Priveliștile copilăriei nu se șterg niciodată, așa cum nu se șterge nici amintirea celor printre care am crescut. N-am s-o uit niciodată pe bunica din partea mamei, care crezând orbește că, de pildă, norocul începe odată cu primăvara, îmi cânta: "Măi băiete, fii cuminte, că norocu' nu se vinde/ Dacă s-ar vinde pe bani/ L-ar cumpăra boieri mari/ N-ar ajunge la țărani...". Cu mintea de copil de atunci, mă bucuram că Dumnezeu drăguțul nu îngăduise bogătanilor să cumpere pe bani tot norocul din lume și astfel mai rămânea, de doi bani speranță, și amărâților de sărmani. Dar tot bătrâna mea o întorcea, spunând că norocul mai e și cum și-l face omul, fiindcă fericirea nu poate veni decât ca o răsplată a faptelor bune și a gândului curat, prin care mulțumim Tatălui pentru toate câte ne sunt date. "Fericirea, măi băiete, e ca preaplinul pe care izvorul îl dăruiește însetaților și ca mierea din știubei, pe care albinuțele o adună cu sârg din nectarul a sumedenie de flori..."
Cu toate că m-am trezit în lume - nașterea e una, iar trezirea omului în lume și a lumii în om e altceva -, spun, deci, că m-am "trezit" cu ochii pe ororile ultimului război, consider copilăria ca o perioadă fericită. Apoi, am învățat că nu există numai fericire, că aceasta nu-i un tort mare, din care apucă fiecare cât mai mult. Uneori, omului îi trebuie foarte puțin pentru a se simți fericit. De aceea, un om oarecare, mulțumindu-se cu ceea ce are și mulțumind Tatălui pentru aceasta, este mai fericit decât hapsânul care adună și nu se mai satură.
După 1989, niște prieteni m-au chemat în Germania și mi-au arătat multe locuri frumoase - orașe istorice și moderne, muzee, Dunărea la obârșie, în Pădurea Neagră, Alpii Bavariei etc. -, dar bucuria nu-mi era deplină. Abia la întoarcere, când comandantul aeronavei ne-a anunțat că suntem deasupra României, mi-am dat seama că toate cele văzute îmi rămâneau străine, pe când la noi, simpla vedere a vârfurilor Carpaților, peste care soarele începuse să asfințească, m-a făcut să strivesc o lacrimă între gene. Asta-i nemernica de fericire! Ni se scurge ca nisipul printre degete, n-o știm prețui îndeajuns când o avem, alergăm după ea ca după o himeră, o jinduim, dar suferim în absența ei. Tot așa de adevărat este însă și faptul că, în căușul palmei, apa mării n-are nimic din albastrul și măreția întinderilor sale!
Oricum, fie ca Dumnezeu să binecuvânteze România, astfel încât din plinătatea fericirii pe care El a hărăzit-o tuturor oamenilor să se împărtășească și cât mai mulți concetățeni de-ai noștri, după faptele bune și gândul curat al fiecăruia! Doamne ajută! Primăvară cu noroc!
MIHAI ȚÂNȚAR - Suceava
"Să iubim pomii înfloriți"
În ultima vreme, nu se mai vorbește deloc despre fericire. Ai zice că a devenit un cuvânt prohibit. Mai demult, mai auzeai vreo femeie cântând prin ogradă sau un bărbat fluierând în timp ce muncea. Acum au tăcut. Iar dacă te plângi, ți se răspunde tăios: unde vezi tu motive de fericire? Ei bine, eu văd. Mai ales acum, că a venit primăvara: fericirea e peste tot. Să ne gândim că mulți oameni n-au mai apucat să vadă un ghiocel înflorit, o rândunică refăcându-și cuibul sau un pom în floare... Oprește-te omule, în fața unui pom înflorit și privește-l! Ai mai văzut ceva atât de minunat? Trage în piept mireasma aceea venită, parcă, dintr-o altă lume și sigur vei fi fericit!...
De când nu te-ai mai plimbat într-un parc? E timpul s-o faci! Ce fericire mai mare decât să asculți cântecul păsărelelor ascunse printre ramuri?! Nu încerca să le privești, s-ar putea să le sperie privirea ta încruntată... Ascultă-le doar și roagă-te lui Dumnezeu să-ți dea zile pentru a le asculta încă mulți ani de-acum încolo. Privește copiii care aleargă prin parc și bucură-te împreună cu ei; ascultă-le râsul nevinovat, este o adevărată rețetă a fericirii. "Să iubim pomii-nfloriți/ Și copiii necăjiți", spune un cântec popular. Câtă dreptate are!
De când n-ai mai fost la țară? Du-te și privește câmpul înverzit de la marginea satului! Îți vei simți inima mai ușoară și o bucurie imensă te va copleși. De ce uităm așa de repede de unde am plecat? Dacă măcar o dată pe lună am evada în mijlocul naturii, să uităm de grijile zilnice și să ne bucurăm de toate acele frumuseți pe care ea ni le oferă necondiționat, am găsi, cu siguranță, una din rețetele fericirii. Viața e scurtă dar frumoasă, dacă știi să te bucuri de tot ce ți-a dat Dumnezeu. Problema e că, de cele mai multe ori, privim fără să vedem și ascultăm fără să auzim, orbiți de grijile zilei.
Nu e greu să fim fericiți, trebuie doar să încercăm. Nu ne trebuie șase ani de facultate și nici prea multă practică. Să învățăm să privim și să ascultăm. Fericirea vine singură la noi, dar îi place să ne găsească acasă, nu-i place să aștepte în drum. Iar dacă nu-ți plac "rețetele" mele, dragă cititorule, fă-ți-le singur pe ale tale și dă-le mai departe, din mână în mână, fiindcă pofta de fericire n-are sfârșit.
Înv. LUCICA RADU - Ploiești