- Iulian, dragul nostru coleg de redacție, iată-te, deci, și fotograf internațional...
- Într-adevăr, deși "FE" este cea de-a 12-a expoziție personală, e prima care călătorește în străinătate. Institutul Cultural Român de la Viena m-a invitat să-mi prezint fotografiile în prima săptămână a lunii martie, între Mărțișor și Ziua Femeii. Am fost foarte bine primit, tot evenimentul a fost organizat într-un mod profesionist și am fost plăcut surprins să constat ce echipă tânără are ICR Viena și ce evenimente culturale de calitate pune la punct.
- Cum arată un vernisaj la Viena, una din marile capitale culturale ale lumii, față de expozițiile din București?
- Știam că vernisajul de la Viena va fi foarte diferit de cel al expoziției de la Teatrul Național din București, unde am avut alături mulți prieteni. Aici nu cunoșteam pe nimeni, dar sigur că am fost curios să aflu ce comentarii, păreri pot stârni fotografiile mele într-o altă țară. Prima a intrat în sală o doamnă micuță și cochetă, creolă, care a salutat vesel în limba franceză și a pornit nerăbdătoare să privească fotografiile. A urmat o doamnă cu aspect cazon, trăsături asiatice, care a rămas minute bune în fața fiecărei fotografii. Un austriac, ce mi-a povestit că a călătorit în urmă cu zece ani prin tot Ardealul, de la Oradea la Brașov, însoțit de o iraniancă, apoi o doamnă plecată de ani buni din România, care și-a adus și prietenele cu ea, o marocancă și-o franțuzoaică. Au venit și câțiva români ce trăiesc temporar în Viena și mulți austrieci. Deși m-am temut, n-am dus lipsă de public. M-am bucurat să-i văd pe cei prezenți la vernisaj interesați de fotografii, trecând de mai multe ori prin fața lor, privind intens, comentând.
- Vorbește-le cititorilor noștri despre fotografii... Cine sunt femeile din portretele tale? Ai lucrat cu ele greu sau ușor? Sunt mai "apte" să zâmbească decât bărbații? Mai deschise la suflet?
- În cea mai mare parte, femeile din expoziția mea fac parte din lumea artistică, teatru, film, muzică, dans, modă, însă sunt și altele care nu au nici o legătură cu asta. Pe afiș apare numai numele meu și nu mi se pare corect, pentru că toate fotografiile sunt făcute împreună cu ele. Folosesc prilejul dialogului nostru, ca să le mulțumesc acum. Am împărțit efortul, ideile, încrederea, bucuria că, în sfârșit, expoziția a ieșit la lumină. Deci: mulțumesc Adriana, Alexa, Alina, Anca, Andreea, Bristena, Codruța, Delia, Diana, Ilinca, Ioana, Mari, Mia, Oana, Petra, Silva, Sori, Teodora, tot așa cum le mulțumesc și "muzelor" mele ale căror fotografii nu au intrat în expoziție... Nu știu dacă femeile sunt mai ușor de pozat ca bărbații. Mi-a plăcut faptul că unele dintre ele au privit întâmplarea ca pe o ușoară terapie sau descoperire a sinelui, și au lăsat garda jos, fără să le mai pese dacă în clipa aceea arată cel mai bine din viața lor.
- Cum ai ajuns la ideea acestei expoziții?
-Faptul că nu sunt fotograf profesionist îmi dă libertatea de a face numai ce-mi trece prin minte, de a alege numai teritorii și subiecte care mă atrag. Funcționez într-un mod instinctiv. Simțeam nevoia unei schimbări. Tot ceea ce făcusem în fotografie până atunci fusese să încerc să trec neobservat (dacă se poate chiar invizibil) și să surprind momente ale vieții în desfășurare. Temele precedentelor mele expoziții fuseseră scene rurale, spectacolele lui Dan Puric, efervescența străzii la Carnavalul de la Veneția sau viața cotidiană la Mânăstirea Oașa. Dar de această dată am vrut să ies la lumină, să nu mai stau pitulat, să discut cu subiectul fotografiei și să încercăm, împreună, să spunem ceva atât despre mine cât și despre el (ea). Cred în puterea fotografiei de a oferi o picătură de magie, la fel cum face un cântec, o ploaie de vară, o întâlnire cu un necunoscut. Dintre toate artele, fotografia are probabil cea mai strânsă legătură cu viața. Dar viața are mai multe niveluri de percepție. Cel brut, ce-ți apare la prima vedere, dar și cel emoțional, cel abia bănuit, cel intuit, cel nevăzut etc. Am fotografiat doi ani și jumătate cu tot felul de întrebări în minte. Poți face o fotografie care să fie o portiță către suflet? Poți face o fotografie care să spună ceva despre viața secretă a modelului sau a privitorului? Sau care să prindă pe peliculă un strop din aura, din misterul feminității?
- "Poți", răspunde expoziția ta. Dar pentru asta, pe lângă abilitățile tehnice ale fotografiei, e nevoie de încă ceva: pasiune. Aceasta este și ultima întrebare: cum s-a născut "patima" ta pentru fotografie, Iulian? Cum se îmbină ea cu meseria de reporter la "Formula AS"?
- Cred că are legătură cu mirosul tocului, cu atingerea metalică, cu sunetul declanșatorului aparatelor de fotografiat mânuite în copilăria mea de tata. Nu-mi amintesc să-mi fi dat vreodată lecții de fotografiat, dar lucrurile astea mi-au rămas întipărite, așa cum mi-au rămas ritmul roților de tren, mirosul șinelor din desele călătorii făcute împreună cu el. Marea pasiune a tatălui meu erau călătoriile, iar aparatul de fotografiat era mereu prezent. De vreo 15 ani încoace, hobby-ul s-a transformat în viciu. Un soi de dependență, care se împacă cu meseria de redactor la "Formula AS". Pentru că, odată ce am intrat la "Formula AS", am învățat enorm ca jurnalist și ca om. Am devenit mai comunicativ, mai încrezător, mi-am mai domolit timiditatea. Am cunoscut oameni interesanți, care mi-au deschis ochii în anumite privințe. Iar toate astea au contat în felul în care sunt acum și în felul cum fotografiez.