Am citit că, dintre cărțile străine traduse anul trecut la noi, "Laur" a fost pe locul I în aprecierea criticilor și cititorilor avizați. Asta după ce, la apariția sa în original, primise cele mai importante premii literare din Rusia, atinsese acolo un record de vânzări și fusese numit "o capodoperă a literaturii ruse actuale". Nu mă miră că în spațiul spiritual rusesc continuă să apară capodopere artistice iar recunoașterea valorii lor pe plan mondial n-are nici o legătură cu politica de la Kremlin. (Antipatiile istorice n-au cum să umbrească realizările unor talente excepționale, fie că vorbim de literatură, muzică, balet, cinematografie, teatru sau arte plastice). În romanul lui Vodolazkin, "eterna și fascinanta" Rusie e întruchipată de personajul central, a cărui existență din sec. XV e urmărită pe tot parcursul ei. Una din ideile cărții, enunțată chiar de la început, e că o viață omenească se alcătuiește din bucăți care au prea puțin în comun, de parcă ar fi fost trăite de oameni diferiți. Cele patru capitole corespund unor trepte ale devenirii (cunoaștere, renunțare, drum, liniște) prin care sunt puse la încercare ființa și sufletul printre ispite, obstacole, primejdii și suferințe. Fiecare din cele patru părți cuprinde câte o etapă din viața eroului rătăcitor în căutarea împăcării cu sine și cu Dumnezeu, o asceză pe parcursul căreia, ajuns la câte o limită a suportabilului, se reinventează sub alt nume și în altă ipostază. Prima parte e cea a copilăriei orfanului Arseni, crescut într-un bordei izolat, de bunicul-vraci Hristofor, cel care-i lasă moștenire taina lecuirilor și înțelepciunea sa, scrise pe gramote (fâșii de scoarță de mesteacăn), căci "cuvântul scris pune în ordine lumea. Îi oprește instabilitatea. Nu îngăduie înțelesurilor să se macine". După moartea bunicului, Arseni, ajuns el însuși vindecător, n-o poate salva de ciumă pe Ustina, femeia pe care soarta i-o aduce ca unică dragoste și pe care moartea i-o smulge, împreună cu pruncul lor. În dorința de a perpetua sufletul Ustinei, Arseni devine Ustin - nebun întru Hristos, un rătăcitor ce vrea să-și ispășească păcatul prin iubire de semeni, umilință și suferință, pentru a obține iertarea divină și a se putea alătura sufletului iubitei, în eternitate. Adoptând viața unui sfânt, care cu cât se jertfește pentru ceilalți, cu atât își sporește harul și credința, Ustin devine Ambrozie și pleacă în pelerinaj spre Ierusalim, obârșia credinței sale. În ultima parte, în ipostaza pustnicului Laur, capabil de miracole prin puterea spiritului ("Pe apă poate merge numai cel care nu se teme că se îneacă"), el cunoaște împăcarea gândului cu simțirea, a spiritului cu natura în care trupul muritor se reintegrează, continuând miracolul vieții. Laur-Ambrozie-Ustin-Arseni sunt tot atâtea fețe atemporale ale Rusiei pravoslavnice, iar parcursul fragmentat al personajului lasă loc multor interpretări. E, evident, un drum inițiatic spre cunoaștere de sine, împăcare și mântuire, dar și o aventură spectaculoasă prin lumea concretă, primejdioasă și crudă, la capătul căreia viața îi pare "un mozaic ce se desface în bucăți". Ceea ce leagă fragmentele cărții e aspirația spre Acela ce le poate vedea de sus: "El le adună cu privirea sa". Posedat de o credință mai puternică decât slăbiciunile cărnii și ale rațiunii, eroul medieval al lui Vodolazkin e răscolitor, fiindcă în alcătuirea ființei lui de cuvinte și a isprăvilor sale picarești nu e nimic popesc-dogmatic. Stratificate într-un text de uimitoare măiestrie compozițională și stilistică, marile teme ale literaturii ruse, de la Dostoievski și Tolstoi, la Gogol și Cehov, renasc într-o formă postmodernă în care poezia, alegoria, povestea filosofică, romanul de formare, de dragoste, de aventuri, se intersectează polisemantic. Evgheni Vodolazkin e specialist în istorie și literatură rusă veche. "Laur", subintitulat "roman neistoric", deși își plasează acțiunea în Evul Mediu, aliază arhaisme cu limbaj modern, amestecă uneori timpurile cu trimiteri spre vremurile noastre și insinuează gândirea profană în cultura mânăstirească. (Apreciem cu atât mai mult traducerea Adrianei Liciu, cu cât ne dăm seama cât de dificilă a fost echivalarea și câtă documentare a presupus. Rezultatul e admirabil și merită cu siguranță un premiu, pe lângă recunoștința cititorilor români.) Ieșit din sinteza înaintașilor, Vodolazkin reușește să transmită firesc emoție, intensitate, atmosferă, profunzime de idei, în scene de o frumusețe înfiorată, cum numai rușii pot imagina.