Selecția "Formula AS"

Adriana Bittel
* Alain Finkielkraut, "Și dacă dragostea ar dăinui", traducere de Vlad Russo, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 152 pag.

Membru al Academiei Franceze, Alain Finkiel­kraut e un filosof atipic, pasionat de beletristică, de roman în special, în care vede un instrument de cunoaștere a lumii, un mod de a ne apropia de com­plexitatea vieții sociale și spirituale. Particula­ritatea, farmecul eseurilor sale e că se adresează "inteli­gen­ței inimii", cu o limpezime a demonstrației acce­sibile departe de abs­trac­țiile ge­nera­lizante cu care ope­rează de obicei filo­sofii. În acest fel neso­fis­ticat, aca­demicianul devine un me­sa­ger al sen­surilor extrase din mari romane clasice și contemporane în care cazuri indivi­duale, întâmplări și destine ajung să vorbească cititorului despre el însuși și locul propriu în diversitatea lumii. Alain Finkielkraut poate fi citit și în­țeles cu bucurie de oricine, cu condiția să nu considere literatura o petrecere recreativă de timp liber, un divertis­ment, ci un do­meniu al vieții spiritului, în care pătrundem ca niște exploratori. Ese­istul francez ne ghidează, dând la o parte cu ma­ceta ascuțită a interpretării lui preju­de­cățile gândirii comune, pentru a ne face să desco­perim lumea noastră prin lupa ficțiunii, "infinita pluralitate ome­nească", plină de incertitudini, im­perfec­țiuni, zone indefinite. Una din temele recu­rente ale eseurilor lui e dragostea, enig­matica și etern născătoarea de drame atracție-fixație, revelatoare de abisuri sufletești. E și subiectul cărții pe care vi-o recomand azi și în care autorul afirmă că tot ce știe despre dragoste a aflat din expe­riență, din filosofie, dar și din romane. Deși în principal filosof, el crede că filosofia nu deține monopolul gândirii, literatura gândește și ea lumea, cercetează fenomene nu cu ajutorul rațiunii practice ci narativ, prin indivizi și poveștile lor de viață.
În timpurile noastre, când în mare parte a lumii au dispărut convențiile și constrângerile ce apăsau asupra dra­gos­tei, mai putem crede în dragostea care dăi­nuie sau nu e decât o himeră? La această întrebare încearcă să răs­pundă eseistul prin intermediul a patru roman­cieri. Prima e Doamna de La Fayette și romanul ei din 1678, "Prin­ci­pesa de Clèves". Finkielkraut nu uită să spună cum a renăscut interesul francezilor pentru acest roman: în 2010, când președintele Sarkozy a declarat public că vechitura e inutilă în formarea tinerilor de azi și nu-și are locul în pro­gramă, romanul clasic a revenit brusc în atenția marelui public ("era îmbăl­sămat și a reînviat, era elitist și a devenit subversiv"). După o modă mai recentă, francezii și-au pus atunci în piept insigne cu "Citesc Principesa de Clèves", delimi­tându-se de președintele antipatizat (preșe­dintele următor, Hollande, a declarat însă că nu citește niciodată romane...). Revenirea în prim-plan a Doamnei de La Fayette a reîn­viat și o dispută etico-literară veche de trei secole cu privire la enigma comportării Prin­cipesei, care nici după moartea soțului nu dă curs pasiunii împărtășite pentru contele de Nemours. Eseistul găsește o explicație plau­zibilă: neîncrederea văduvei în durata iubirii și tea­ma de a fi părăsită. O idee modernă, prin care D-na de La Fayette își devansa epoca și care dă un ca­racter insolit vechiului roman. Pasiunea amoroasă e analizată și prin intermediul unor cărți ale lui Ingmar Bergman, Philip Roth și Milan Kundera, în trei eseuri sclipitoare prin asociații libere de idei, excursuri spre alte opere lite­rare celebre și domenii conexe, inserturi autobio­grafice, ba chiar și critici dure la adresa unor insti­tuții sau traducători incom­petenți. Totul fără să dea nicio clipă impresia că bate câmpii, ci cu ușurința de a se mișca prin epoci, opere și idei a celui care a asi­milat din pasiune tot ce știe și e dornic să împărtășească. Demonstrațiile lui, pe cât de subtile pe atât de spectaculoase, sunt en­tuziasmante, iar concluziile la care ajunge, prin ma­rii creatori analizați, cu privire la discontinuitatea și lipsa de durabilitate a dragostei reconciliază lite­ratura de ficțiune cu gândirea "filosofică". Marile romane ale lumii sunt pentru Finkielkraut o moda­li­tate de cunoaștere, au o putere euristică, adică ser­vesc la descoperirea unor adevăruri despre noi în­șine. Despre fiecare din noi.