Obiceiuri de primăvară povestite de cititori

Cititor Formula AS
PAVEL ȘI MUMA PĂDURII

Trăiesc în Bucovina, deasupra, pe Obcine, și vreau să vă povestesc tot ce se petrecea în trecut primăva­ra. Locul are numele Darieni, sat De­măcușa, și mai trăiesc aici puțini bătrâni, cu vârsta de 80-90 de ani. În cătunul nostru există opt case bă­trâ­nești, având 100-200 de ani. Există și case noi. Cu ani în urmă, cătunul nos­tru era numai pădure. Oa­menii trăiau din vâ­nat și din creș­terea animalelor. Cu timpul, au înlocuit pă­durile cu livezi, ca să facă fân și să cultive cartofi. Lumea trăia foar­te greu, din cauza haidu­cilor, care ve­neau și je­fuiau pe cei care aveau aur și chiar și pe ceilalți. Din cauza aceas­ta, oame­nii făceau gea­muri mici la case și cu gratii, ca să nu intre hoții. La noi, acolo, vorbim românește, ru­sește și evre­iește.

Datini bătrânești în satul nostru
Duminica, pes­­te an, oa­menii mergeau la horă și la vânătoare. Cei mai bă­trâni spuneau po­vești, iar babele făceau vrăji. Să vă scriu niște superstiții inventate de ele și care sunt adevă­rate și ajută la toate.
1. Alungarea furtunii, a grindinei și a ploilor mari - femeile bătrâne pro­ce­dează în mai multe feluri: punerea toporului cu as­cuțișul în sus, pune­rea crengilor de fag sfin­țite din duminica mare de Paști pe foc, stropitul cu apă sfințită prin casă și pe afară. Toate acestea opresc furtuna.
2. Aducerea ploii: spă­larea vaselor la fân­tână, pu­nerea greblei în curte cu dinții în sus, îmbăierea copiilor mici cu apă ames­tecată cu rouă.
Se povestește că demult, până la ve­nirea oameni­lor în satul nostru, exis­ta Muma Pă­durii. Noi denumim pe Muma Pădurii "năucă". Un om po­ves­tește că a văzut cu doi ani în urmă o năucă în munți. Povestește că era îm­brăcată în alb și nu putea să-i vadă fața. Cânta cumva, într-un fel, o jăla­nie. Se spune că ea apare o dată la șap­te ani.

Omul-Lup
Mai există o po­veste spusă mie de un om pe care îl chea­mă Pa­vel. El um­bla singur la vâ­nă­toare. Într-o zi, s-a dus depar­te de casă. Spune el că a ajuns într-o pă­dure deasă, unde a auzit un copil că plângea. S-a apro­piat și a vă­zut un leagăn făcut din crengi și din paie. Copilul era agă­­țat colo sus de o creangă, și omul nu ve­dea fața lui. A le­gănat leagănul și copilul a tăcut. Se uită mai încolo și ce vede Pavel? O fe­meie, ceva, mulgea o cerboaică. Era Muma Pădurii. Avea părul coborât pes­­te față, până-n pământ. De frică, omul scapă pușca și o ia la goană prin­tre copaci. Nu se uită înapoi, fiind­că știe că Muma Pădurii îi va lua mințile. Totuși, el n-a mai uitat fe­me­ia aceea și umbla nebun prin păduri.
La sfârșit, vă mai spun o poveste adevărată, des­pre Omul-Lup. Ea a fost povestită în sat de mai mulți mun­­citori care lucrau la pădure. Lu­crau de multă vre­me în pădure și nu se întâmplase nimic până atunci. Dar într-o seară de primăvară, după sfâr­șitul muncii și când s-au retras în ba­racă, făcând la mijloc un foc, aud niște țipete. Spe­riați, stau și ascultă, dar dintr-o dată văd că intră un om acoperit pe jumă­tate cu blană, așa, ca la lupi. Chiar și se­măna cu un lup și avea în mână pe Muma Pădurii, prin­să de păr. Munci­torii spun că poate a fost o ceartă între ei. Dar atunci, omul acela cere niște opinci. De fri­că, unul dintre mun­ci­tori i le dă pe-ale lui. Iar acel om îi mulțumește și spune că până a doua zi dimineață va scoate toate lem­nele din pădure, la drum. Mun­ci­torii n-au crezut, dar când se sculară, pădurea era goală de lemne, iar lemnul era la drum. S-au mirat foarte tare: cum să facă atâta muncă pentru niște opinci? Mun­citorii aceia ar fi trebuit să lucreze o lună ca să scoată atâtea lemne la drum. De bu­curie, duminică s-au sco­borât jos, pe vale, și au pus pariu cu patronul, care are un joagăr, că și-au terminat trea­ba de pe o lună. "Pe-un butoi de vin", au zis ei. Patronul nu a cre­zut, dar când a văzut, s-a fă­cut la față gal­ben ca lu­mâ­narea și atun­cea oa­menii au spus totul, cum s-a în­tâmplat. Credeți sau nu, dar de tea­mă că a fost necu­ratul, patro­nul acela a plecat departe din sat.

SORIN ILIEVICI




Despre neamul urzicilor și rostul lor

Cât vezi cu ochii, Maramureșul a-nverzit. Câm­pul e verde, copacii sunt verzi, chiar și râurile cu apă dulce și pietrele învelite în mușchi au împrumutat culoarea strălucitoare a primăverii. O culoare care ne este dăruită spre viață. La noi, la români, verdele face parte din riturile și ceremonialul de naștere, de nuntă și de înmormân­tare, din care plantele verzi nu lip­sesc ni­ciodată. Până și astăzi, în sa­tele izolate din Mara­mureș, în scalda copi­lu­lui nou-născut se pune bobag­nic, o plantă cu frunze groase, despre care se spune că ajută la creștere, iar la nuntă se așează pe capul mi­rilor cu­nuna de bărbănoc, o plantă veșnic verde, cu flori al­bastre. Amintirea acestei superbe coronițe de flori (în­locuită astăzi de pirostriile de metal) supra­viețuiește în cel mai gro­zav blestem adresat unei persoane necă­să­torite: "Așa să-ți ajute Dum­nezeu, să nu pui în veci cu­nu­nă de bărbănoc pe cap". Și pentru că morții Mara­mureșului sunt vii (credință ne­stră­mutată prin secole), verdele năpă­dește și-n ci­mitire, pe lângă cruci (tufe veșnic verzi de pospan), ca să le țină dușilor de urât. Morții nelumiți, neîn­surați, culeși prea repede din gră­dina vieții, nu sunt nici ei singuri în călătoria spre vă­mile Raiului. La capul lor străjuiește de veghe un brad.

Iertarea păcatelor
După alaiul florilor de pri­mă­vară - ghiocei, brân­dușe, păscuțe și viorele -, peste lu­me se-ntinde nă­val­nicul neam al urzicilor, primele plante verzi bune de mâncat. Ai zice că ți se urcă singure-n farfu­rie, dând roată casei, curții și gardului.
Credința populară spune că urzicile înnoiesc sân­gele. Da­că sângele se înnoiește, omul întinerește și viața lui va fi lungă. Această credință este ilustrată de următoarea le­gen­dă creștină: "Pă Iisus l-or bătut pe obraz cu urzici și i-o dat să bea fiere (hrean) cu oțet când l-o dus pe Golgota. Diptacee (din cauza aceea), la acela om care mănâncă ur­zici de șepte ori în Postu Ma­re i se vor ierta tăte păca­tele".
Bătaia cu urzici este cea mai rea dintre toate, pentru că mân­cărimea pielii este mai groaznică decât du­re­rea și persistă multă vreme după ce au încetat lovi­turi­le. Împotriva ei nu există leac.
Țăranii de pe Mara și Iza cred că urzicile cresc după cum cade postul.
"Postul Paș­te­lui îi de șapte săptă­mâni, și în tătă săp­tămâna cresc ur­zici. Că-i mai de­vreme, că-i mai târziu, urzicile să țin du­pă el ca soa­rele după lună".
Iată o rețetă de preparare a lor, culeasă de la o femeie din Breb: "Bu­nicu meu freca urzicile cu sare, le toca bine cu cuțâtu, puné pă ele oloi și oțet și așe le mânca. Nefierte. Zicé că mare dar de la Dumne­zău are acela om care face așé. Da nime din casă n-o putut face ca el. Noi le mâncam numa fier­te, iar apa n-o aruncam. Ne limpezeam pe cap cu ié. Crește păru".

"N-am venit să-ți fac durere/ Am venit să-mi dai putere"
În Maramureș, țăranii nu și-au pier­dut venerația pen­tru natură, pe care o consideră vie, o facere a lui Dumnezeu. Orice vătămare pe care i-o aduc e înso­țită de rugăciuni.
"Când culeg urzici prima oară, mă scol dimi­neață bună, mă spăl pă obraz afară, cât îs încă stele pă cer, și zic așe: «Mulțumescu-ți, Doamne, că din somn m-ai trezit, din pat m-ai ridicat, ochii mei, bu­zele mele le-ai deschis, ca să mă pot închina Bunului, Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, Amin. Ș-apoi ieu ciurul și culeg urzicile până nu să ie roua, că ude nu pișcă la mână. Se cu­leg în ciur, să se scuture de nisipul din ele și de tăt ce nu-i bun: rele, boli."
În gândirea populară româ­neas­că, tot ce crește pe pâmânt este viu și tre­buie să avem îndu­rare și milă pentru viața tăcută ce ne înconjoară. Așa se face că, in­trând în natură - ade­seori ca niște intruși -, gândul, și nu cu­vân­tul, este cel care operează, plan­tele înțe­legând pe deplin in­tențiile ce îl aduc pe om la ele. Este o apropiere pli­nă de gin­gășie, o remi­nis­cență din­tr-o epocă de aur a spi­ri­tului uman, când tai­nele lumii ne erau revelate prin­tr-o comunicare pro­fun­dă cu uni­ver­sul. Înainte să ru­pă pri­ma urzică de primăvară, femeia din Maramureș își cere iertare plantei în gând:
"Iartă-mă, urzicuță mnicu­ță, de te ieu numa pe tiniucă (alint pentru "tine")/ Nu te smulg din rădă­ci­nucă/ N-am zinit (venit) să-ți fac durere/ Am zinit să-mi dai putere".
Se consideră un păcat să smulgi din rădăcină plan­tele, pen­tru că se împuținează și dis­par cu totul.
Urzicilor li se atribuie și va­len­țe magice. Se spu­ne că sunt pur­­tătoare de noroc și spor. Nu sunt consi­derate ca o "rușine" pe lângă casă, nu sunt tăiate cu sapa, ca în alte părți, ba dimpo­tri­vă: "Vai de casa lân­gă care nu cresc urzici. Nici no­rocul nu creș­te în pragul iei". De altfel, ur­zi­cile sunt folosite în Mara­mureș la spălatul ritual din ziua de Paști.

Primul mâncat de urzici. Credințe
* Când mănânci prima dată ur­zici, spune în gând: "Mâncare nouă în gură veche". Urzica nouă va în­tineri gura și trupul celui care-și aduce amin­te.
* Prima oară când mănânci urzici, gân­dește-te la oarece. Pune-ți o dorin­ță în minte și țî să pliné (îm­plinește).
* Pentru urzici, pentru orice fel de mâncare nouă de primăvară, se spune "Ta­tăl Nostru" și se adaugă: "Mulțu­mes­cu-ți, Doamne, că am ajuns să mă­­nânc mâncare nouă". Și-ți faci sem­nul Sfintei Cruci.

LUCHIANA FĂT