DAWID TRZENSIMIECH - Prim-balerin Opera Națională București - "Tocmai s-a împlinit un an de la venirea în România. Mă simt excelent!"

Ines Hristea
- Stea a baletului englezesc, s-a despărțit de "Royal Ballet" din Londra pentru scena Operei Naționale din București. La 26 de ani, polonezul Dawid Trzensimiech a înțeles că viața nu înseamnă doar muncă și performanță, ci și răgaz pentru bucuriile sufletești. Iar visul ăsta i se împlinește tocmai la București! -

Viața fără măști

- Povestea ta seamănă cu basmul Cenușăresei... pe dos. Părăsești luminile balului și condurii de aur, pentru un loc cu mult și cu mult mai modest. De ce? Cum se explică opțiunea ta pentru România?

- Dansul a fost visul meu din copilărie, iar pre­zența ca solist în compania Royal Ballet din Londra, o încununare a lui. Dar performanța aceasta presu­pune o muncă titanică. Este o zidire de viu, care te anulează ca persoană particulară. Nu-ți mai lasă deloc "timp personal". Pur și simplu, ajungi să ieși pe scenă și în loc să-ți spui că ești pregătit pentru zbor - "Gata! Vreau să dansez!" - ești speriat, ți-e teamă să nu ratezi evoluția, din cauza oboselii. Firește, erau și momente bune, dar tot mai rare... În orice caz, deja prin 2013, intrasem într-o perioadă de beznă profun­dă. Nu mai eram deloc mulțumit cu viața mea, căzusem într-o stare de depresie, dar cel mai grav era că nu primeam de nicăieri ajutor pentru a depăși im­pa­sul și a simți că evoluez. A fost, poate, și vina mea, fiindcă nu m-am plâns nicio­dată, n-am cerut să fiu ajutat, am făcut-o pe "durul", la fel ca toți ceilalți dansatori care poartă pe față tot timpul masca învingătorilor, a oamenilor fără probleme. O vreme, am sperat că negura asta din interiorul meu avea să se ridice de la sine, dar nu s-a întâmplat așa. De la un punct încolo, am ajuns să mă trezesc chiar și pe scenă, în timp ce dansam, între­bându-mă "Ce caut eu aici? De ce mai dansez?". Iar asta îmi aprofunda și mai mult disperarea. Profesia asta e incredibil de dificilă și dacă plăcerea, bucuria dis­par, efortul devine o corvoadă. Mă bătea chiar gân­dul să renunț pentru totdeauna la dans și să fac alt­ceva. Dar într-o zi am aflat că Johan Kobborg (n. red. unul dintre balerinii-vedetă ai scenelor londoneze din ultimul deceniu, care a lucrat mulți ani pentru com­pania Royal Ballet) s-a alăturat companiei de balet din București, în postura de director artistic. Lucrasem cu el în Londra și-i datoram unele dintre cele mai luminoase amintiri profesionale: el a fost cel care m-a ales din rândurile corpului de balet și mi-a dat ocazia să-l dansez pe James, din spectacolul său "La Sylphide", în 2012. Faptul de a lucra cu Johan a fost o sursă extraordinară de inspirație, dar am și simțit că, sub îndrumarea lui, mă "îmbunătățeam", că, într-adevăr, deveneam mai bun ca balerin. Pe la începutul verii lui 2013, m-am întâlnit cu Johan, în Londra, și el mi-a spus: "Dacă la un moment dat o să ai ceva timp, mi-ar plăcea foarte mult să vii să dansezi în niște spectacole, la București, ca invitat." În octombrie, când, realmente, am simțit că nu mai suport, i-am scris și l-am întrebat dacă mai crede că mi-aș putea găsi un loc la București, iar el mi-a răspuns imediat: "Sigur că da. Întotdeauna vei avea un loc aici. Dar ești sigur că asta e ceea ce vrei să faci?". M-a bucurat mult faptul că l-am simțit răs­pun­zându-mi ca un om, ca un prieten, nu ca un manager care vrea "să pună mâna" pe cineva valoros. Era sin­cer îngrijorat din pricina mea, dar tocmai grija lui mi-a dat acel impuls de încredere de care aveam nevoie. N-am dormit toată noaptea, am căutat să aflu cât mai multe informații despre București și compania de ba­let de aici și, a doua zi de dimineață, în ciuda opoziției prie­te­nilor, am decis că acesta e drumul pe care trebuie să-l urmez. Mi-am dat demisia de la Royal Ballet și-așa am ajuns la București.

A fost odată în Polonia

- Spuneai că dansul a fost visul copilăriei tale. E un talent moștenit din familie?

- M-am născut într-un oraș micuț din sudul Poloniei, Tarnowskie Gory, un orășel de provincie, cu un trai molcom și așezat, cu oameni liniștiți, pentru care Biserica și familia reprezintă principalele repere ale vieții. Sunt mezinul familiei. Mai am un frate și o soră, care încă de mici au demonstrat abilități sportive de excepție; fratele meu a jucat fotbal, iar sora mea a urmat cursurile Școlii de Sport. Eu, în schimb, mă arătam mai curând aplecat către zona artistică. Tata a lucrat la Căile Ferate, iar mama a fost croitoreasă (dar a renunțat la a mai profesa, pentru a se îngriji de familie), deci, niciunul nu avea studii în domeniul artei. Însă mama a iubit dintotdeauna muzica și în special muzica de operă, așa că, văzându-l pe "prâs­lea" că își cam ciulește urechile și ascultă cu interes ariile îndrăgite de ea, s-a decis să-l ducă să ia lecții de pian. Aveam șapte ani și am început să merg de două ori pe săp­tămână la Școala de Muzică. Doar că între cursurile de pian aveam o pauză și mama s-a gândit că ar fi bine să-mi ocupe și acel timp, iar soluția la îndemână a fost un curs de balet. De la prima oră, după ce m-a testat puțin, profesoara i-a spus mamei cu un aer grav și important: "Copilul ăsta are un mare talent. Ar trebui să vă gândiți serios ca, atunci când va împlini nouă ani, să-l duceți la Școala de Balet." Ai mei, care nu văzuseră spec­tacole de balet decât la tele­vizor, n-au luat sfatul în serios. Dar s-a întâmplat că într-o zi, la școala noastră a venit o comisie care recruta copii cu talent la dans. Iar din comisia res­pectivă făcea parte și fosta mea profesoară care mă re­marcase. Când m-a văzut, m-a luat în brațe și mi-a spus "Ce bine că te-am regăsit!", apoi a mers cu mine acasă, ca să-i implore pe părinții mei să mă lase la Școala de Balet. Până la urmă, s-a ajuns la o înțele­gere: să merg la cursuri două săp­tă­mâni și apoi să decid sin­gur. Dacă-mi plăcea, puteam să rămân, dacă nu-mi plăcea, eram liber să mă întorc la școala "nor­mală". Am mers și nici c-am mai privit înapoi!

- Ce seducție prezintă baletul pentru un băiat?

- În afara lucrurilor evidente, a fascinației pe care mi-o suscita dansul, acea fluiditate a mișcărilor, împletită cu povestea "spusă" de muzică, a fost și un element psihologic: deși învățam destul de bine la școală, eram un copil timid, un băiețel care nu atrăgea atenția nimănui. Însă odată ajuns la balet, brusc, am simțit că toată lumea era cu ochii pe mine, că stârneam foarte mult interes, iar asta mi-a plăcut extraordinar de mult și mi-a insuflat curaj, mi-a dat puterea să-mi asum un drum nemaiauzit până atunci în partea noastră de lume, în orășelul nostru de provincie. Apoi, în 2006, am mers la concursul "Prix de Lausanne", unde am impresionat juriul așa de puternic, încât am primit o bursă la Școala Regală de Balet din Londra. Visul meu de mare dansator începea să se împli­neas­că. Țin minte că aveam niște casete VHS cu spec­ta­cole de balet ale companiei londoneze, casete pe ca­re le rulam la infinit, studiind până în cele mai mici de­talii mișcările balerinilor, așa că, la 15 ani, visam cu ochii deschiși ca, într-o zi, să am posibilitatea să-l văd pe Carlos Acosta dansând pe viu. Pentru ca apoi, odată angajat de Royal Ballet, să stau alături de el, în sala de repetiții, aproape zilnic, vreme de șase ani! (râ­de) Ce înseamnă visele!

Vis de glorie: Londra

- Când ai fost angajat de Royal Ballet?

- În ultimul an de studii în Anglia. S-a insistat foarte mult să mă alătur companiei încă înainte de a-mi susține examenele finale. Îți dai seama că n-am fost doar fericit, ci și flatat! (râde)

- Nu ți-a fost greu să lași familia și Polonia pentru Londra? Erai încă adolescent!

- Ba da, acela a fost într-adevăr un moment de cumpănă. Familia noastră e foarte unită. Ne iubim foarte mult și suntem foarte apropiați. Suntem genul acela de oameni care "recurg" la multe pupături și strângeri în brațe. În casa noastră, astfel de manifestări de tandrețe sunt ceva cât se poate de normal. Părinții, însă, m-au sus­ținut enorm. Firește, aveau temeri și ei, le era frică să-și lase puiul să zboare atât de departe de casă, dar, pe de altă parte, erau conștienți că în Polonia nu mai era nimic de făcut pentru mine: absolvisem școala, merse­sem la toate concursurile, luasem toate premiile. Până și profesorii erau de părere că trebuia să plec, că Londra era locul cel mai potrivit, că acolo, un dansator ca mine avea să fie apreciat. Așa că am plecat. Pri­mele săptămâni au fost, însă, teribile: eram foarte speriat și confuz. Aveam doar 18 ani, eram în­tr-un oraș nou, unde nu cunoșteam pe nimeni, mergeam la o școa­lă nouă, apoi, deși crezusem că nu voi avea pro­bleme de limbă, mi-am dat seama că mi-era greu să-i înțeleg pe oamenii cu care mă întâlneam, pentru că vorbeau foarte repede, cu accente pe care nu le mai auzisem până atunci... Dar cel mai greu a fost că, vre­­me îndelungată, n-am putut aproape deloc să co­munic cu mama, fiindcă, în secunda în care îmi auzea vocea prin telefon, izbucnea în plâns. Apoi plângeam și eu și nu prea mai apu­cam să rostim multe vorbe. (râde) Sincer, de câteva ori, m-a bătut gândul să mă întorc acasă, dar, de fiecare dată când îmi spuneam oful, ai mei mă încurajau: "E în regulă! Dacă simți că e prea mult, atunci vino acasă. Nu avem nevoie să ne de­monstrezi nimic. Noi nu vrem altceva decât să te știm sănătos și fericit." Fap­tul că am înțeles că ușa casei părintești mi-era deschisă și că nimeni nu m-ar fi tratat ca pe un ratat, paradoxal poate, mi-a dat puterea de a merge mai departe.

- În cele din urmă, a devenit și Lon­dra "acasă"?

- Categoric! Londra e un oraș fan­tastic, cu-ade­vărat unic, și m-a cucerit pas cu pas, zi după zi, până când mi-am dat seama că am ajuns să-l iubesc. Unde mai pui că sunt și un mare fan Harry Potter, deci acela era locul pentru mine! (râde) Apoi, a contat foarte mult faptul că mi-am făcut prieteni ușor: tinerii lon­donezi s-au purtat extraordinar de bine cu mine. Au fost foarte des­chiși, nu m-au tratat ca pe un venetic, mi-au îngă­duit să fac toate greșelile din lume din punctul de vedere al limbii, corectându-mă cu delica­tețe, astfel încât, finalmente, am ajuns să mă exprim în engleză cu aceeași lejeritate ca și ei. După un an, am realizat că toate fricile mi se evaporaseră și că mă simțeam acasă.

Seducție maximă: Bucureștiul

- Adaptarea în București a fost mai ușoară?

- Recunosc că, la aproximativ o săptămână după ce-am ajuns aici, m-am trezit la realitate: tot ceea ce-mi era familiar și confortabil rămăsese în urmă, la Londra, iar eu mă aflam într-un loc nou, despre care nu știam mai nimic, unde nu cunoșteam pe nimeni, cu excepția lui Johan. Trebuia să o iau de la capăt, alături de niște colegi necunoscuți, limba țării era alta etc. Și realitatea asta m-a lovit din plin. Atât de din plin, încât am căzut, din nou, într-o mică depresie. Prietenii mei din Londra îmi dăruiseră la plecare un album superb, cu fotografii din spectacolele mele sau de la petreceri, din excursii... Și-acum stăteam în București, într-o cameră de hotel anonimă, răsfoiam acel album și mă întrebam: "Doamne, ce-am făcut? Am făcut bine? Am greșit?". Toate amintirile acelea frumoase, păstrate în fotografii, mi se păreau, dintr-odată, definitiv apuse. Am realizat că viața mea, așa cum arătase ea până atunci, se încheiase și-acum începeam o alta. Iar necunoscutul, inevitabil, ne sperie. Dar nu aveam de ales. Trebuia să-mi găsesc echilibrul în viața asta nouă cât mai repede cu putință, trebuia să încep să trăiesc iar. M-am scuturat de toate sentimentele și emo­țiile pe care le ținusem gâtuite în mine cât fu­sesem în Londra, am aruncat masca băiatului puternic, și dur, și-am decis să văd ce urmează, am decis să fiu cura­jos. Și uite că tocmai ce s-a împlinit exact un an de când am sosit aici și cu toată onestitatea îți spun că acum mă simt excelent. M-am integrat în colectivul de la Operă, m-am integrat în viața orașului, mi-am fă­cut prieteni, deocamdată doar dintre colegi, îmi iu­besc apartamentul... Viața cea nouă de care mă te­musem atât s-a dovedit a fi foarte frumoasă și plină de satisfacții.

- Cu ce te-a sedus Bucureștiul?

- A avut mai multe "arme" de seducție. Bucu­reștiul e un oraș al contrastelor, mi se pare fantastic că niciodată nu știi ce o să descoperi după colț. Uneori poți să descoperi o stradă veche, cu case fabuloase, al­teori strada nu-ți spune prea multe, dar dai peste un res­taurant excep­țio­nal... În gene­ral, mâncarea din restaurantele ro­mâ­­nești mi se pare extraor­di­na­ră. (râde) Apoi, îmi place mult că există încă destulă ver­deață - ador parcurile din București. Deseori, dimine­țile, prefer să merg pe jos de acasă până la Ope­ră, pentru că asta în­seamnă că traversez Cișmigiul, care mi se pare o biju­terie. Apoi, m-a cucerit at­mos­fera din oraș: e multă agitație, multă energie, se întâm­plă tot felul de lucruri minunate, mai ales pe tărâm cultural, dar, totuși, ritmul este mult mai temperat decât acela din Londra. Ceea ce, pentru mine, e o binecuvântare! Din pers­pec­tiva mea, Londra e orașul perfect pentru adoles­cenți și persoane foarte tinere, care sunt interesate, în principal, de distracții - să iasă în cluburi, în baruri și așa mai departe. Dar eu am depășit acea etapă, caut acum o existență mai liniștită, mai așezată, așa că stilul de viață bucureștean mi se potrivește mănușă. Singurul lucru cu care încă nu m-am obișnuit este traficul. Eu nu conduc, dar atunci când stau în taxi, mi se întâmplă deseori să mă chircesc de frică. Mi se pare teribil cum șoferii români schimbă benzile fără să semnalizeze, mă uimește viteza cu care se circulă, cum se merge cu mașina pe liniile de tramvai... Iar atunci când sunt pieton, din nou, nu mă simt tocmai în siguranță. Deseori, încer­când să traversez regu­la­mentar, pe trecerea de pietoni, am fost "croșetat" de câte un șofer exagerat de grăbit.

- Ai ieșit și afară din București? Ai descoperit România?

- Am fost la Sibiu, cu ocazia unei gale. Și voi mai merge acolo din nou, peste două săptămâni. Ce oraș minunat! Iar drumul până acolo a fost... magic! Am mers pe Valea Oltului și peisajul mi s-a părut de po­veste. Am fost și la Timișoara, un alt oraș foarte frumos! Am apreciat arhitectura diferită față de cea din București - îmi plac aceste manifestări vizuale ale diverselor influențe istorice. Și am mai fost și la Sinaia. Din păcate, n-am avut la dispoziție decât câteva ore, de dimineață până seara, și n-am apucat să vizitez castelul Peleș, așa că e absolut obligatoriu să mă întorc acolo. Am auzit că e un castel splendid. Oricum, m-am bucurat fiindcă am avut posibilitatea să mă delectez cu imaginea munților așa de specta­cu­loși!

- Dawid, românii și polonezii au trecut prin aceleași arcane ale istoriei și se află, și-acum, de aceeași parte a baricadei. Există oare și asemănări de comportament între voi și noi?

- Primul lucru care-mi vine în minte este credința. Am realizat că, asemenea polonezilor, românii sunt foarte credincioși. Mi se pare foarte frumos să vezi oameni pe stradă care-și fac semnul crucii. Nu cu ostentație, ci cu naturalețea acelui "ceva" pornit din inimă. Apoi, am descoperit că românii și polonezii sunt uniți de firea lor ospitalieră. Până să vin aici, credeam că polonezii sunt cei mai ospita­li­eri oameni de pe pă­mânt - de altfel, sunt renumiți pentru asta! Dar, spre marea mea surpriză, am constatat că românii sunt încă și mai ospitalieri, au o deschidere extraor­di­nară față de aproapele lor, te primesc cu atât de multă căldură! E de-a dreptul înduio­șător! Apoi, am fost extrem de fericit să realizez că și pentru români, familia este la fel de importantă ca și pentru polonezi. Într-o lume care, aproape fără să-și dea seama, tinde să se "deconecteze", în care oamenii func­ționează din ce în ce mai mult ca "unități" deta­șate, atașamentul românilor și polonezilor față de familie mi se pare o normalitate pe care mulți occi­dentali ar trebui s-o ia drept exemplu. În sfârșit, un alt element de apropiere e bucuria cu care atât polonezii, cât și românii, întâmpină zilele frumoase, când pot să iasă în parcuri sau, pur și simplu, la o plimbare pe stradă. Toate aceste similitudini nu doar că mi-au încălzit sufletul, dar mi-au înlesnit extraordinar de mult adaptarea aici.

Fericirea și mâna destinului

- Ai spune că ești fericit aici, printre noi?

- Absolut! Am găsit ritmul care-mi priește atât ca persoană, cât și ca profesionist. Mă simt împăcat cu viața mea de acum, mă simt deja "de-al casei" în București, am descoperit că prietenia adevărată poate să "locuiască" și aici, nu doar în Londra sau în Tarnowskie Gory... Iar în ceea ce privește profesia mea, situația n-ar putea să fie mai bună: lucrez mult, dar fără a mai fi stresat, lucrez la același standard de top ca și înainte, împreună cu niște oameni excep­țio­nali - adică exact ceea ce-mi lipsea cel mai mult în Londra -, publicul mă apreciază, am proiecte noi și incitante - repertoriul gândit de Johan e minunat... Cum aș putea să mă simt altfel decât fericit?! (râde)

- Rețeta fericirii tale conține și dragoste? Sau dansul de performanță e, cum spuneai, o "zidire de viu"?

- Ai intuit corect. Baletul te implică, te consumă, te solicită atât de mult, încât mi s-ar părea foarte dificil să jonglez cu aceste două lumi: cea a dansului și cea a dragostei. Ceea ce, desigur, nu înseamnă că res­ping la modul absolut ideea unei implicări ro­mantice. Însă e foarte dificil să găsești persoana potrivită, pe cineva care să înțeleagă sacrificiile pe care trebuie să le facă un balerin, cât și programul lui. Sunt multe probleme care pot apărea: dacă partenera bale­rinului are o altă profesie, la un mo­ment dat, poate să obosească să-și tot aștepte iubitul - oamenii, în general, termină cu munca în jurul orei 17-18, or eu, dacă am spectacol, tocmai atunci plec "la muncă" și mai ajung acasă abia spre miezul nopții... În cazul în care cuplul este alcătuit din balerini, iar nu e neapărat ideal. Când doi oameni stau împreună aproape 24 de ore din 24, împărțind inclu­siv spațiul de la "serviciu", deseori se iscă fricțiuni, diferențe de opinie etc. Până la urmă, cred că reușita în cuplu pentru un balerin ca și pentru orice altă per­soană, ține de compatibilitate, de înțelegere, de răb­dare și, mai presus de orice, de iubirea cea ade­vărată, de iubirea necondiționată. Iar pentru asta e nevoie de mâna destinului...