TEZAURUL DE LA VOVIDENIA
Maica Taisia descuie ușa grea a bisericii, cu niște chei mari, din fier. Se închină până la pământ de trei ori, spunând în rusește: "Gospodi pomiluj, Gospodi prasti, Gospodi Bozhe moy!". "Așa se cuvine, să îl salutăm mai întâi pe stăpân, când intrăm în casă", adaugă ea în românește.
În biserică este frig. Iarna pătrunde ușor prin pereții de lemn. O clipă am senzația că ochii nu s-au obișnuit cu întunerecul dinăuntru, că soarele de afară îmi mai acoperă cu pete luminoase retina. M-am înșelat. Strălucirea solară a bisericii iradiază din icoanele de pe altar. Pictați în aur și în argint, sfinții strălucesc, risipind penumbra bisericii, luminând împreună cu veșmintele și aura lor. În fața mea se află un tezaur. Sute de icoane de-o frumusețe cum rar am văzut. Comorile neștiute ale ortodocșilor lipoveni de rit vechi, staroverii, a căror poveste începe odată cu exilul lor din Rusia.
Puși să aleagă între credința lor străveche și moarte, lipovenii au ales calea pribegiei. Amenințați de Țarul rus Alexei și de patriarhul Nikon, au plecat în grabă, luând ce au avut mai de preț: simbolurile credinței lor. Așa au ajuns în Dobrogea, aducând cu ei icoane deja sfințite în rugăciune, de câteva secole. Unii și le-au păstrat în casă, lăsându-le moștenire din generație în generație, alții le-au adus în noile biserici și mânăstiri ridicate după sosirea în România. Dar istoria icoanelor lipovenilor era abia la început. Lăsate în Rusia, în graba plecării, multe din ele au fost aduse, rând pe rând, în Dobrogea, trecute înot, peste Dunăre, în anii prigoanelor comuniste. Neclintiți în credință, lipovenii își puneau în pericol viața, pentru a nu se despărți de odoarele la care se închinaseră bunicii și străbunicii lor. Povestea Maicii Taisia are imagini halucinante. În câte o noapte de toamnă târzie, când Dunărea era acoperită de cețuri groase, apele înghețate iscau un clipocit abia auzit, urmat de apariția fantomatică a unui om care înota purtând pe cap o povară: învelită în cârpe și rogojini, încă o icoană neprețuită, adusă din Rusia. Rebegiți de frig și epuizați de lupta cu apele Dunării, ascunzându-se prin stuf ca niște animale hăituite, urmăriți în permanență de grăniceri, dar cu icoana în brațe, așa și-au întregit lipovenii bisericile lor din Dobrogea, sădindu-și pe veci credința în primitorul pământ românesc. Privesc, alături de Maica Taisia, catapeteasma bisericii. E foarte înaltă, se unește cu bolta tavanului și este acoperită în întregime cu icoane. Ascunzându-și mai bine părul cărunt sub baticul negru, verifică untdelemnul din candele: "Cu multă credință și cu mult sacrificiu s-au clădit toate câte le vezi. Dumnezeu a coborât harul său peste mâna unui pictor și el a putut să zugrăvească sfinții. Dar apoi, peste pictura aceea s-au pus timp de sute de ani rugăciuni și lacrimi și speranțe. De-asta, unele icoane sunt ca niște ferestre prin care Dumnezeu ne privește, își îndreaptă privirea plină de milă și bunătate asupra noastră. Câteodată, și noi reușim să întrezărim prin ele Împărăția Lui."
Maica Domnului, în două sute de întruchipări
Într-una dintre icoanele de la Vovidenia, Maica Domnului e pictată în chip neobișnuit: stă în picioare și e înfășurată toată într-o haină roșie. Nu i se văd nici mâinile, nici picioarele, iar Pruncul Iisus e așezat pe umărul ei stâng. Maica Taisia îmi dezleagă rostul: "Noi, lipovenii, avem câte o icoană anume pentru trebuințele importante din viață. Icoana asta este pentru cei aflați în neputință, fie că sunt bolnavi la pat, fie că sunt infirmi. Aceia de se vor ruga la această înfățișare a Fecioarei vor primi grabnic ajutor. Și mai are un înțeles icoana aceasta. Sunt momente în viață în care lucrul mâinilor nu te ajută. Și nici picioarele, oriunde te-ar duce, nu te vor apropia de ceea ce ai nevoie. În astfel de situații, vii și te rogi la acest chip al Maicii Domnului și, în ciuda neputințelor, ceea ce oamenii nu pot, Dumnezeu poate." Așa cum aveam să aflu de la stareța Taisia, Maica Domnului are sute de înfățișări, pentru tot atâtea trebuințe ale credincioșilor. După părerea ei, să te rogi la icoana potrivită îți aduce ajutorul mai repede. "Pentru ieșire din boală e bine să te rogi la icoana Maicii Domnului în care ține pruncul pe scutec; ca să ai copii, la cea în care Ioachim și Ana se bucură de nașterea Fecioarei; ca să scapi de rele și să primești o veste bună de la Dumnezeu, există Fecioara aceasta, înconjurată de raze și mergând pe nor..." Și tot așa, există și icoanele Fecioarei pentru nașteri, pentru moarte, pentru casă nouă și familie trainică sau pentru momentele în care ai nevoie de înțelepciune. Peste două sute de înfățișări, pentru tot atâtea momente de cumpănă din viața omului, o tradiție verificată în timp de minunile de la Vovidenia. Pentru unele icoane, Maica știe înțelesul, pentru altele, el s-a pierdut în timp. Și icoanele sfinților sunt făcătoare de minuni. La Sfânta Sofia te rogi pentru înțelepciune, la Sfântul Paisie, când cineva moare fără credință, Sfântul Vlasie e protector al gravidelor și al păsărilor cerului, sau la Sfântul Onufrie, pe care îl credeau nebun, pentru că trăia în sihăstrie, dezbrăcat și iarna, și vara, și care îi ajută chiar pe monahi.
Calendarul cu sfinți
La mânăstirea de maici Vovidenia, fiecare icoană are povestea și puterea ei. Un adevărat tezaur, nu doar de credință, dar și de frumusețe. E de ajuns să te apropii de un colț mai întunecat al încăperii sau să cercetezi cu atenție icoanele vechi înnegrite de fum, ca să descoperi un sfânt ce te privește cu blândețe sau o poveste ce vine să îți întărească credința. Sunt icoane vechi de sute de ani, ce ascund sub ferecătura de argint chipuri de sfinți în culori palide sau puternice, cu trăsături angelice sau cu priviri de foc. Ceva din spiritul Rusiei este în toate aceste icoane, poate credința pătimașă, poate iubirea aceea de Dumnezeu, până la uitare de sine, în care se aruncau credincioșii din nemărginirile uitate ale uriașei Rusii. Și lângă icoanele mari, împărătești, în care aurul veșmintelor de sfinți te orbește, există și miniaturi, cât o cutie de chibrituri, în care sfinți și îngeri aduc laudă lui Dumnezeu, pictați până în cele mai mici detalii. "Uitați", îmi spune Maica Taisia, "aici, în icoana asta, sunt pictați toți sfinții anului. Este de fapt un calendar, și în loc de zilele săptămânii sunt pictați sfinții, după cum sunt cinstiți. Este o miniatură adusă din Rusia, la începutul mânăstirii. Uitați-vă cât de exact este pictat fiecare dintre ei, ce chipuri expresive au, deși fața lor nu e mai mare decât un bob de orez. Cine mai știe să facă astăzi asemenea lucrare pentru Dumnezeu? Cine mai primește un asemenea har?". Și apoi îmi aduce o iconiță, așa, cât să o ții în căușul palmei, din care doi îngeri te privesc zâmbitori.
Dar la loc de cinste rămâne Fecioara Kazanskaya, în care Isus stă în picioare, alături de Maica Sa. O singură mână apare în icoană, cea a Mântuitorului binecuvântând. "Aceasta a fost și este protectoarea noastră, îmi spune Taisia. De aceea, noi în fiecare an o scoatem afară, pe un piedestal, și pelerini din toată Europa vin aici să se închine la ea."
Fecioara Kazanskaya
În somnul chinuit dintr-o izbă friguroasă, acoperită cu o zdreanță în chip de pătură, micuța Matrona a visat-o trei nopți la rând pe Maica Domnului. De fiecare dată, Ea i s-a arătat fetiței în veșmânt de lumină și i-a spus același lucru: "Mergi și sapă lângă cuptorul casei părăsite de la marginea orașului. Acolo vei găsi o icoană". Îngrijorată de un asemenea vis, mama fetiței a dus-o la preotul bisericii din Kazan, orășelul rusesc în care locuiau. Preotul a trimis doi gropari să sape locul, însă aceștia s-au întors seara, spunând că nu au găsit nimic, deși săpaseră în jurul cuptorului, "Ba chiar și în jurul... casei!", adăugase unul dintre ei. În acea noapte, Fecioara Maria se coborî din nou în visele micuței Matrona. A mângâiat-o și i-a spus că ea însăși trebuie să meargă și să caute icoana. Auzind această poveste, a doua zi, mama a mers din nou la preot, și împreună cu el și cei doi muncitori au ajuns la locul din vis. Oamenii, într-adevăr, săpaseră adânc, și în tot locul: pe lângă cuptor, pe lângă casă, chiar și în grădină. Nici urmă de vreo icoană. Și-atunci preotul a îndemnat-o pe copilă să caute unde crede ea. Fetița de nouă anișori nu a apucat să scormonească prea mult cu mânuțele în pământul din vatră, că imediat ceva sclipi prin cenușă. Încet-încet, se zări mai întâi rama cu flori de aur, apoi chipul Fecioarei și în cele din urmă Pruncul Sfânt ținut la piept. Când văzură în brațele fetiței icoana strălucitoare, toți căzură cu fața la pământ, în vreme ce Matrona spuse cu bucurie de copil: "Uite, mamă, asta e icoana din vis!". A fost un semn și un sprijin pentru credincioșii din Kazan. Fecioara Kazanskaya, cum a fost numită acea înfățișare a Maicii Domnului, a fost pusă cu multă smerenie în biserică, a devenit protectoarea orașului și oamenii din întreaga Rusie veneau să se roage la ea, atât pentru sănătate și bunăstare, cât mai ales pentru întărirea credinței.
Fecioara Kazanskaya de la Mânăstirea Vovidenia din Slava Rusă este, și ea, făcătoare de minuni. Este apărătoarea lipovenilor, a ortodocșilor de rit vechi. Plecați în pribegie pentru a-și salva credința, au ajuns din Rusia în împrejurimile Munților Măcinului, în urmă cu aproape 400 de ani, aduși poate chiar de protectoarea lor, Fecioara Maria ce s-a arătat în Kazan.
USPENIA, MÂNĂSTIREA CĂLUGĂRILOR STAROVERI
În celălalt capăt al satului Slava Rusă, mult mai departe, spre pădure, se află mânăstirea de rit vechi pentru călugări, Uspenia. În biserica mare, înconjurată de chilii, unde la început viețuiau nu mai puțin de 170 de călugări, îl găsesc pe Arhimandritul Antilohie. Și aici, ca și la mânăstirea de măicuțe, pereții sunt acoperiți de un adevărat tezaur de icoane.
"Sunt făcătoare de minuni?", întreb, ca un credincios pragmatic, venit de la oraș. "Toate icoanele sunt făcătoare de minuni", îmi răspunde părintele Antilohie zâmbind. Icoanele sunt importante, dar credința omului este, de fapt, cea care face minuni. Dacă ai credință și smerenie, la oricare dintre acești sfinți te vei ruga, vei primi mijlocirea lor, Dumnezeu va lucra prin ei. În ziua de azi, oamenii caută ceva simplu și rapid, ca să scape de probleme, o icoană să facă minuni, o rugăciune nemaiauzită sau un preot «cu har». Însă, în primul rând, în ei înșiși trebuie să caute răspunsuri. Bolnavul cheamă un preot sau merge în fața unei icoane, dar rugăciunea credinței sale îl va vindeca. Nu e nevoie de ceva special, până la urmă, în fiecare Duminică prăznuim învierea lui Isus. Și dacă în ziua aceea mă rog la Sfânta Liturghie, Dumnezeu îmi poate da ceea ce El crede că am nevoie."
Pentru părintele Antilohie toate icoanele sunt la fel de puternice și de frumoase. Îmi arată, totuși, o icoană mai specială, de pe altarul plin de chipuri de sfinți: "Această icoană, după cum vedeți, are o ușiță chiar în mijlocul ei. Și dacă o deschizi, iată, aici sunt sfintele moaște ale mai multor sfinți: Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Cosma și Damian, tămăduitorii, și alții. Această icoană are câteva sute de ani și nu este singura din biserică de o asemenea vechime. Importanța ei pentru credincioși e sporită de faptul că este purtătoare de sfinte moaște." De-a dreapta și de-a stânga altarului se află alte două icoane împărătești, cu totul deosebite, în care sunt reprezentați, în mărime naturală, întâiul preot, Melchisedec, și proorocul Aaron, înfățișări foarte rare, de o frumusețe desăvârșită. Cine oare le-a pictat? Cine mai știe? Important este că ortodocșii de rit vechi le au aici, în păstrare, și își pot apropia sufletul de ele oricând.
Moaștele copiilor sfinți
Într-o mică raclă din lemn sculptat, înconjurate de pereții împodobiți cu argintul ferecăturilor vechilor icoane, se află însă cele mai importante daruri ale Mânăstirii Uspenia: moaștele sfinților Dada, Gavedae, Kazdoe și Gargal. Toți patru sunt mucenici (prăznuiți și de Biserica Ortodoxă Română la 12 octombrie), uciși din ordinul împăratului persan Saporie cel Mare, cu toate că Gavedae și Kazdoe erau propriii săi copii. "Cu toții au avut o moarte groaznică, pentru că nu au vrut să renunțe la credința în Hristos", îmi spune părintele Antilohie. "Gavedae și Kazdoe aveau 13-14 ani când au fost martirizați..." Ne apropiem de racla sfinților și părintele face o metanie, atingând-o. "În fiecare 12 octombrie, pe stil nou, scoatem sfintele moaște și le sfințim. Aceste rămășițe ale mucenicilor au aproape 1700 de ani și sunt intacte. Poate explica vreun om de știință așa ceva? Sfinții Dada, Gavedae, Kazdoe și Gargal sunt cei ce protejează acest așezământ și ne rugăm lor să ne întărească mereu credința. Puterea lor este minunată!"
Icoana din fereastră
Deși aveau sfintele moaște de mai bine de 200 de ani, deși aveau zeci de icoane vechi și frumoase, făcătoare de minuni, călugării de la Uspenia nu aveau însă nicio icoană a sfinților mucenici din mica raclă, înfățișările copiilor martiri fiind foarte rare. Într-o iarnă, la hramul bisericii din Jurilovca, Episcopul a văzut în altar o icoană pusă pe pervazul unei ferestre, ca și cum nu își găsise locul nici în altar, nici în biserică. Ceva i-a atras atenția la această icoană lăsată așa, într-o doară. Când s-a uitat mai îndeaproape, a scos un strigăt de fericire și i-a chemat repede pe preoții aflați la hram: pictura arăta chinurile martirilor Gavedae și Kazdoe, ale căror moaște erau în mânăstirea de călugări de la Slava Rusă. Bucuria a fost mare, în întreaga comunitate a lipovenilor. Să fi fost o coincidență atât de mare sau mai degrabă sfinții au făcut ca icoana lor să ajungă acolo unde oamenii credeau în ei? Unii au spus că icoana a coborât pe o rază de lumină pe marginea ferestrei, alții că fusese adusă de o bătrână din sat, ce o avea moștenire din strămoși. Oricare ar fi adevărul, de-atunci icoana se află deasupra sfintelor moaște și o candelă arde neîncetat în fața ei. Tezaurul mânăstirilor lipovenești s-a mai îmbogățit cu încă o fereastră spre Dumnezeu.