Enigma Iohannis

Toma Roman
Klaus Iohannis a ieșit din aparenta stare de așteptare (normală, în toate cazurile de schimbare a conducerii ori­cărei structuri sociale), propunându-l pe euro­par­lamentarul PNL, Eduard Hellvig, ca viitor șef al SRI.

No­minalizarea a stârnit, imediat, reacții adverse. Fostul președinte al țării, Traian Băsescu, a dezvăluit că E. Hellvig a făcut parte din grupul de politicieni care a orbitat în jurul lui Dan Voi­culescu, patronul Antenelor și al altor afaceri oneroase, iar actualul premier, Victor Ponta, l-a indicat drept unul dintre cei mai importanți conspiratori în regizarea de către USL a "loviturii de stat" din 2012. Hellvig a fost, așadar, atacat, și de la "dreap­ta", și de la "stânga", devenind un personaj con­tro­versat. Ne amintim că la fel de "discutați" au fost și con­silierii pe care Iohannis i-a ales în momentul insta­lării sale la Cotroceni. Și atunci, ca și acum, preșe­dintele nu a comentat, dar nici nu a contestat dezvăluirile. "Ca­zul Hellvig" este însă extrem de important, pentru că SRI este un pion principal în garantarea siguranței națio­nale, iar susținerea pe care o oferă DNA în rezolvarea dosarelor penale "grele" este fundamentală în com­ba­terea corupției en­demice înalte. O "implicare" a noului director într-o di­recție contrară ar duce, evident, la re­politizarea Justiției și la punerea la îndoială a statului de drept. (D-l Hellvig se va abține, probabil, cel puțin în pe­rioada sa de acomodare, să con­firme vreuna din acu­ze.) Mutarea necomentată a pre­ședintelui pare să indice, în consecință, că acesta va în­cerca să-și plaseze oamenii de încredere în posturi-cheie, aș­teptând ca forțele po­litice angrenate în "joc" să se uzeze în conflictele lor in­tes­tine, pentru a putea apoi să-și exer­se­ze "arbitrajul". Față de "stilul Băsescu", diferența este de la cer la pă­mânt.
D-l Iohannis a început, de altfel, să critice subtil acti­vismul fostului președinte. Apropiații lui au început să îngroașe greșelile acestuia, mai ales cele legate de sus­ținerea unor anume persoane, precum Elena Udrea, care s-a dovedit, din dosarele DNA, la fel de coruptă pre­cum opozanții săi din tabăra proprie și din cea adversă. Se sugerează, astfel, că lupta împotriva corupției, pentru afirmarea statului de drept, purtată cu cerbicie de fostul președinte (jucător în adevăratul sens al cuvântului), a fost ipocrită, bazată pe sloganul "pleacă tu, ca să vin eu". Admiratorii, dintr-odată numeroși, ai noului șef de stat nu se întreabă, totuși, în cazul când vrea să "joace" altfel, care sunt "rațiunile" opțiunilor sale în alegerea conducă­torilor unor instituții fundamentale (ca SRI sau SIE), mai ales atunci când nominalizările sunt controversate. Io­hannis nu va mai putea beneficia mult timp de prezumția de ino­cență, mai ales în situația în care "preferații" săi scapă (intenționat sau nu) indicații despre unele din di­recțiile în care președintele vrea să îndrepte politica țării. Pro­pu­nerea, de exemplu, pentru o "axă București-Ber­lin-Washing­ton" (care să înlocuiască "axa București-Lon­dra-Washington", impusă de fostul șef de stat) pare destul de hazardată, câtă vreme, între ultimele două ca­pitale numite relațiile nu sunt nemaipomenit de amicale. Fără ca Io­hannis s-o spună, critica tot mai dură a "bă­sis­mului", rea­li­zată de corul susținătorilor săi, pare a pregăti un fel de "negare a negației", o "schimbare a schim­­bării", ca să folo­sesc ex­pre­sia lui Ion Iliescu, la ale­gerile din 2000, adică o re­venire, cu alți "actori", la starea de dinainte a mandatelor "bă­sis­te".
Președintele Iohannis nu a dezvăluit, în rarele - și scur­tele - sale apariții publice, nici o clipă asemenea in­tenții. Cu o cotă a popularității extrem de înaltă, el a răs­puns foarte corect la "provocările" și așteptările me­diu­lui politic în care acționează. A criticat derapajele Par­la­mentului (dominat de PSD și sateliții săi), în ca­zurile amendării legii privind traseismul sau al propu­ne­rilor pen­tru modificarea alegerilor locale și parlamentare și s-a declarat "iritat" de obstrucționarea Justiției în ple­nul Se­natului, la cererea de ridicare a imunității pentru Va­rujan Vosganian. A criticat guvernul - în limite "rezo­nabile" - pentru preluarea din pro­gramul prezidențial și din cel al PNL-ului, a propu­nerilor pentru modificarea Codului Fiscal, dar, pe linia numitei corectitudini po­litice, a susținut că nu va depăși în niciun fel relațiile ins­tituționale cu guvernul dominat de PSD și nici nu va cere demisia, într-o formă sau alta, a pre­mierului Ponta. Cu alte cuvinte, dacă nu se realizează în Par­lament o ma­jo­ritate capabilă să răstoarne guvernul, re­lațiile, definite le­gal, cu acesta, vor continua până în 2016. Atunci, spe­ră Klaus Iohannis, cota lui de popu­la­ritate și sobrie­tatea în relația administrativă cu cabinetul lui Victor Ponta vor prevala, asigurând noului PNL o vic­torie ce-i va permite aplicarea fermă și coerentă a pro­priului program de guvernare, menit să scoată România din zona gri a UE, aliniind-o la standardele cele mai înalte ale acesteia.
În principiu, răbdarea și discreția președintelui în raport cu echilibrul forțelor politice românești sunt, și ele, foarte corecte. Klaus Iohannis "arbitrează" într-o situație care nu este chiar ceea ce și-a dorit, dar a decis respectarea strictă a constituționalității. Dacă PNL-ul (în varianta sa nouă) nu este capabil să se impună ferm în bătălia parlamentară, fie și prin utilizarea "soluțiilor imorale", atunci eveni­mentele trebuie lăsate să curgă, DNA-ul, ANI și celelalte instituții judiciare luându-și sarcina să curețe și, în con­secință, să impună înnoirea clasei politice compromise, alegerile parlamentare din 2016 urmând să consemneze schim­barea generației poli­tice ticăloșite cu una mai ones­tă, mai responsabilă. O ase­menea așteptare este însă ilu­zorie, pentru că oferă timp de acomodare clasei politice în funcțiune și dă lide­rilor ei posibilitatea să se "reseteze". Victor Ponta, ca să luăm cazul cel mai frapant, nu-și va da niciodată de­misia și va continua să guverneze, sperând că soli­da­ritatea baronilor săi, dar și un mers mai bun al eco­no­miei, îi vor asigura o spectaculoasă relegitimare în 2016. Iohannis ar fi, în această eventualitate, un înfrânt, cu șanse mi­nime de revenire.
Deocamdată, președintele își păstrează tăcerea enig­matică, mutând discret, pe tabla de șah politic, pionii proprii. Dacă acești pioni justifică, însă, controversele pe care le-au provocat, atunci s-ar putea ca speranțele puse în "omul din afara sistemului" să fie pierdute îna­inte de 2016. Pentru președintele-arbitru, timpul a început să curgă tot mai repede.