- Judecând după atitudinea sa în cazul ministrului de finanțe Vâlcov, înțelegem că Victor Ponta ar guverna liniștit cu toți penalii în echipă. Corupția pare să facă parte din esența acestui partid, pe care nu l-aș numi social-democrat, ci kleptocrat, iar Victor Ponta nu are de unde să ia înlocuitori necompromiși pentru miniștrii care ajung în vizorul DNA, căci PSD nu a promovat oameni cinstiți și competenți, și nici un tehnocrat care se respectă nu se va asocia cu o echipă compromisă. Totodată, logica politică a PSD face imposibilă primenirea sa: deși cunoștea problemele penale ale fostului primar din Slatina, premierul a insistat să-l numească ministru de finanțe. Din păcate, PSD a modelat de la bun început statul românesc post-decembrist și a impus jefuirea statului ca normă a acțiunii guvernamentale. Toate partidele apărute după 1989 au sfârșit prin a-l copia, ceea ce înseamnă că astăzi avem doar false alternative la PSD. În mod normal, Victor Ponta ar fi trebuit să-și dea demisia după eșecul de la prezidențiale și să-și reformeze partidul din opoziție. Știa însă că nu ar fi rezistat în fruntea partidului, nici cinci minute, dacă nu era premier și nu asigura accesul haitei de corupți la banul public. Cum îi este tot mai greu să folosească această unică armă de care dispune, implozia partidului ar trebui să se accelereze. Într-adevăr, stâlpii PSD din teritoriu și de la centru sunt pe cale să se prăbușească, după cum demonstrează cazurile baronilor Radu Mazăre și Nicușor Constantinescu, sau al fostului ministru și apropiat al premierului, Dan Șova. Până la prăbușirea totală a partidului, așa cum s-a prăbușit Democrazia Cristiana în Italia anilor 1990, după campania "mani pulite", mai este însă ceva vreme, pentru că, oricât de rapid și de eficient s-ar mișca procurorii DNA sau DIICOT, ceata kleptocraților, pe care se bazează Victor Ponta și pe care electoratul român a votat-o în 2012, are încă o redută greu de cucerit: Parlamentul, al cărui vot îi ține încă la adăpost pe candidații la arest și încetinește mersul anchetelor. Le încetinește, dar, după victoria lui Klaus Johannis la prezidențiale, nu le mai poate opri. Intervenția președintelui a fost salutară în cazul lui Darius Vâlcov, care nu ar fi demisionat dacă șeful statului nu i-ar fi cerut public revocarea. Înaintăm, cu poticneli, în direcția corectă, ceea ce zădărnicește strategia lui Victor Ponta de a câștiga timp în așteptarea unei minuni, deși lațul DNA a ajuns la propria familie și la cei mai apropiați colaboratori - Dan Șova și Sebastian Ghiță. Dacă PNL ar fi ceva mai activ și societatea civilă mai puternică, s-ar putea crea o mișcare de protest care să măture PSD de la putere. Dar, din calcul cinic, PNL nu se grăbește să guverneze. Pe de altă parte, înlocuirea guvernului Ponta cu un guvern al unui PNL minat de propriile scandaluri și susținut de o majoritate parlamentară de strânsură, inclusiv de trupele lui Marian Vanghelie, nu reprezintă soluția radicală de care avem nevoie. Niciodată mai mult ca acum nu a avut România nevoie de forțe politice noi - și niciodată nu au fost acestea mai anemice. În concluzie, agonia continuă, cel puțin deocamdată.
- Cine și ce ar trebui să facă în România, pentru a împiedica Parlamentul să devină un refugiu pentru membrii săi amenințați de cătușe?
- Cum vedem în fiecare zi, Parlamentul României a devenit ultimul refugiu al penalilor, deși ar trebui să fie instituția fundamentală a democrației. Dacă democrația românească are un chip atât de schimonosit, aceasta se datorează - după criteriile unor politologi de prestigiu - faptului că am trecut brusc la un regim democratic, fără să dispunem de elementele unei ordini politice viabile: stat de drept, instituții puternice și un sistem care să asigure răspunderea politicienilor în fața cetățenilor (accountability). Nu aveam cum să le fi moștenit din comunism și nici nu le puteam crea peste noapte, mai ales că puterea politică s-a aflat de la început în mâinile reprezentanților fostelor structuri de putere, care aveau drept unic scop spolierea resurselor publice. Mersul istoriei a împins însă și România înainte, iar astăzi, statul de drept a început să se întărească și să se afirme, ceea ce duce la distrugerea eșafodajului kleptocratic construit imediat după 1989. Instituțiile însă nu sunt încă suficient de puternice, iar mecanismele care asigură tragerea la răspundere a politicienilor sunt șubrede. În plus, scena publică este luată prizonieră de instituțiile media ale politicienilor penali. Ce dezbatere publică sănătoasă și corectă am putea purta în România, pe tema unei reforme profunde a societății și politicii din țara noastră, într-un spațiu public dominat de televiziunile pe care le cunoaștem? Ar trebui să avem o televiziune publică autentică, independentă, capabilă să contrabalanseze excesele anti-democratice și clientelare ale televiziunilor private, dar reforma TVR depinde de aceeași clasă politică nedemnă care ne conduce, deci nu se va realiza curând. Ori de câte ori s-au realizat reforme ample și profunde, care au schimbat din temelii practica politică - la noi sau aiurea - acestea au fost promovate de elite politice, intelectuale, profesionale, și propulsate de presiuni sociale generate de schimbări în structura societății. Este inutil, după cum demonstrează experiența istorică și literatura politologică, să impui reforme tehnice, dacă nu există și fundamentul politic, cultural și social care să le susțină. Din această perspectivă, părem condamnați să asistăm la un etern blat între politicieni, pentru perpetuarea actualului sistem "ticăloșit" - ce frumos își dau ei mâna, să ne jefuiască prin noua lege a finanțării partidelor politice! - în ciuda eforturilor DNA. Cum actuala clasă politică nu poate fi un factor de progres, căci nu se va arunca singură în aer, singura speranță vine din afara ei, și anume, din revirimentul segmentului necompromis al societății civile și, concomitent, din coagularea elitelor intelectuale și profesionale ale societății. Doar astfel, printr-un nou activism civic, putem pune presiune pe partidele din opoziție și susține forțe politice noi, necompromise, cum ar fi formațiunea Monicăi Macovei, de pildă. Nu este ușor și nici nu se va întâmpla prea curând, căci reformele structurale cer timp. Dar, dacă președintele Johannis nu ar fi prizonierul PNL, ci s-ar întoarce către restul societății, poate că ne-am mișca mai repede și... cu mai mult talent.