Îmi doream de mult să fac un interviu cu un fizician important al țării. Unul dintre aceia care trăiesc printre noi, urmându-și visul cu înfrigurare și ceva mai departe de lumina reflectoarelor unei lumi ades zgomotoasă și superficială. Și când l-am întâlnit pe Andrei Dorobanțu, vechi și onorat cercetător de la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, am intrat un pic în panică. Vreo două săptămâni, m-am apucat să citesc fizică, după puterile mele de matematician "răspopit". Apoi, când am început dialogul, m-am liniștit: interlocutorul meu avea o putere și o ușurință magnetice de a vorbi, dar simplu și accesibil, despre un tărâm așa de fascinant și de spinos cum este Fizica. În același timp, am înțeles ce zăcământ uriaș de talente avem în România. Un tezaur de creativitate și de inteligență, despre care noi, românii, trebuie să aflăm și să fim mândri.
Boierii științei
- D-le Dorobanțu, la rubrica de Lume românească a revistei "Formula AS", investigăm biografii culturale, curioși să aflăm mai ales "geneza" devenirii ulterioare, împrejurarea care decide drumul profesional pe care îl alegem în viață. Dvs. cum ați devenit fizician?
- Nu mi-am descoperit vocația pentru fizică în copilărie. În școală, marea mea pasiune au fost literatura și muzica, mai ales. Dar și matematica. Apoi, pe măsură ce se apropia admiterea la facultate, înclinam tot mai tare spre filozofie. Atunci, tata a fost cel care mi-a luminat viitorul: "Dacă alegi filozofia, nu poți să faci matematică. Dacă faci matematică, poți să faci filozofie și literatură, dar nu poți să faci fizică. Dar dacă alegi fizica, atunci le poți face pe toate!". Bun. Am intrat la fizică, mi-am făcut un grup de prieteni, dar încă din anul întâi, am fost total nemulțumiți de condițiile în care învățam, și de laboratoare, și de cursuri, însă fiind o generație de copii cuminți, ne-am văzut mai departe de carte. Iar în anul doi, ni s-a întâmplat o minune: cursul cu marele profesor Șerban Țițeica. Din momentul acela am început să avem imaginea a ceea ce este, cu adevărat, fizica. Și am mai avut șansa și bucuria ca și alți profesori ai noștri să fie monștri sacri ai fizicii românești. Am făcut fizică atomică cu d-l Horia Hulubei, mecanică cuantică cu Mihai Gavrilă, unul dintre cei mai fabuloși profesori pe care i-a avut școala românească în general. De atunci, lumea nu a mai fost pentru mine aceeași. Tot ce mi-am dorit, la fel ca toți colegii mei de la secția de Fizică teoretică a facultății, a fost să ajungem la Măgurele, la IFA. Și am intrat în Institutul de Fizică Atomică, tocmai când apăreau cercetători români extraordinari din toate domeniile fizicii. Întâi de toate, Institutul era marcat de trei mari boieri ai științei românești și internaționale: Horia Hulubei, Șerban Țițeica și Ion I. Agârbiceanu (fiul genial al marelui prozator Ion Agârbiceanu), care în 1934, a obținut primul efect laser în România, și al treilea sau al patrulea în lume. Eu sunt fericit azi, când văd că în laboratoarele Institutului colegii mei au aceeași ținută intelectuală ca și înaintașii noștri.
Fizicienii și Mozart
- Simțiți că aparțineți unei generații de elită a fizicii românești?
- Categoric, generațiile de la Măgurele au constituit o elită! Și nu doar a fizicii! Spiritul IFA i se datorează total domnului Hulubei și profesorilor din facultate, toți autorități consacrate în fizică. Așa că, încă de la fondarea Institutului, noi am fost ocrotiți de intruziunile politice comuniste. Pentru că eram aleși numai și numai după competență. Iar IFA și spiritul de la Măgurele există și azi și este ca un duh sfânt! Și poate că asta se datorează, pe căi ocolite, și pentru că peste locurile unde s-a clădit IFA, plutește un duh încă și mai vechi. Duhul unui loc încărcat de istorie și cultură. Să vă spun, de pildă, că primul sediu al direcției IFA a fost un castel, Castelul Otteteleșanu, adică Școala de fete Otteteleșanu. La care director a fost Slavici, iar profesor a fost însuși Eminescu. Iar în Parcul IFA, de la începuturi, încă mai exista un lac, care se păstrează și azi, prins într-o cămașă de beton. Un lac cu un foișor pe mal, unde Eminescu, se spune, a visat îndelung și a scris poezia "Lacul"...
- Care e ușa care te duce spre frumusețea acestui domeniu fascinant, Fizica?
- Marea Fizică este de o frumusețe copleșitoare! Cum să-i înțelegi frumusețea? Trebuie s-o lași să intre în tine. Și dacă o primești cu mintea, dar și cu sufletul și inima deschise, atunci Fizica te invadează. Ajungi să gândești și să trăiești prin ea. Pentru că fizica este o limbă pe care o înveți. Ai învățat limba asta și îți traduci în ea toată lumea din jur. Ca într-o limbă maternă. Dar accesul la copleșitoarea frumusețe a Fizicii trece prin Cultură. Literatura, muzica, artele frumoase, teatrul, filmul fac și ele parte din viața unui fizician. Și el nu va pierde nicio ocazie de a ieși din izolarea laboratorului său. Pe de altă parte, satisfacția pe care ți-o dă o descoperire sau o carte specială de fizică e comparabilă cu satisfacția pe care o încerci în sala de concert sau într-o expoziție de pictură. Este o satisfacție estetică. Și dacă nu ai aceste amândouă culturi, și umanistă, și exactă, nu-ți poți înțelege propria meserie! Și poate că fizica îți activează un link, cu care ai cu totul altă înțelegere asupra unei sonate de Beethoven sau de Mozart. După cum, ascultând Mozart, ți se luminează ceva din ceea ce tu, ca fizician, te chinuiești să înțelegi.
"«Particula lui Dumnezeu» - coautori la un Premiu Nobel!"
- Să vorbim acum și despre realizările de azi ale dvs. și ale fizicienilor români.
- În clipa de față, fizica românească trăiește două dintre cele mai mari și mai frumoase realizări ale sale, dintotdeauna. Primul este marele laser de la Măgurele, așa cum este denumit popular de publicul larg. Mai exact, el se numește ELI-NP, și este pilonul de fizică nucleară al unuia dintre cele mai importante proiecte științifice ale științei europene - ELI (Infrastructura Luminii Extreme). A doua mare aventură a fizicii românești actuale e legată de participarea la marile experimente de la CERN - Organizația Europeană de Cercetări Nucleare. La București, ELI-NP va fi primul Institut European de Cercetare din România, unde vor opera cele mai puternice lasere din lume și cel mai puternic accelerator de particule gamma.
- Cum participă echipa românească la experimentele din Elveția, care au făcut deja înconjurul lumii?
- La CERN, în Elveția, suntem prezenți în trei dintre cele patru experimente majore, cu cel mai mare accelerator de particule din istoria lumii, numit LHC (adică Large Hadron Collider). Prezența românească la CERN a început chiar din 2008, când a fost pornit pentru prima oară acceleratorul. Acum, după doi ani de pauză pentru mentenanță, giganticul accelerator își va relua experimentele, din martie. În mașinăriile de la CERN se recreează universul așa cum era el din primele zecimi de miliardimi de secundă ale existenței sale!... În clipa de față, pe accelerator sunt patru mari experimente, care pentru neavizați pot părea, de-a dreptul, stranietăți. "Atlas" și "CMS", care sunt, cum spune englezul - "all propers" - adică pregătite să observe orice. Un alt experiment, numit "Aris", în care se studiază și supa primordială din care era făcut, la început, Universul. Și un experiment foarte interesant, mai mic, LHCB, care încearcă să afle de ce suntem noi făcuți din materie și nu din antimaterie. Din aceste patru experimente mari, România, cu pilon principal la Măgurele, este prezentă în trei dintre ele: Atlas, Aris și LHC, Atlas fiind cel mai mare. Să nu uităm: "particula lui Dumnezeu", cum e numit bozonul Higgs, a fost descoperit de "Atlas" - proiectul în care suntem incluși și noi. Așadar, colegii mei sunt coautori la un Premiu Nobel.
- Ce rol aveți dvs. în acest proiect revoluționar?
- Eu am făcut parte din echipa care a realizat proiectul. E o poveste frumoasă. Ideea îi aparține unui super fizician francez, Gérard Mourou, care, prin 2006, s-a dus și a bătut la ușa Comisiei Europene și a zis: "Nu vreți să vă fac un laser de o putere gigantică?" Cei de la Comisia Europeană au fost de acord. "Dacă găsești fizicieni și țări interesate, noi vă dăm bani pentru faza pregătitoare". Și, în 2008, s-a făcut o invitație la Paris, ca să fie preluat proiectul. Din România, de la Măgurele, am plecat trei oameni: Florin Buzatu, directorul general al Institutului de Fizică Atomică, Dan Dumitraș, laserist, și cu mine. Înainte de plecare, ni s-a spus discret și clar: "Nu vă faceți probleme, n-avem nicio șansă! Dar trebuie să mergeți acolo, totuși". La Paris, au rămas în licitație Franța, Anglia, Cehia, Ungaria și România. Primii care au căzut au fost francezii și englezii. Ei nu aveau acces la fonduri structurale, așa că, până la urmă, au rămas în licitație trei țări. Și s-a luat o decizie de care eu am fost foarte nemulțumit, dar pe urmă am recunoscut că era singura înțeleaptă: să se facă totul nu într-o singură țară, ci cu locație distribuită. Un ELI în România, altele în Cehia și Ungaria. Puțin mai târziu, îmi amintesc cum reprezentantul Cehiei, într-o conferință la Praga, a spus: "Ce să faceți voi, românii, cu laserul, că voi nu știți să faceți decât fizică nucleară?". În grupul de fizică nucleară, era și directorul general al Institutului, Nicolae Zamfir, membru al Academiei. Care s-a ridicat și a spus: "Toți suntem în aceeași barcă. Noi știm cel mai bine să mânuim tehnologiile nucleare. Așa că trebuie să studiem radiația laser cu ajutorul fizicii nucleare, nu invers!". Și așa s-a născut contribuția românească la laserul de mare putere. Iar pilonul românesc s-a numit ELI-NP (Nuclear Physics).
Prima lumină
- Când porniți marele laser?
- Noi trebuie să dăm "prima lumină" în 2018. Prima lumină înseamnă să scoți primul efect laser. Vom avea la Măgurele două lasere de câte zece megawați. Va fi cea mai mare putere realizată vreodată în fizica laserelor! Dar la Măgurele, la Institutul de Lasere, este funcțional deja un laser de 10 megawați, singurul din Europa de o asemenea putere, funcțional. Dar pe lângă superlativul "cel mai puternic laser din lume", ceea ce se va întâmpla la Măgurele va fi o premieră în istoria mondială a fizicii. Pentru că, pentru prima oară, se vor intersecta aici un fascicul laser cu un fascicul provenit de la un accelerator... Iar așa ceva nu s-a gândit nimeni să facă! Pentru aceste două mașini, etajul la care sunt construite are dimensiunile unui teren de fotbal. Până acum am mers cu bicicleta. Am sărit direct într-o mașină de Formula 1!
- Au aplicații practice, aceste experimente cu lasere faraonice?
- Cum să nu! Primul lucru care se va realiza, la finalul anilor 2020, vor fi acceleratoarele numite table top. Se va întâmpla exact ca la calculatoare, când s-a trecut la laptop, pe care poți să-l ții în poală. La fel de mici vor fi și noile lasere, vor încăpea pe o masă din laborator. Un asemenea accelerator de particule table top va costa până în două milioane de euro. La prețul acesta, aproape orice spital își poate permite să-l cumpere. Cu o asemenea mașină, spitalul poate să înceapă pașii decisivi de renunțare și la radioterapie, și la chimioterapie în tratarea cancerului. Se va face tratament cu fascicul laser. Un fascicul de protoni, de pildă, pe care îl poți calibra în așa fel încât să își dea intensitatea maximă în tumoră. Fără să afecteze țesuturile prin care trece.
- Sună extraordinar. Și alte aplicații?
- A doua aplicație ar fi posibilitatea unui diagnostic de materiale în timp real: la centrala atomică Cernavodă, de pildă (care din fericire funcționează ireproșabil). Dacă eu vreau să intru și să controlez căptușeala reactorului, trebuie să-l opresc, să-l decontaminez, să aștept. Pe când, cu laserele de mare putere, pot face diagnoză în timp real. Și, în fine, dar aici nu aș îndrăzni să stabilesc un orizont de timp (poate că o să fie în secolul ăsta, poate nu), dar aplicația ultimă și covârșitoare a laserelor de mare putere este posibilitatea de a găsi, odată pentru totdeauna, o adevărată soluție în ceea ce privește deșeurile radioactive, ghiuleaua iradiantă de la piciorul omenirii, neîndepărtată complet până acum.
Dumnezeu de pe fundul paharului
- Se vorbește, adesea, despre puterile fizicii de a dovedi existența lui Dumnezeu. Erezie sau adevăr?
- Vedeți, d-le Iacob, dacă Teologia pornește de la Dumnezeu, pentru a înțelege lumea, Fizica, în schimb, se luptă să înțeleagă lumea și ajunge în final tot la Dumnezeu. Teologia este o fereastră spre Lume, fizica o alta. Lumea însă este aceeași. Marele fizician Werner Heisenberg a spus odată cam așa: "Prima înghițitură din paharul științelor naturii te face ateu. La fundul paharului, însă, te așteaptă Dumnezeu". Alt uriaș al științei, Sir Francis Bacon, inventatorul metodei științifice, ne-a avertizat și el, încă de-acum 400 de ani: "Puțină știință îl înstrăinează pe om de Dumnezeu. Multă știință îl întoarce la El". Nu îl aduce pe om "la Dumnezeu", ci "îl întoarce la El"! Pentru că omul nu pleacă niciodată de la Dumnezeu. Doar se mai înstrăinează. Asta face Cunoașterea. Și fiecare nou pas al Fizicii e făcut pe drumul către Dumnezeu. Căci, iată, în momentul de față se acceptă că suntem când undă, când corpuscul, când materie, când energie. Făcuți în trup, ne naștem în spirit, prin botezul care ne îmbracă în Hristos. Și tocmai fizicienii regăsesc această unitate.
- Descoperirile, absolut stranii, din fizica cuantică par să pună și mai acut problema existenței lui Dumnezeu aflat la doi pași, printre noi.
- Fizica pare că se întâlnește tot mai tare cu teologia. Materia însăși oferă celor ce o studiază prilejuri de uimire, care ne cheamă să ne depășim limitele. Ca un soi de pregătire pentru a putea crede în ceva care este dincolo de intuiții și simțuri. Nici tipul nostru de gândire nu se mai potrivește cu ceea ce urmează să înțelegem. Și ce putem face atunci, cu toate aceste idei contraintuitive ale fizicii? Poate să trăim așa cum îi recomanda Regina de Cupă lui Alice, în Țara Minunilor. Să ne obișnuim "să gândim chiar și șase lucruri imposibile, înainte de micul dejun". Poate că asta așteaptă de la noi și Dumnezeu. Căci, așa cum spunea Max Planck, cel de la care au pornit marile schimbări din fizica de azi: "Deasupra porților de intrare în templul științei scrie: «Trebuie să ai credință!»".
Kabala, Upanișadele și universurile paralele
- O altă supoziție fascinantă e spațiul cu mai multe dimensiuni. Nu cumva, și aici, Fizica se apropie de Dumnezeu?
- Se acceptă acum că Universul ar putea avea 11 dimensiuni. Așa iese din ecuații! Dar puteți să vă gândiți la această realitate și altfel. Anume, că 10 reprezintă numărul sefiroților (sefiroții sunt un echivalent al îngerilor, în Kabală, n.r.) deși ei sunt, de fapt, 11. Mai este unul care se numește Daat. Daat înseamnă cunoaștere. Și nu poate să fie vreun fizician bănuit că s-a apucat să studieze Kabala, ca să îi vină ideea celor 11 dimensiuni ale spațiului. Acesta e faptul cel mai copleșitor care apropie cunoașterea științifică de cunoașterea teologică sau religioasă. Ajunge, fiecare pe calea sa, la un rezultat care este cel puțin asemănător. După cum nu poate nimeni să îl bănuiască pe vreunul din fizicienii care, între 1948 și sfârșitul anilor '60, au pus la punct cel mai acceptat scenariu cosmogonic de azi, și anume, Big Bang-ul; nu-i poate nimeni bănui că au citit Vedele și Upanișadele. Or, Big Bang-ul (și nu numai el) e prezent în textele vechi. Există un paragraf în Upanișada Chandogya, care spune așa (este vorba de corpul lui Vișnu care e întins pe pământ): "Și din fiecare por al corpului lui Vișnu, bolborosește un alt univers". Aici apare și altă idee, la care noi am ajuns abia în jurul anului 1950. Abia atunci s-a gândit Hugh Everett că poate exista Multiversul, adică universurile paralele, altele decât universul nostru. A fost făcut praf de contemporani... Iar eu v-am povestit toate acestea pentru că prin energiile pe care ni le pune la dispoziție LHC-ul, s-ar putea să fim în curând capabili să observăm semnătura dimensiunilor adiționale, adică a celor 11 dimensiuni, greu de imaginat, ale Spațiului. Și vom putea observa și primele semne ale universurilor paralele.
"Fizica este o țară în sine. Dacă ai Pașaport pentru ea, nu-ți rămâne decât să te bucuri de statutul tău și să te lupți să-l păstrezi"
- Să ne întoarcem la România. Până în 1989, elita noastră culturală era formată cu precădere din scriitori și artiști. Acum, ea e reprezentată mai ales de matematicieni, IT-ști și fizicieni. Cum vă explicați schimbarea?
- Elitele adevărate au existat dintotdeauna în lume. La fel și în România. Vorbesc de elitele profesionale, intelectuale. Dar eu nu m-aș putea gândi la un anume tip de elite dinainte de 1989, și altele diferite, de după. Elitele culturale au fost reperul multora dintre noi și înainte. În interiorul lor însă, cele două culturi, cea umanistă și cea științifică, s-au întrepătruns totdeauna. Noi, ca fizicieni, am avut totdeauna de câștigat. O să menționez doar trei nume și trei întâlniri la care am participat direct. Întâlnirile fizicienilor cu Constantin Noica, cu Zoe Dumitrescu-Bușulenga și cu compozitorul Aurel Stroe. Ce să mai spun? Că la Iași, o Conferință Națională de Fizică (de 400 de oameni) se încheia cu o masă rotundă despre Eminescu? Sau că Șerban Țițeica era un pianist desăvârșit? Că am colegi fizicieni care cântă în orchestre simfonice?
- Cum se simte un cercetător român precum dvs. în lumea marii fizici a lumii?
- Foarte bine! La poarta marii științe internaționale, dacă bați, ți se va deschide. Odată intrat, primul șoc e că cei pe care îi întâlnești, cu cât sunt mai valoroși, cu atât sunt mai modești. Atmosfera e formidabilă. Dar nu poți să rămâi acolo oricum. Există o selecție naturală. Cercetătorii români autentici s-au integrat totdeauna în înalta societate a științei. Sunt multe exemple. Începând cu marii înaintași Horia Hulubei și Șerban Țițeica, până la Mihai Gavrilă în Olanda, Radu Bălescu în Belgia, Sorin Ciulli la CERN și în Franța. Toți, fizicieni străluciți, chiar dacă numele lor sunt mai puțin cunoscute marelui public. Și ca ei au fost mulți. În țară sau în marile Institute și Universități apusene. Iar după 2005, România a devenit o prezență permanentă în Clubul de elită al marii științe. Acum există "curse științifice" săptămânale (uneori zilnice!) între Institutele de la Măgurele și cele mai mari Centre ale fizicii din lume. Și nu sunt diferențe mari între atmosfera de la noi și cea din marile capitale ale fizicii lumii. Fizica este acum o țară în sine. Cu legile, regulile și obiceiurile ei. Dacă ai Pașaport pentru ea, nu-ți rămâne decât să te bucuri de statutul tău și să te lupți să-l păstrezi.
- Sunteți mândru că tot ceea ce faceți, faceți și pentru România?
- Am să încep printr-o frază ce mi-a rămas în suflet. A rostit-o într-un interviu la TVR profesorul Horia Hulubei, savantul român care a fost un european perfect. Și care, în plină glorie științifică, în Franța, a decis să revină acasă, ca să creeze învățământul universitar de fizică și Institutul de Fizică Atomică: "Știința evoluează așa repede și aduce așa de mari variații în posibilitățile vieții încât, dacă o țară nu cultivă știința cu maximum de efort, ea își va înceta dialogul cu alte țări". Poate că sunt eu demodat, dar pentru mine, a-ți servi țara este un imens privilegiu. Sigur, patriotismul fluturat politicianist e jenant, dar când ai în mica ta istorie de familie oameni care au luptat pentru țară și unii nu s-au mai întors... Într-o vreme în care vorbim doar despre integrare și uniuni felurite, ar trebui să ne gândim că e iluzoriu să crezi că vei deveni european fără să fii întâi și profund român.