luată și așezată pe patul unui bătrân despre care credeam că va muri în scurt timp. Dar imediat, Oscar s-a ridicat, a zbughit-o din salon și s-a dus țintă la patul unui alt pacient. Câteva ore mai târziu, am descoperit că pisica știuse mai bine decât noi cine urma să moară. Pacientul lângă care stătuse ziua întreagă a murit în acea seară, pe când primul a mai trăit câteva zile", povestea doctorul Dosa. "Nu poate fi vorba de nicio coincidență, căci Oscar a prezis cu precizie moartea a peste 50 de pacienți. În azil mai tră­iesc încă alte cinci pisici, însă niciuna din ele nu și-a manifestat vreodată o ase­me­nea abilitate. Nu pot să ofer o ex­plicație pentru acest straniu fenomen! Sin­gura ipoteză la care mă pot gândi este aceea că pisica, cu sim­țul ei ol­factiv foarte dez­­voltat, ar putea să per­cea­pă mirosul eliberat de ce­lule în momentul morții. Dar ui­mitor este că Oscar știe chiar cu câteva ore înainte că omul urmează să moară."
Precizia cu care Oscar prevestește moartea i-a con­vins pe angajații azilu­lui să adopte un protocol neobiș­nuit: de îndată ce îl desco­peră stând de "ve­ghe" lângă un muribund, îi anunță pe membrii familiei de sfârșitul iminent al acestuia.
De-a lungul veacurilor, asupra pi­sicilor au planat diverse superstiții, une­le de bun augur, altele, din con­tră, aducătoare de nă­pas­te. De pil­dă, conform cre­din­țelor popu­lare irlandeze, da­că o pisică îți taie calea în lumina lunii, asta în­seamnă moar­te iminentă. Mai ales pisica neagră este consi­de­ra­tă aducătoare de ghinion. Mai puțin în Anglia, unde până și regele Charles Magnul a avut o pisică nea­gră, despre care susținea că îi poartă noroc, fiind convins că ea este "stră­jerul" vieții sale. Convin­ge­rea sa era atât de neclin­tită, încât monarhul britanic a poruncit ca pisica să fie păzită zi și noapte, ca nu cumva să fugă sau să pă­țească vreo nenorocire. Coin­cidență sau nu, a doua zi după ce pisica a murit, re­gele a fost arestat și, în 29 ianua­rie 1649, a fost decapitat.

Vracii torcători

Terapia prin intermediul pisicilor este o metodă de tratare a diferitelor boli, cunoscută și practicată încă din antichitate. Studii recente au demonstrat că ea este foarte eficientă și a început să fie utilizată în mai multe spitale din lume. În prezent, continuând tradițiile milenare, experții egipteni care au efectuat teste pe pacienții suferinzi de diferite afecțiuni, au ajuns la concluzia că cel mai important aspect al acestei terapii este torsul pisicii. Ea toarce de fiecare dată altfel, și intensitatea acestui sunet variază în funcție de boală. Astfel, se pare că în caz de probleme la stomac, pisica va toarce încet, abia perceptibil, alene; când detectează ceva în neregulă la plămâni, ea va toarce mai tare, cu pauze, iar în cazul durerilor de cap, torsul ei va fi pe o tonalitate înaltă, se va auzi tare, chiar zgomotos.
S-a emis și ipoteza conform căreia fiecare rasă de pisici este "specializată" într-o anume afecțiune. Ast­fel, pisicile cu blană mare, cum sunt cele norvegiene, de angora, birmaneze, persane, sunt excelenți "neu­rologi", combătând eficient durerile de cap, depresia, insomnia, starea de irascibilitate. De asemenea, ele contribuie la diminuarea considerabilă a durerilor de spate și articulare. Siamezele se pare că reușesc să alunge microbii din casă, astfel că stăpânii lor nu vor suferi de răceli și gripe. Cele care au părul scurt le­cu­iesc cel mai bine sistemul digestiv și rinichii. Pisicile de culoare neagră sunt un somnifer excelent, iar cele albe alungă durerile de stomac.
Și în bolile psihice, pisicile au dat rezultate ex­celente. Tratamentul se bazează pe capacitatea unică a pisicii de a stabili un contact emoțional cu pacientul. Unele persoane cu probleme psihice au stări puternice de anxietate, în prezența altor oameni. Pisica este singura vietate pe care a­ceș­­tia o acceptă în preajmă. Cel mai probabil, atitu­dinea ei fi­rească, de a sări în brațe și de a aștepta să fie mângâiată, este calea de comunicare dintre ea și pacient. Ghemotocul tor­cător și călduros ce li se cuibărește în poală are un efect calmant, re­laxant asupra pacienților.

Iris și Thula

La prima vedere, Iris Grace din Marea Britanie pare o fetiță absolut obiș­nuită. Este mereu zâm­bi­toare, dar foarte tăcută. Deși are numai cinci ani, faima acestui copil s-a răspândit în în­treaga lu­me. Nu vorbește aproa­­pe deloc, mintea ei fiind "ferecată" într-o boală grea - autism -, dar pic­tează cu un ta­lent im­pre­sionant. Tablourile sale se vând cu mii de lire ster­line. Potrivit spuselor ma­mei sale, Iris a început să picteze în urmă cu un an, când în casa lor și-a făcut apariția un nou mem­bru: pisicuța Thula. Între copi­lul bolnav și pisică s-a creat imediat o legătură atât de strân­să, încât nimeni nu le-a mai putut despăr­ți. "Până să apară pi­sica, Iris nu comu­nica deloc cu exte­rio­rul, nu părea să se bucure de nimic, se juca arareori. De când în viața noastră a apărut acest mira­col, Thula, Iris este un alt copil! Pisicuța, cu devotament și blân­­dețe, o însoțește peste tot, încu­rajând-o constant să interacționeze. Împreună mănâncă, îm­preună dorm, împreună se joacă și pictează! În urmă cu câteva luni, Iris a început să comunice și verbal cu Thula. Deo­cam­dată, nu spune decât propoziții scurte, de genul: «Thula, vino aici!», dar pentru noi este un progres uluitor și suntem extrem de încre­zători că fetița noastră va vorbi în curând ca orice copil. Și asta, numai datorită unei pisici!" - povestea Ara­bella Carter-Johnson, mama fetiței.
Asemenea povești impresionante există în în­trea­ga lume. Poate că și pisica dvs., care vi se freacă, mie­unând, de picioare, vrea să vă spună ceva. Pentru asta, va fi nevoie s-o luați în brațe și s-o mângâiați. Și chiar dacă nu veți afla mare lucru, moliciunea și tor­sul ei vă vor umple de pace sufletească și bucurie. Când cei apropiați uită sau nu știu să o facă, pisicile ne spun "te iubesc". Asta nu e magie?