CETATEA URIAȘILOR

Bogdan Lupescu
- Acum douăzeci de ani, bătrâna Leana lu' Ene a fost văzută coborând spre casă, de pe Argedava, târând în urma ei, prin praful drumului, o sabie dacică, lungă de-un metru jumătate. Toți oamenii din satul Nucet cred că cetatea din marginea lui a fost cândva locuită de uriași. Deși arheologii sunt sceptici sau tăinuiesc cercetări mai vechi, oamenii continuă să creadă. Unii jură că au dezgropat osemintele cu mâinile lor. O credință pe care o întâlnim pretutindeni în România, acolo unde au existat cetăți ale dacilor. Ea face parte, deja, din zestrea spiritualității românești -

"Doamne, ăștia nu sunt din neamu' nostru!"

"Numai uriașii era pe pământ în vremea aceea. Și o murit toată lumea, s-o scufundat pământu' și o ieșit pământu' acoperit cu noi care suntem acuma. Când s-o scufundat, s-o scufundat cu toată lumulița. Și-o ră­mas pământu' singur. Moș Dumnezeu a devenit să facă altă lume. Și-a făcut altă lume. Dintr-o mamă care a rămas pe lume cu soț a făcut copii și din copiii copiilor s-au înmulțit până au împânzit pământu'. Așa că noi, ăi de azi, suntem «neam de-al doilea». Aicea în sat, pe Nucet, o fost o Argedavă fericită, de când s-o pomenit pământu'. Tot dealu' acela o fost «cărat cu poala» de uriași. Acolo sus o trăit împăratu' nostru, Burebista, care era pretin cu ulti­mii «idovi». Idovi, idoli, așa le zicea la oamenii ăia mari de hă hă! Când o venit «istronomii» (arheo­logii) în sat, aicea la mine o stat. Și când o găsit ose­mintele alea de uriași, o zis toți oamenii care o fost acolo: «Doamne, ăștia nu sunt din neamul nos­tru!..."
Leana State din Popești termină de vorbit și o prin­de de braț pe surata ei, Maria Drăguț, ca și cum ar avea nevoie de-o susținere. Așa stau amândouă în fața mea: ținându-se una pe alta de braț, ca-ntr-o sculptură solemnă. Două bătrâne micuțe, rotunde, împreună de când lumea - una de 89 de ani, alta de 90 - care-au trăit de la începuturi chiar în casele de sub cetatea lui Burebista. Două vădane cu straie și broboade negre, strânse adânc peste chip, ce vorbesc în aceleași tona­lități ancestrale, "cântând" parcă întâmplări cu uriași, daci și comori, care s-au petrecut aie­vea, chiar sub ochii lor, atâția și atâția ani. Într-adevăr, la Leana State au stat arheologii ce-au săpat cetatea Argedava, ba femeia l-a prins chiar și pe Dinu Rosetti, cel despre care toți sătenii susțin că-n anii '50 a găsit 80 de schelete de uriași înalți de peste trei metri. Chiar aici, în odaia de-alături, au stat "istrono­mii", vorbind în secret despre descoperirile lor fabuloase. Toată prispa ei lungă, cu colonade de piatră, era înțesată pân' la stradă cu oase și cioburi de oale imense, puse-n saci cu numere scrise. Ce s-a găsit atunci? Ea, Leana, a fost doar bucătăreasă, trecea printre ei cu blide aburinde și pâini mari, făcute în casă, auzea numai frânturi de povești. Despre cât de în­sem­nată e cetatea lor, Argedava, în care a domnit Burebista, "împăratul" care a stăpânit cândva tot pământul... E convinsă că uriașii care-au trăit aco­lo au fost prie­teni cu acest Burebista, sau chiar din neamul lui, la fel cum crede orice om din sat, de la copil la moșneag. "Dacii era idoli. Ei o fost la un război și, când războiu' s-o terminat, ei o murit. Așa o lăsat Moșu Dumnezeu, să fie altă lume înaintea noastră, când oamenii era mai mari, viteji și bla­jini, da' noi n-o știm. Noi nu știm altă lume, decât lumea noastră, care suntem acuma. Că am fost să­raci și mi-o murit copilașii de mici și-am fost ne­voită să fiu supărată o viață întreagă. Noi nu știm altă lume decât asta care ni s-a dat, să stăm în ne­cazuri și să ne smerim, ca furnicile..."

Sita de mălai a uriașilor

Argedava. În capătul satului, o movilă gigantică de pământ, pusă parcă "cu mâna" în imensitatea câm­piei. Un țărm pe care se vede doar o biserică albă, străveche, și un cimitir lăsat în părăginire, cu multe cruci prăbușite, ce par suspendate în văzduh, fiindcă dealul se termină brusc, în râpe adânci, chiar în spatele lor. Creștetul Argedavei este cel mai înalt și mai lung promontoriu din toată Câmpia Română, singurul pe zeci de kilometri împrejur, de unde se poate vedea orizontul până în depărtări nebănuite; o faleză abruptă, înconjurată din trei părți de mări care nu mai sunt. Se pare că Argedava a fost port în timpuri străvechi când, pe apele întinse ale Argeșului umblau corăbiile lui Burebista. De-aici se trage și numele de Popești, după cum spun sătenii, locul unde făceau "popas" ambar­cațiunile, în drumul lor către Dunăre și mare...
La orizont se vede limpede Bucureștiul, deși orașul se află la 30 de kilometri de mers pe drum, iar în spate, peste câmpuri, fâșia albastră și unduitoare a Dunării. Aproape de noi, ca în prim-planul unei fotografii, se vede doar locul ăsta uitat de lume și rupt de civilizație, spinarea părăsită a cetății, pe care cresc azi spini înalți, câteva case în jur și niște văduve bătrâne ce încă mai cred în uriași care altădată au stăpânit pământul. De sus, de pe promontoriul ridicat deasupra câmpiei, re­gele Burebista a stăpânit altădată aproape jumătate din Europă, unind toți dacii într-un imens popor. Întreaga priveliște pare plămădită pentru distanțe urieșești. Nu-i doar "iluzie" optică, ci senzație fizică c-ai putea pune mâna pe locuri de la mari distanțe, pe București, pe orizontul azuriu al Dunării, pe pâlcuri de sate din depărtări, pe cele patru movile ascuțite dinspre mia­zăzi, făcute tot de jidovi, sub care au fost îngropați, cândva, câte un tarabostes...
O altă bătrână de sub cetate, nana Păuna Tudose, îmi spusese c-au fost aici "uriași așa de mari, că se-ntin­dea peste câmpie, întindea mâna și se-mpru­muta de la Novaci, satu' vecin, c-o sită de mălai", și toți sătenii încuviințează povestea asta, chiar dacă sa­tul acela e la vreo doi kilometri depărtare. Dar toți știu că numele acestui sat, Novaci, tot de la uriași se trage, c-acolo a trăit cel mai renumit din toți novacii, acel Novac care a învins balaurul, lăsând în urma lui o dâră de pământ numită "brazda lui Novac" din satul Tangâru, pe care se află o altă davă dacică. Dis­tanțele, timpul nu-și mai au rostul pe acest promon­toriu înalt și straniu, de pe care dacă strigi, vântul îți întoarce cuvintele și ți le risipește în depărtări aiuri­toare, ca zvonul unor păsări rătăcinde spre nică­ieri...

Mormintele cu comori

În cimitirul pustiu, patru bărbați sapă un mor­mânt. Le auzim mai întâi șoaptele, printre cruci, de niciunde. Apoi ne apropiem și-i vedem aple­cați pes­te groapa săpată abia de-un metru, privind în ță­râna înghețată. Sunt istoviți de cât s-au opintit înfigân­du-și cazmalele în pă­mântul bocnă, ca să sfârșească groapa până la în­mormântare. Cinci bătrâni au îngropat doar în ultima săp­tămână - aproape ziua și omul. Au fost Teo­dora, Gheorghe, Fănica, Lea­na, Lala... Și-acu­ma alta, Floarea Voici­lă, care când va fi bă­ga­tă în groapă, va urca, iarăși, tot satul, spre Argedavă.
Printre gropari se află și un bărbat slă­bă­nog, îmbrăcat c-un sacou gri și-o vestuță al­bastră, rudă de-a ultimei răposate. Ține în mâini patru bucăți mari de vase antice, pe care le-a găsit chiar acum, săpând. Ceramică masivă, groasă de două-trei degete, din "chiu­­­puri" nefiresc de mari, c-o toartă cât un braț de copil. "Da, chiar acuma le-am scos. Astea au peste 2.000 de ani, le știu «tiparul» de când lucram cu arheologii. E plin peste tot în jur, oriunde ai săpa, chiar și de două palme. Peste tot, sub cimitir, sub biserică, o fost cetatea cea mare a jidovilor și-a lui Burebista", zice, și aruncă bucătoaiele de lut roșcat, cu incizii milenare, la picioarele mele: "Puteți să le luați ca amintire!" Îl cheamă Negulescu Nicolae, dar gro­parii îi spun cu respect "domnu' Nae", căci e mai în vârstă ca ei și are studii superioare de con­tabil, din vremea când erau încă IAS-uri. De acolo, din mor­mânt, bărbatul îmi spune că zvonurile cu uriașii nu sunt doar simple basme. "Nu sunt povești, fiindcă mulți dintre noi i-am văzut. Bătrânii ne mor, tot mai mulți. Mulți din cei care-au săpat cu arheologul Dinu Rosetti, în anii '50, au murit. Apoi el a plecat în străinătate. Dar eu, când eram copil de vreo 13-14 ani, am vă­zut scheletele, cu ochișorii mei! Eram copil și um­blam cu vacile, le pășteam aici, pe cetate. Și-am fost curios să văd ce scor­monesc arheologii acolo. Am văzut așa, în pământ, conturat, cum iese o gavlă (cra­niu) de om, cât un bostan de mare, și coastele acelea de jidov, peste juma' de metru de lungi. Numai picio­rul era mai lung decât mine întreg. Stătea așa, sche­letul, culcat în pământ, și eu mă mi­nunam. Ingi­nerii m-au alungat de acolo, pe urmă am încercat să vin iar, și iar m-au luat la fugă. Dar țin minte. Peste trei metri avea jidovul acela. Ca acum țin minte... "

80 de schelete de uriași

Nu-mi vine să cred. Îi spun că poate era copil și n-a apreciat bine, că mereu copiii au tendința să exa­ge­reze. Îl rog să se concentreze și să-mi repete poves­tea, pe reportofon, cu toată responsabilitatea unor asemenea "grozăvii". Omul iese din mormânt și se apropie. Calm, răspicat, repetă că a văzut "cu ochișorii lui" asemenea craniu, de două ori mai mare decât al unui om obișnuit. "Doar am dezgropat atâția morți, știu bine cum arată o căpățână de om obișnuit!", se întărâtă, dându-și seama că încă îl privesc cu suspi­ciune. Și n-a fost doar el, au fost și alții, mai bătrâni, care-au săpat chiar cu Rosetti, imediat după război. Atunci s-au găsit acele 80 de schelete. "Nu de mult au murit lelea Alexandra Chiraș și Ioniță Florea "lu' Cartof". Și aceștia au fost de față, au dezgropat uriași cu mâinile lor! Ioniță Florea a fost în echipa lui Ro­setti, din 1939 până în '51, avea vreo 20 de ani când a găsit primul schelet aici, pe Argedavă. Om cu minte, respectat, credincios. Nu vorbea prostii. Ne-a povestit la toți cum a dezgropat un uriaș de aproape patru metri lungime, c-un craniu maaare, întreg, cu mâna lui l-a dezgropat, și când a chemat arheologii, ăștia l-au fugărit imediat acasă și au săpat numai ei, în secret, seara. Făceau vatră de 6 metri pe 6 metri și îl scoteau încetișor. Și lui îi spunea să zică că n-a văzut nimic. Pe urmă a mai găsit și alții, dar totul era ținut în secret. Acel Rosetti venise aici să caute aur. Zice că era atât de bogat, că lua șomoiog de sute din alea albastre, cum era atunci, și arunca banii pe cârciu­mari. Venise după aur, dar a găsit ceva și mai de preț!..."

Dealul pe care s-a născut poporul român

În cimitir încep să apară primii oameni cu înmor­mântarea: părintele Constantin Mihăiță, înalt, cu straie negre, izbite de vânt, "preot cu chip de dac", după cum aveam să-i spun mai târziu, iar în urma lui, un grup de enoriași zgribuliți, ținându-și căciulile cu mâna, ca să nu le doboare vântoasele. De 15 ani îi păstorește pe oamenii din Popești, îi cunoaște, le-a ascultat mărturisirile atent, în spove­danie, știe cine-ar putea minți și cine nu. "Toți cred. Oricât le-ar spune cineva din afară că sunt doar năs­cociri, ei au păstrat întâmplările astea în sângele lor, în gene, din stră­moși. Plus că sunt unele lucruri pe care le-au văzut cu ochii lor, deși anumite interese vor ca aceste întâm­plări din trecut să fie încă ținute secret", zice părin­tele, îndreptându-se spre bisericuța lui din văzduh. Splendida zidire de pe creștetul Arge­davei, înălțată de Constantin Brâncoveanu dinadins pentru a ocroti ceta­tea dacilor. E neschimbată de-aproape trei veacuri și jumătate, monument istoric, se vede pisania, dragonul dacic de pe ca­tapeteasmă, frescele ne­prețuite ale cele­brului Pârvu Mutu... Acolo, în lăcașul de deasupra câm­­piei, ocrotiți de chi­pu­­rile palide ale sfinți­lor pic­tate în bezna zi­du­ri­lor, părintele Con­stan­tin îmi vorbește șop­tit des­pre adevăratele taine ale Ar­gedavei.
"Brâncoveanu a știut de ce a pus bise­ri­ca aici, pe cetatea daci­lor. Știa că dedesubt este un imens tezaur de istorie. Sunt cinci nive­luri de locuire, cinci civilizații, între 5.000 și 8.000 de ani de spiri­tualitate și viețuire con­tinuă, ba unii istorici care au venit aici mi-au zis de 10.000. Vă dați sea­ma?!... De când au rămas uriașii? Poate că dinainte de Potop... Și Biblia ne spune clar despre existența lor, în­că din Geneză: «Uriașii erau pe pământ în vre­mea aceea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor și au făcut cu ele copii; aceș­tia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume». Sau, mai de­parte, în Numeri: «În țara pe care am străbă­tut-o, am văzut în ea pe uriași, copiii lui Anac, care se trag din nea­mul uriașilor; înaintea noastră, și față de ei parcă eram niște lăcuste...» Biblia e plină de des­crieri fizice, cu dimensiuni ale uriașilor. După măsu­rile de azi, toți erau mai înalți de 3 metri. Și mai zice în Deuteronom că ei formau «poporul cel mare, mult la număr și înalt la statură», deci, un întreg neam care a stăpânit altă­dată pământul. Prin «jidov» nu se-nțelege nicidecum evreu, ci gigant din străvechime. Aici, sub noi, sunt atâtea mii de ani de locuire neîntreruptă, încă din vre­mea aceea. Apoi, chiar în lo­cul ăsta s-a născut Bure­bista, documentele o spun. Aici a avut capitala, marea lui acropolă și sanctuarul sfânt. Aici a unit toate tri­burile dacice, pentru prima oară în istorie. Astea-s lu­cruri certe! Așa mi-au zis cei mai mari arheologi care-au săpat Ar­ge­dava: «De aici, de pe dea­lul ăsta, unde-i bise­rica voas­tră, părinte, de aici a în­ceput poporul român!...». Așa că noi altceva nu știm. Tot ce știm, aici este."

Groapa jidovilor

Tot mai mulți săteni urcă spre Argedava. Oamenii aș­teap­tă smeriți, tăifăsuind prin­­­tre crucile bătrâne. În­mor­­­mântarea stă să înceapă. Toți știu, toți au auzit de uriași, chiar și vechiul în­vățător Constantin Bratu, ce are acum aproape 80 de ani, toți mă îndeamnă spre piscul Argedavei, dincolo de oa­meni, cimitir și biserică, aco­lo unde e numai pustiu și văz­­duh. Pornesc împreună cu preotul și-un prieten de-al lui, popeșteanul Nicolae Chi­raș, un fel de "călăuză" a vi­zitatorilor, căci, deși tânăr încă, a stat de copil printre arheologi și istorici, învățând din pasiune o mulțime de lu­cruri.
Pe coama dealului nu mai e nimic. Doar tu și cerul. Bi­serica a rămas departe, abia i se mai vede turla de­de­subtul întinderii de buru­ieni înalte, ce par și ele a creș­te din cer. Aici a fost, când­va, totul. Toată aristo­crația Da­ciei lao­laltă. Toți regii. Toate vesti­giile ei. Palatul de pământ al lui Burebista. Templul în ca­re se ruga. Chiraș ni le arată, pe rând, desenându-le cu degetul prin văzduh. Calen­darul solar de an­dezit, un colosal centru de ceramică (la Popești s-au făcut 80% din to­talul descoperi­ri­lor în domeniul olăriei de pe tot întinsul vechii Da­cii). Deși tot ei recu­nosc că nu s-a scos de­cât un sfert din relic­vele ce zac încă sub pi­cioarele noastre. Pes­te tot, în mal, printre mă­răcini, găsim bucăți de chiupuri din epoca bron­zului, relicve scoa­se în devăl­mășie din adâncurile pământului sau săpate de oa­meni. Nicolae Chiraș le cu­le­ge și mi le pune în mână. Mă asigură că-s milenare, le știe, a săpat încă de copil cu pro­fesorul Alexandru Vul­pe și cu Nona Palincaș, iluștrii arheologi care aveau să-mi confirme, apoi, că tot ce mi-a zis acest bărbat este adevărat. Totul, până la... uriași.
Groapa jidovilor e spre răsăritul Argedavei, cam în dreptul intrării, lângă sanctuar. Rotundă precum cra­terul adânc al unei bombe, acoperită demult de ierburi sălbatice. Ce s-o fi întâmplat totuși aici, în anii 1940-'50? E un mister până astăzi. Arheologii neagă exis­tența acelor 80 de schelete și nu prea-l iau în serios pe "aventurierul" Dinu V. Rosetti, acuzându-l discret de săpături nesistematice ori scopuri tainice de înavuțire. Așa cred și săte­nii despre "istronomul" care săpa în vremea foametei de după război, căutând Cloșca cu puii de aur și permițându-și să "arunce cu sute albas­tre pe cârciumari". Au fost vremuri tul­buri, nimeni nu poate ști. "Bunica mea mi-a spus că în vremurile ace­lea a văzut cum că­rau oseminte mari de pe Argedava, seara, dar nu lăsau pe nimeni să se apropie", spunea Chiraș. "A văzut cum le-au pus în niște cutii lungi, așa ca niște sicrie de vreo patru metri și le-au urcat în niște camioane cu prelată, camioane Carpați, cum era pe-atunci. A văzut și niște ofițeri ruși veniți acolo, care asistau la încăr­cat. Lăsau o noapte ca­mioanele în curtea școlii, apoi dimineață ple­cau, nu se știe unde..." Așa cred mulți oameni din sat, c-au fost duse la ruși, c-a fost o opera­țiune secretă. Așa a ajuns să creadă și preotul Constantin, după discuțiile cu atâția enoriași ono­rabili. Oricât s-ar strădui alții să-i smin­teas­că, popeștenii continuă să creadă la fel. Ar însem­na ca și bunicii bunicilor lor să se fi în­șe­lat.
Chiraș îmi arată, în falezele de odinioară ale străbu­nului port, cum întreg promontoriul a fost înălțat artificial, în valuri, cu pământ care a fost cărat aici de undeva, cu puteri mult prea mari pentru oamenii acelor vremuri. "Până la cinci metri adâncime am săpat și tot n-am dat de pă­mânt viu", mărturisește acesta. "Cum să nu crezi că niște uriași au cărat «cu poala» pământ pentru o cetate?" Toate erau mari altădată, în mințile pioase ale celor de azi. Și dealul, și oamenii, și apele Arge­șului, care acum sunt departe, un fir de râu subțire și secătuit. Nici nu mai știi ce să crezi. Aici, pe Arge­dava, "aici" devine "acolo", "atunci" de­vine "acum". Istoria se află la carâmbul cizmei și o poți lua în palme. Iar oamenii trăiesc în legendă, de­parte de lume, la câțiva pași de București.

Veșnica lor pomenire

Câmpia. O lume de furnici, o lume peste care s-a aș­ternut uitarea. Arheologi care nu-și mai sapă trecu­tul, lăsându-l pradă pustiirii, spunând că trebuie să așteptăm vremuri mai bune. Bătrâni care încă mai urcă pe Argedavă cu sticle de apă din Argeș, lăsând-o acolo o zi pentru a căpăta puteri vindecătoare. Își dau cu ea pe la ochi, pe la cap, și durerea trece ca prin farmec. Copii tot mai mulți pun pomi împodobiți cu hârtii colorate pe vârful promontoriului sfânt, la răs­cruce de vânturi, pe care să se așeze păsările cerului și ei să le prindă în colivii, să le ducă acasă și să le ocro­­tească, ca și cum ar îngriji niște suflete rătăcitoare din alte vremuri. Păsările suflet ale istoriei.