Pr. GHEORGHE HOLBEA: "Oamenii simt într-un preot puterea duhului"

Mărturisiri despre mari duhovnici

Pr. Conf. Univ. Dr. Gheorghe Holbea, pro­decan al Facultății de Teologie Ortodoxă din București și parohul bisericii "Precupeții Noi", a fost apropiat al unora dintre marii duhovnici ai României. Părintele Sofian Boghiu și părintele Ște­fan Slevoacă (profesor și predicator strălucit) i-au fost duhovnici, părintele Dumitru Stăniloae l-a iubit și l-a sprijinit ca pe propriul copil, părintele Ioanichie Bă­lan l-a onorat cu prietenia lui, de la părintele Cleopa Ilie s-a împărtășit de "harisma cuvântului", de la pă­rintele Paisie Olaru de "harisma blagosloveniei", iar de la părintele Elefterie Mihail de "harisma ome­niei". Toate aceste mari întâlniri și-au lăsat amprenta asupra părintelui Gheorghe Holbea. De la marii duhovnici pe care i-a cunoscut a învățat că esența credinței ortodoxe stă în simplitate, iar simplitatea, care aduce pacea su­fletească, se capătă prin încercări și suferință. De aceea îi iubește, îi pomenește la slujbe și îi cinstește în conferințele publice pe care le organizează, pe preoții, călugării și mirenii care au pătimit pentru Hristos și pen­tru neamul românesc, în închisorile comuniste.

Inițierea: Sihăstria - Sihla - Agapia Veche

- Părinte profesor, vă numărați printre oamenii fericiți care au avut norocul și bucuria să trăiască în preajma unor mari duhovnici ai bisericii orto­doxe, ca ucenic și ca prieten. Cum v-ați apropiat de ei?

- Pronia cerească a vrut așa. În 1979 eram elev în anul întâi la Seminarul Ortodox "Chesarie Episcopul" din Buzău, și, în prima vacanță, m-am hotărât să merg pe la mânăstiri, împreună cu un coleg mai mare, Costel Tănăsache, astăzi profesor la Facultatea noastră și preot în București. Până atunci, nu ajunsesem nicio­dată la mânăstire, deși viața monahală mă interesa. Am mers întâi la Mânăstirea Cetățuia din Iași, unde am văzut ce înseamnă viață de obște. Acolo, însă, am stat puțin. Pe urmă am mers la schitul Țibucani, care aparținea de Mânăstirea Secu, și acolo am intrat în ritmul adevărat al mânăstirii. Fiind în zonă, am vrut să-i cunosc pe câțiva dintre duhovnicii despre care se dusese vestea în țară. La Sihăstria l-am întâlnit pe părintele Cleopa, după care am urcat la Sihla, unde era părintele Paisie Olaru, și-apoi am coborât la Aga­pia Veche, unde era duhovnic părintele Elefterie Mi­hail, care fusese stareț la Dervent. A fost un drum inițiatic, care m-a încărcat atât de mult sufletește, încât l-am refăcut apoi în fiecare vară, pe toată perioada studiilor. Cinci săptămâni din fiecare vacanță de vară, ca elev și apoi student, le-am petrecut la mânăstirile din Moldova. A fost una dintre perioadele bogate du­hovnicește din viața mea.

"Părintele Cleopa avea focul duhului, părintele Paisie Olaru, harul blagosloveniei"

- Ce v-a impresionat cel mai mult la acești pă­rinți?

- La părintele Cleopa m-a fascinat felul în care vorbea. Dar nu atât pentru ce spunea, deși erau lucruri extrem de interesante, cât mai ales pentru cum spunea. Am avut o revelație, pentru că părintele Cleopa trans­mitea ce trăia: o realitate întrepătrunsă - cea văzută și cea nevăzută. Eu am crescut într-o familie credin­cioasă. Citisem cărți duhovnicești, părinții mi-au cultivat sentimentul religios cu o dimensiune rituală a vieții... Dar chiar și așa, un copil se eliberează foarte greu din viziunea magică asupra vieții, de felul acela de a privi totul ca pe o poveste. Or, părintele Cleopa reușea să dea viață unei pilde din Pateric, de exem­plu. În gura lui nu-mi mai părea, ca până atunci, un basm, ci o realitate concretă, pe care părintele o cu­noș­tea direct și mi-o împărtășea. Părintele Cleopa fă­cea prezențe reale, în acel moment, în acel loc unde ne aflam, din marile figuri ale orto­doxiei, din Sfinții Părinți, care trăiseră pe pământ în urmă cu sute de ani. Când spunea: "I-auzi ce spune dumnezăiescul Pa­vel...", îl și vedeai pe Sfântul Apostol Pavel în carne și oase în fața ta. Istoria Bisericii era o realitate perso­nală pentru părintele Cleo­pa, pe care ți-o făcea accesi­bilă și ție. Sfinții nu erau numai chipuri zugrăvite în icoane și nume în fața cărora ne aplecam, plini de evlavie, deveneau oameni ca noi, care vorbeau aievea, cu și despre Dumnezeu! Pentru că părintele Cleopa nu reproducea pasaje din Scriptură sau din Sfinții Părinți, ci îți oferea un cu­vânt pe care îl frământase îndelung în ființa lui și îl trăise. Era viu! Iată de ce spun că părintele Cleopa avea harisma cuvântului. Cuvântul biblic și cuvântul patristic aveau în gura lui focul duhului. Și mulți mărturisesc asta. De pildă, fiica lui Alexandru Miro­nescu, Elena, a povestit cum odată a venit la ei în casă părintele Cleopa, și când a început să vor­beas­că despre icoa­na Rugului Aprins, pe care o aveau pe un perete, icoana a în­ceput să se miște și dinspre ea s-a auzit ca un fel de cân­tare în­ge­rească. Nu degea­ba părintele Cleo­pa era cău­tat de mii și mii de cre­dincioși din toate colțurile țării.

- Cu un asemenea dar, nu este greu să mai pu­nem pe cine­va alături?

- Nu, pentru că fiecare mare duhovnic are harisma lui. Părin­tele Paisie Ola­ru, de exemplu, o avea pe cea a blagosloveniei. El avea un trup împuținat, pă­rea ne­putincios, dar când îți dădea bine­cuvântarea, te apropia cu capul de pieptul lui și îți spunea cu o voce subțire "Domnul să te binecuvân­teze, Domnul să te apere, Domnul să-ți hărăzească un colțișor de rai!", simțeai că se revarsă peste tine o pace care nu putea veni decât de la Dumnezeu. Și îți lua toate grijile.
Părintele Elefterie Mihail te vindeca, și de boli su­fletești, și de boli de oase. Făcuse o școală de medici­nă tradițională și știa leacuri cu plante și să repare orice era legat de scheletul osos. Își dădea imediat seama de ce suferi, chiar dacă nu-i spuneai. Era de o bunătate nemaipomenită. Stătea cu noi, niște copii, două, trei ore, la taifas duhovnicesc, și ne ospăta din belșug. Ne răspundea la întrebări și ne vorbea despre capcanele care apar în urcușul spiritual. Faptul că un părinte ca el ne acorda atâta atenție însemna foarte mult pentru noi. Iar când plecam, de fiecare dată, ne dădea câte un ban de drum, chiar dacă noi nu ceream și nici nu ne așteptam. Avea harisma omeniei.

"M-am legat pe viață de Mânăstirea Bistrița"

- Pe părintele Ioanichie Bălan și pe părintele Dumitru Stăniloae, care apoi v-au îndrăgit mult și v-au ajutat, i-ați întâlnit ceva mai târziu...

- Da, întâi pe părintele Ioa­nichie, în anul 1982, la Mânăs­tirea Bistrița de Neamț. Citisem cărțile sale, primul volum din "Convorbiri duhovnicești" și "Patericul românesc", și am fost curios să-l cunosc. Datorită părintelui Ioanichie și părintelui Iustin Pârvu, care era atunci tot acolo, m-am legat pe viață de Mânăstirea Bistrița, care repre­zintă pentru mine un fel de mâ­năstire de metanie. Am petrecut acolo șase vacanțe de vară. Și apoi am revenit de câte ori am putut.
Părintele Ioanichie Bălan m-a iubit foarte mult, până a tre­cut la cele veșnice. Împreună cu părintele Luca Diaconu, actualul stareț de la Mânăstirea Bistrița, am diortosit volumul al doilea din "Convor­biri duhovnicești", atunci, într-o vacanță, la rugă­min­­tea părintelui Ioanichie. L-am iubit și îl iubesc enorm pe părintele Ioanichie, pentru că a făcut o misiune foarte impor­tantă în perioada comunistă, prin câteva din cărțile pe care le-a scris: "Patericul românesc", "Vetre de sihăstrie româneas­că", "Convorbiri duhov­nicești" și "Mărturii românești la lo­cu­rile Sfinte"; a arătat că în spațiul românesc avem mari duhovnici, chiar în acea vreme, că avem icoane făcătoare de minuni, că se întâmplă minuni, că pe pă­mânt românesc au trăit oameni sfințiți - care mai târziu au fost și canonizați. Nu știu dacă a ana­lizat cineva ce impact au avut în conștiința contemporanilor săi cărțile părintelui Ioanichie. Cred că le-au fost de mare folos sufletesc foarte multor ro­mâni. Din lavra de la Bistrița s-au ridicat mulți părinți duhovnicești, că­lugări îmbunătățiți, cum a fost și părintele Iustin Pârvu. Tot datorită Mânăstirii Bistrița l-am cunoscut și pe părintele Dumitru Stăniloae. Sta­re­țul Ciprian Zaharia aducea des cărturari la mânăs­tire... Venea des acolo și istoricul literar și teologul Dan Zamfirescu. Odată am plecat împreună acasă, iar pe tren mi-a spus că ar trebui să-l cunosc pe părintele Du­mitru Stăniloae. L-a sunat pe părinte și m-a intro­dus. Era în 1986. Eu îl știam pe părintele numai ca mare teolog, dar nu-l întâlnisem niciodată. Era pen­sio­nar de prin 1973 și nu l-am avut profesor. Pe vre­mea studenției mele nu a fost invitat niciodată la facultate să țină o prelegere sau să-l cunoaștem, deși era o somitate în materie, foarte cunoscut prin "Filo­calii" și "Teologia Dogmatică".

"Cunoștința cu părintele Stăniloae a fost una dintre cele mai mari binecuvântări ale vieții mele"

- Cum a fost întâlnirea cu el? În zilele noastre, amintirile acestea sunt fără preț...

- M-am dus timorat la părintele aca­să. Mă aștep­tam să fie sofisticat și pre­tențios, căci avea renumele de cel mai mare teolog român, dar am întâlnit un om bun și foarte simplu. Era de o simplitate dezarmantă, asta m-a cuce­rit. Cunoștința cu părintele Stăniloae a fost una dintre cele mai mari binecu­vântări ale vieții mele. M-a iubit ca pe propriul lui copil. Nu vreau să sune ca o laudă, ci ca o mulțumire adusă lui Dumne­zeu această mărturisire. Și a fost direct interesat și implicat în viața mea. Avea o mare generozitate, îți dă­dea valoare, te făcea să te simți impor­tant, nu te umbrea cu nimic. Desigur, nu eram singurul care îi trecea pragul casei și pe care îl copleșea cu bunătatea lui. Pictorul Horea Paștină, de pildă, era tot timpul la părintele Stăniloae. Veneau și mulți alții, Maria Vâr­cioro­veanu, Costion Nicolescu, Costea Mun­teanu... Părintele m-a ajutat mult să înțeleg în profunzime ortodoxia. Mi-a dăruit cărți în manuscris, ca bună­oară "Chipul nemuritor al lui Dum­nezeu"... Cuvintele părintelui dospeau în mine bucurii. De altfel, planul tezei mele de licență l-am făcut cu părintele Stăniloae: "Persoană și comuniune". Iar când am luat examenul pentru doc­torat, părintele s-a bucurat de parcă ar fi fost o izbândă personală. Apoi, în 1991, mi-a dat o foarte măgulitoare re­comandare pentru bursa de doctorat din Grecia.

"Numitorul comun al Marilor Duhovnici este Duhul Sfânt"

- Părinte profesor, ce însușire apar­­te, ce dar îi desparte pe marii du­hov­nici de duhovnicii obișnuiți?

- Sunt autentici. Iar această pecete a autenticității se capătă prin grele încercări, prin sufe­rință. Este vizibilă pe chipurile și în viețile unor du­hov­nici ca părintele Sofian Boghiu, părintele Arsenie Papacioc, părintele Iustin Pârvu... Și, în general, lu­mea simte duhul autentic. E ca și cum ai gusta din harul dumne­zeiesc. E o harismă pe care o simți. Marii duhovnici reușesc să scoată din tine ce este frumos și bun. Toți avem păcate, toți suntem neputincioși, dar în fața lor ne luminăm. Eu am fost atras de duhovnicii blânzi și eu însumi cred că sunt acum un duhovnic blând. M-am împărtășit de blândețea părintelui So­fian, de blânde­țea părintelui Ștefan Slevoa­că, de inte­ligența și bunătatea părintelui Arsenie Papacioc, de dragostea copleșitoare a părintelui Stăniloae, de prie­tenia părintelui Ioanichie Bă­lan... Pe toți îi pomenesc cu mare drag și cu recunoștință la fiecare Sfântă Litur­ghie.

- Au marii duhovnici și ceva care îi face să se­mene, un numitor comun?

- Numitor comun este Duhul Sfânt, pentru că altfel sunt diferiți ca firi. Spre exemplu, părintele Adrian Făgețeanu, de la Mânăstirea Antim, avea o oarecare asprime care nu se potrivea tuturor. Părintele Ioanichie Bălan părea dur, dar în fapt era un moldovean cumse­cade imediat ce te apropiai de el. Părintele Iustin Pârvu era de o finețe și o generozitate incredibile.

- Credeți că sunt epoci care favorizează apariția marilor duhovnici prin prigoana asupra credinței, prin încercări?

- Da, într-adevăr. Și acum tre­cem printr-o astfel de perioadă, deși, la prima vedere, nu s-ar spune. De fapt, toate timpurile sunt de încer­care, dar fiecare vreme este mântui­toare, după cum afirma Mircea Vulcănes­cu. Acum avem nevoie, poate mai mult ca altădată, de discernământul marilor duhovnici. E o perioadă de confuzie generală. Trăim într-o lume tulbure, în care se cultivă confuzia pe scară largă.

- Există speranțe ca marii noștri duhovnici să aibă urmași în generațiile de azi?

- Din păcate, marii noștri duhovnici s-au cam dus. Cu siguranță sunt foarte buni duhovnici și în gene­rațiile mai tinere. Dar mie mi-e greu să spun nume, pentru că am rămas îndrăgostit de cei pe care toți îi știm drept marii noștri duhovnici: Cleopa, Paisie, So­fian, Elefterie, Ioanichie, Iustin, Arsenie, Adrian, Teofil - toți trecuți la Domnul. În prezent, am, de pildă, mare evlavie la părintele Rafail Noica. Sigur că sfinția sa e mai izolat, dar din când în când, ține câte o conferință sau publică o carte, prin care ajută mai mulți creștini decât ar putea ajuta dacă ar sta tot timpul numai în scaunul de spovedanie. Pentru mine, "Cultura duhului" este o carte revelatoare. Nimeni nu a scris atât de simplu, clar, sintetic și convingător, despre paternitatea duhovnicească a răsăritului creș­tin. Adică, prin taina duhovniciei, Dumnezeu îl mân­tuiește pe credinciosul păcătos prin preotul păcă­tos. Căci nimeni nu este fără de păcat, iar preotul nu tre­buie să se pună în locul lui Dumnezeu, ci să fie împreună-slujitor cu Dumnezeu. Și-atunci Dumnezeu face minuni. Revenind la întrebarea dvs., da, sunt și alți buni duhovnici, și ei vor fi tot mai mari pe măsură ce îi vom crește și noi.

- Vreți să spuneți că un duhovnic devine mare prin evlavia, rugăciunea și suferințele credincio­șilor?

- Da. Tot părintele Rafail Noica spune că fiii du­hovnicești îi nasc pe părinții duhovnicești. Prin dra­goste, prin rugăciune și prin toate celelalte. Așa­dar, în mare măsură, poporul dreptcredincios are du­hov­nicii pe care îi merită. Vrei un duhovnic bun? Atunci, roagă-te pentru el, iubește-l, ascultă-l! Nădăj­duim că Dumnezeu va ridica mari duhovnici din nou.

- Toți preoții au har de la Dumnezeu. Totuși, lu­mea caută cu tot dinadinsul duhov­nici cu faimă. De ce?

- Desigur, Dumnezeu lucrează prin toți duhovnicii, dar pe unii îi dăruiește cu harisme speciale: blândețe, bună­tate, cu­vânt convingător etc. De fapt, cred că până să aibă faimă, marii du­hovnici atrag prin harismele pe care le au. Oamenii simt pute­rea Duhului în acei preoți și de aceea îi caută. După ce foarte mulți i-au descoperit, începe să funcționeze și "re­cla­ma", sau forța recomandării, dacă vreți. Aici apare o altă problemă: lipsind marii duhovnici, se fac remarcați mai de­grabă duhovni­cii cu brand. În cău­tare de senzațional, de miraculos, oamenii supra­di­mensio­nează pe câte unul, care capătă o repu­tație fără acoperire duhovnicească, el fiind, săracul, un neputin­cios. Și e foar­te periculos, pentru că astfel este ali­men­tată mândria unor preoți, care sunt împie­dicați să crească duhovnicește, ba sunt trași și înapoi, și nici nu mai pot ajuta pe nimeni.

"Când te afli la hotarul dintre viață și moarte, devii simplu și esențial"

- Mulți dintre marii duhovnici pe care i-ați pomenit au plătit credința cu suferință. Faptul că au pătimit așa de a­marnic în închisorile comuniste v-a fă­cut mai sensibil la tematica martira­ju­lui, de care vă preocupați în mod constant?

- Da, dar nu numai din empatie sau pentru recu­perarea istoriei adevărate, ci pentru modelele de trăire creștină care sunt astfel de oameni. Am simțit că ei întruchipează profunzimea învățăturii creș­tine. L-am cunoscut bunăoară prin "Jurnalul Fericirii" pe mona­hul Nico­lae Steinhardt, care, fără să fie preot, a fost totuși duhovnicul unor generații. Și el mărturisea că a intrat mândru, orgolios în închisoare și a ieșit din tem­niță vindecat, gata să se bucure de un colț de pâi­ne, de o mână de iarbă și de un petec albastru de cer - lucruri pe care în general nu le luăm în seamă. Când te afli la hotarul dintre viață și moarte, devii sim­plu și esențial. Deci, să nu ne ferim de încercări, ci să ne bu­curăm când ni se dau, pentru că avem prilejul să ne îm­bunătățim sufletește. În clipele acelea rămâi tu sin­gur, față în față cu Dum­nezeu. Și-atunci este mo­men­tul adevărului.