La vulturi
Uneori, în după-amiezele de vară, e atâta liniște pe dealurile Ormindei, că, stând culcat în iarbă, cu ochii rătăciți în zări, auzi torsul leneș al norilor lungiți ca niște pisici pe cuptiorul căldicel al văzduhului. Satul, cu toată vânzoleala ogrăzilor lui pline de orătănii, e mai la vale, în altă lume. Aici, în pustiul acesta, liniștea ține la respect fiecare gânganie și fiecare firicel de iarbă. Aici e locul secret al lui Ionică, băiatul preceptorului din Ormindea. Aici îi place să stea, cu gândurile și cu mirările lui, aici sunt doar el și câțiva pomi, înalți și uscați, ca niște sihaștri. Nimeni nu știe de locul ăsta, nici ai lui, nici vecinii, nici prietenii de joacă, nici colegii de școală. E în stare să inventeze cele mai năstrușnice motive ca să fugă fuguța aici, e în stare să găsească cele mai dibăcite scorneli, când e întrebat pe unde a hoherit toată ziulica. Adesea, în pustietatea lui secretoasă, Ionică chiar asta face: inventează noi și noi motive pentru singurătățile sale. Îi place cuvântul ăsta, "a inventa". L-a auzit la un domnoc de la oraș, cu care vorbea aprins, la birtul satului, despre tot și toate, tatăl său. A buchisit ce înseamnă să "inventezi" și și-a spus, zâmbind ștrengărește la propriul gând, că, la cum inventează toată ziua verzi și uscate, ar putea ajunge, când se face mare - de ce nu? - vreun inventator!
Dar invențiile astea sunt doar așa, o joacă. Fără ele n-ar putea, de fapt, să se bucure în tihnă de adevărata lui pasiune: privitul ceriului. Nu sunt două zile să fie ceriul la fel! Dar, uneori, ceriul e atât de unic, de nemaivăzut, că Ionică știe fix ziua când a fost într-un anume fel și sigur ți-ar putea povesti despre el ore în șir. Dar cui să-i pese de toate astea în Ormindea? Cui să-i pese de nori și de soare și de vânt, cine se oprește din ale lui să se mire de-un apus sau de-o dimineață în care ninge cu fulgi mici și scăpărători, ca stelele în miez de noapte? Cine stă să se minuneze de zborul vulturilor, pe cine să amuze stângăcia vulturașilor, primăvara, când vânticelul bate florile pomilor, aducând boarea libertății? Libertatea cea mai mare e să zbori, gândește Ionică. Să ai aripi lungi, ca vulturii, și, desfăcându-le în văzduh, timid la început, ca vulturașii, falnic apoi, ca vulturii cei mari, să-ți iei zborul spre ceriu, să simți aerul tare al înălțimilor și să adulmeci puful de păpădie al norilor.
*
Ionică era un copilaș când, la București, se înființa prima școală superioară tehnică din România. I se zicea, savant, "Școala de Ponți și Șosele, Mine și Arhitectură". Doi ani mai târziu, în 1866, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, școala era desființată, din lipsă de fonduri. Pe când tinerilor inventatori și ingineri români statul tocmai le tăia aripile, Ionică Stoica, copilul din Ormindea Ardealului, deja visa cu ochii deschiși la zborul spre stele. Într-o zi, își zicea asta mereu, va zbura și el precum vulturii...
"Sburdalnicul de Stoica"
Deși crescut la țară, deprins de mic cu rânitul după animale și cu munca câmpului, Ionică din Ormindea era un elev sclipitor, cu o imaginație ieșită din comun, cum nu se mai văzuse prin părțile Zarandului, și cu un talent la desen care i-a ținut memoria vie zeci de ani după ce a absolvit gimnaziul de la Brad. Portretele realizate de el mai-marilor locului, de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, pe când era încă elev, au rămas expuse, la loc de cinste, în cancelaria gimnaziului, vreme de zeci de ani, și vor mai fi și acum ascunse pe undeva, prin vreun pod sau beci.
Dar amintirile respectuoase ale profesorilor care s-au minunat de acele tablouri nu se pot compara cu istoriile fremătând de tinerețe ale colegilor de clasă ai lui Ionică. Una dintre ele, publicată mai târziu, într-un album omagial, sub semnătura dr. I. Radu, păstrează toată prospețimea timpului de atunci. "Într'o bună zi, o mare învălmășeală la ușa clasei a IV-a. «Mă-ă-ă, ce vă îmbulziți acolo?» - răsună glasul fericitului părinte George Părău. Nime nu ține samă de admonierea bunului profesor. Toți priviam ca înmărmuriți la ușă. Ce era? Sburdalnicul de Stoica desemnase în colori o căprioară atât de vie, încât ni se părea că, la privirile noastre curioase, stă să sară din cadrul țintuit pe ușă. Abia când domnu Părău, șovâlcăind pe nedeslipitu-i băț, strigă dela spatele noastre: «Cărați-vă, mă-ă-ă, Ticale!», ne risipim fiecare la clasa sa. Cu tot respectul ce-l aveam de bățul domnului Părău, par'că nu ne înduram să ne despărțim de frumoasa arătare".
"Întreg gimnaziul se minuna de figurile și «ponturile» ce făcea Stoica la paralele, la sul, ca rotirea gigantică, saltul mortal, umblarea în mâni, de credeai că-i scăpat dela vreun circus, - dar când am văzut ce desemne e în stare să facă, simțiam că nu e din șirul oamenilor de rând", își amintește un alt coleg de-ai lui Ionică din Ormindea.
Dar năzbâtia din ultimul an de gimnaziu le întrece pe toate. Ce i-a trecut prin cap lui Ionică, dacă nu să "desemneze" niște muște pe caietul de lecții al profesorului Părău? Revenit în clasă, șontâc-șontâc, sprijinit în bățul său de care prinseseră frica toți elevii din Brad, sobrul profesor de Latină se oprește în dreptul catedrei să-și tragă sufletul o clipită, până să treacă la lecția următoare. Era "căldura lui cuptor" și broboane de sudoare șiroiau pe frunte bătrânului dascăl. Își scoate batista să-și șteargă fața, când, privind în jos, vede ciopor de muște pe coperta caietului său. Se aruncă, pe dată, amenințător, cu batista către ele, să le alunge, dar muștele, încăpățânate, sub niciun chip nu zburau... într-atât de dibaci reușise Ionică să le redea în profil, încât credeai că sunt aievea!
*
Mai era ceva ce desena Ionică, la vremea gimnaziului. Desena doar pentru el, când era singur, în peregrinările sale pe dealurile Ormindei. Desena fel și fel de "paseri", surprinse în variate poziții ale plutirii lor pe cer. Tăia apoi aceste desene în forma unor cartoane care, mișcate rapid, luau forma unor desene animate, imitând zborul păsărilor. Într-o zi, își zicea fascinat puștiul din Ormindea, va zbura și el precum "paserile" din desenele sale...
"Academia din Ormindea"
Talentul și creativitatea "sburdalnicului" Stoica din Ormindea nu trec neobservate. Prin 1878, imediat ce termină cele patru clase ale gimnaziului din Brad, tânărul Ioan Stoica e luat ucenic la un mare atelier fotografic din Sibiu. Și aici se remarcă, mai cu seamă prin portretele extraordinare pe care le realizează, la cerere, clienților atelierului. La scurt timp, cu diploma de meseriaș în buzunar, Stoica își ia lumea în cap, alături de mai mulți tineri de vârsta lui, și pornește, din Sibiu, cât e Ardealul de lung, până la Budapesta, Viena, iar apoi și mai departe, dincolo de granițele Imperiului Austro-Ungar, în Germania. Lucrează ca portretist, iar în timpul liber citește mult, învață tot felul, cunoaște oameni destupați la minte - visători ca și el, cu care, în vestitele berării nemțești, putea vorbi la nesfârșit, deasupra unei halbe cu spumă, despre ceea ce mulți dintre meseni considerau, asemenea țăranilor din Ormindea, a fi "curată nebunie": zborul omului...
Dar firea nonconformistă nu îl ține locului pe Ionică. Se întoarce din străinătățuri, mai întâi în România, unde încearcă să-și facă o viață la Galați. Nu se acomodează cu sudul, așa că, înainte de 1884, revine la Ormindea, de unde plecase. Satul își primește cu brațele deschise fiul rătăcitor. Nu era petrecere la care Ioan Stoica să nu vină și să-i distreze pe oameni cu instrumentele muzicale inventate și meșterite de el. "Nu arareori, când era mai mare gălăgia, răsărea figura smeadă a lui Stoica, cu vecinicu-i aer de melancolie. Ca la comandă, întreaga ceată îi săream în grumazi și nici nu-l lăsam să se așeze până nu trăgea o «Mărunțeauă» din «dipla» pe care nu uita s'o aducă subsuoară cu el. Alteori ne aprindea cu țimbala. Toate aceste instrumente erau făcute de mâna meșteră a lui Stoica", își amintește un consătean.
Duminica și de nedei, toți tinerii mai știutori de carte și toți țăranii mai de seamă se strângeau în curtea popii Simion Băcilă. "Academia din Ormindea" numiseră tinerii minunatul prilej de întâlnire cu cei mai interesanți oameni din părțile Zarandului, care deveneau, negreșit, oaspeții vestitului popă. Acolo, la un păhărel de ceva, după ce i se dezlega limba și devenea mai puțin secretos, Ioan Stoica perora despre visul său de a zbura. Țăranii se uitau cu înțeles unii la alții. "Iară îi Stoica cu ale lui...". Nu doar că nu pricepeau o iotă despre "teoria zborului", a "cârmelor", a "turbinelor de aer", a "focușurilor" și alte și alte chestiuni tehnice din capul lui Stoica, dar ar fi fost și culmea să se pomenească ei, într-o bună zi, cu vreo "drăcie" cu motor zburând pe deasupra ogrăzilor. "Undie, Domnie, iartă-mă, s-o mai pominit drăcii zburătoare?", se întrebau țăranii, gândindu-se cu groază la înspăimântătoarele arătări ale Judecății de Apoi pictate pe pereții bisericilor dintr-un sat vecin. Țăranii știau bine cât e de priceput Ionică Stoica: toți văzuseră prin șurile lui zeci și zeci de obiecte inventate de el, de la instrumente muzicale și ustensile de privit bolta cerească, până la invenția lui cea mai senzațională pentru ei, o mașină de spălat haine, improvizată dintr-o bute de lemn. Dar nimeni nu credea o iotă din poveștile despre mașinile lui zburătoare!
*
Nu mică le-a fost mirarea țăranilor din Ormindea când, într-o seară a anului 1884, un consătean venit de la oraș le-a trântit pe masă, în birtul satului, un exemplar din "Noua revistă română" tipărită în Brașov, care lăuda "invenția" lui Ioan Stoica, țăranul care avusese onoarea de a expune unul dintre aparatele sale de zbor la prima expoziție organizată de "Asociațiunea" culturală românească ASTRA, la Sibiu. Alături de sute de exponate care celebrau tradițiile și geniul satului românesc, se afla o "drăcie" care-i lăsa muți pe vizitatori: "paserea" zburătoare inventată de Ioan Stoica din Ormindea!
Zborul "paserii" din vârful casei
Încurajat de succesul de la Sibiu, tânărul țăran din Ormindea se pune și perfecționează modelul prezentat la "expozițiunea" organizată de ASTRA.
"În scheletul paserei stă un om, care, întorcând o manivelă, aceasta, printr-o transmisiune simplă, dar cu meșteșug combinată, face ca aripile să oscileze întocmai ca aripile vulturului. Printr-un sistem de levatoare, purtate cu piciorul, oscilațiunile oricărei aripi se pot modera și atunci paserea, bătând mai puternic dintr-o aripă, se întoarce, sprijinindu-se pe cealaltă. Suirea și coborârea se face după puterea cu care batem din aripi", descrie, naiv, aeroplanul unul dintre cei care l-au văzut cu ochii lor, în curtea casei lui Ioan Stoica. O adevărată minune a tehnicii, inventată pe vremea când marele Aurel Vlaicu abia se născuse!
În timp ce mari savanți din lumea întreagă erau înfundați până în gât în calcule matematice, pentru a găsi o rezolvare marelui vis al omenirii, zborul, în curtea sa din Ormindea, Ionică tocmai își vedea visul cu ochii. Se întorsese de la fântână, unde se spălase pe mâini, după ce mai meșterise ceva pe la roțile mașinăriei, și privea acum mândru mândrețea de "pasere". Ani de zile urmărise, ziua cu ochii deschiși, iar seara, înainte de culcare, cu ochii minții, zborul vulturilor! Iar acum, "vulturul" său din lemn și pânză e în spatele șurii, gata să-și ia zborul! E primăvară, bate un vânticel cald, iar florile pomilor din vale își răspândesc miresmele peste tot. O amețeală ușoară îl cuprinde pe Ionică în vârful casei, înainte să dea bice "drăciei". Împinge cu forță mecanismul inventat de el, trage aer în piept și smucește aripile de vultur. "Paserea" prinde viteză, se desprinde de pe acoperiș, iar Ionică se simte de parcă ar pluti pe coama unui curcubeu...
"Îmi povestea tata, care avea birtul din sat și care era prieten bun cu Stoica, că Ionică își făcuse un avion din șipci ușoare de brad și din pânză. Stoica avea o casă ca în vinclu, cu o filigorie mai joasă în față. Și acolo o urcat avionul, cu niște vecini, și și-o dat drumul la vale, către grajdul din josul casei. Până acolo să zice că ar fi zburat... Avea un fel de baltă, umplută cu cânepă, în curte, și acolo o și aterizat", îmi povestește bunicuța Viorica Bedea. Nepotul ei, Grigore Urechiat, de la Muzeul din Deva, mare pasionat de aviație, îmi spune că a studiat fosta curte a lui Ioan Stoica și că, din poveștile bătrânilor, deduce că țăranul ar fi zburat chiar 30-40 de metri! Cum s-a sfârșit zborul nu se știe prea bine: unii zic că "sburdalnicul" din Ormindea ar fi stat la pat vreo săptămână după căzătură, alți bătrâni se jurau că nici avionul n-a pățit mai nimic, darmite pilotul... Vestea marelui eveniment s-a răspândit pe dată în Zarand, iar de acolo în tot Ardealul și mai departe, în Occident, dincolo de granițele Imperiului. Mari somități au tras cu urechea la reușita țăranului ardelean, iar unii chiar i-au dat târcoale pe la birtul din Ormindea. Bășcălioși, sătenii i-au zis "drăcie" invenției lui Ionică, și așa avea să-i rămână numele până în ziua de azi.
*
Ioan Stoica nu se îmbată cu succesul expoziției de la Sibiu și nici cu gloria primului său zbor de "vulturaș". "Trebuie să gândesc altceva. Aripile avionului trebuie să fie mai mari și mai puternice, și nu afli material ușor și destul de solid din care să le faci", li s-a plâns proaspătul inventator ardelean prietenilor săi de la "Academia" din curtea popii Băcilă din Ormindea, care acum erau numai ochi și urechi la cuvintele lui. După zborul din curtea casei, erau convinși că Ionică e un om genial.
Un vis și doi visători: Ioan Stoica și Aurel Vlaicu
"Tot a combinat și a meșterit cu «turbinele» și «ventilatoarele» sale. În anul 1901, ne trezim cu el la preotul Băcilă, neobicinuit de vesel și comunicativ. Scoate câteva rotile legate deolaltă, trage un resort și zbrrr!, «mașina» se ridică pe aci în sus. După ce s'a descordat resortul, s'a întors în jos și Stoica a prins'o în zbor. «Mai ziceți acuma că nu pot zbura dacă vreau?», ne mustră cu fața radioasă. Am trecut din mână în mână, cu nespusă curiozitate, «drăcia lui Stoica», cum o botezase fie iertatul Băcilă. Un oblong de lemn, de circa 12 centimetri lung și 7 centimetri lat. Cu ajutorul unui resort, cele trei rotile ale sale sunt puse în mișcare împreună cu helicele și astfel întreagă mașinăria se ridică în sus, dacă așezăm osia helicelor vertical. Cu aceasta, principiul unui aeroplan era schițat. Mai resta să i se aplice mașinăriei un plan ori două, pe care să lunece și să i se dea o cârmă, pentru cari Stoica avea diferite soluțiuni. E ciudat că helicele se întorc în direcțiuni opuse și una e înaintea aparatului, cealaltă îndărăt, întocmai ca la monoplanele lui Vlaicu", notează, acribios, în memoriile sale, I. Radu, fostul director al școlii din Brad, care a stat de vorbă cu mulți dintre cei care au văzut cu ochii lor minunile inventate de Ioan Stoica. De această dată, țăranul smead și slăbuț din Ormindea știe că e aproape să dea lovitura. Pufăie aprins din pipă, gândindu-se că e la un pas să lanseze un elicopter capabil să se desprindă, cu de la sine putere, de la sol, ceea ce nimeni nu reușise să facă până la acel moment. E febril, e hotărât, vede în jurul lui entuziasmul tinerilor din sat... E căutat din nou de mari personalități ale lumii științifice, care bat drumul până la Ormindea, la 16 de kilometri de Deva, pentru a se pătrunde de imaginația și de pasiunea pentru zbor a țăranului Ioan Stoica...
"Aurel Vlaicu auzi că un țăran și-a făcut o pasere, cu care, zburând, a căzut, dar nu s-a lovit rău. Și se duse la el acasă să-i vadă mașina. De atunci, nu i-a mai ieșit din cap gândul unei mașini de zburat", așa sună o poveste despre Aurel Vlaicu, care circulă prin întreg Zarandul. "Dar nu e legendă, așa au stat lucrurile", îmi spune, tranșant, doamna Viorica Bedea. "O venit cu Aurel Vlaicu, cu el a fost la tata, la crâșmă. Stoica lucra pictor la biserică în vremea aia, și venea toată ziua la tata să mănânce, că el stătea mai departe, în capul satului. Sigur o fost Vlaicu la el, mi-o spus tata, doară io nu vorbesc prostii. O spus că o venit să-i vadă avionul", insistă doamna Viorica, fiica unuia dintre cei mai respectați oameni din Ormindea începutului de secol XX.
*
Doar banii îi mai lipseau lui Ioan Stoica pentru a realiza elicopterul pe care îl proiectase. Dar el e un biet țăran român într-un Ardeal aflat încă, în 1901, sub talpa austro-ungarilor. "Hai să facem ceva, să adunăm banii lipsă pentru motor și pentru piesele aparatului, să facem o societate pe acții!", îi îndemna Stoica pe prietenii lui de "Academie" din curtea popii Băcilă. "O să ne întreacă străinii", se plângea el. "Dar cum îl puteam ajuta noi, niște bieți «Sorboniști» de la Ormindea?", povestește același I. Radu.
Aripi de îngeri
Încrezător în ideile sale revoluționare, Ioan Stoica bate pe la toate porțile în căutare de finanțări. Unii nu îl cred, pur și simplu, nu pot înțelege cum un biet țăran ar fi putut inventa ceva ce marii inventatori nu reușiseră încă. Alții îl iau drept nebun, nici nu stau la povești cu el. Alții, de bună credință, apleacă urechea la poveștile lui despre zbor, aeroplane și elicoptere, dar nu au posibilități să-l ajute. Neavând încotro, Ioan Stoica merge și se căciulește pe la unguri, pe la Budapesta, deși el se ținea de român verde. Ungurii, care prind rapid că țăranul din Ormindea putea fi o mină de aur, se oferă să-l ajute. Cu o condiție: să-și schimbe numele și să se dea drept ungur, că doar nu or să investească în renumele unui țăran român din Ardeal! Stoica nu vrea s-audă și ia drumul Vienei, pe unde mai fusese în tinerețe, dar și cei de acolo îi cer să se declare austriac, dacă vrea să capete bani. "Mai bine mor țăran la plug decât să-mi vând neamul!", le răspunde Stoica și austriecilor, și ungurilor, și dus a fost. S-a întors la țară și a trăit simplu, ca un țăran plugar, până când a murit, în 1923, împăcat cu gândul că ce n-a reușit să facă el, țăranul fără posibilități, avea să reușească, niște ani mai târziu, tot un ardelean de-ai lui, Aurel Vlaicu. Aurel Vlaicu, cel cu care povestise atât de frumos în birtul satului, tânărul care visa să zboare, așa cum visase și el, Ionică, în lungile zile de vară în care hoinărea pe dealurile Ormindei.
*
Prețuindu-i talentul, oamenii din Ormindea l-au rugat pe Ioan Stoica, mai la bătrânețe, să picteze biserica cea nouă, românească, din sat. Câteva dintre picturile lui se văd și azi în biserică. Cei patru evangheliști, Sfinții Petru și Pavel și Iisusul din turla bisericii; un Iisus visător, înconjurat de o boltă la fel de albastră ca aceea din zilele de vară ale copilăriei lui Ionică. Cât despre îngeri... Îngerii lui Stoica au aripi luuuungi, nefiresc de luuuuungi, ca niște "paseri" zburând pe cerul Ormindei.