O dimineață cu ANDREEA VASILE

"Viața mea a început cu adevărat abia după ce am dat la Teatru"

Dacă n-ar fi avut curaj, ar fi rămas pro­babil o simplă absolventă de Litere. Însă Andreea Vasile și-a dorit mai mult. A lăsat deoparte un viitor călduț de profesoară și s-a înscris la Actorie. De atunci au trecut zece ani, în ca­re ați putut-o vedea pe scena teatrelor, în seria­lele "La urgență" și "Umbre", dar și în recentul lungmetraj "De ce eu?", o producție realizată de Tu­dor Giurgiu, onorată recent cu Premiul Criticilor de Film, la Festivalul de Film de la Sofia. O poveste cu final fericit, începută într-o dimineață de vară.

Spectacole cu casa închisă

- Bună dimineața, Andreea, pe unde ești?

- Bună dimineața! Sunt chiar în camera mea, am ajuns azi-noapte pe la ora 4 în București, am fost plecată în turneul de promovare al filmului "De ce eu?", regizat de Tudor Giurgiu. În două săptămâni am făcut aproape 5000 de km prin țară. Am început pe 23 februarie în București, apoi au urmat Oradea, Timișoara, Cluj, Târgu-Mureș, Sibiu etc. Acum ne-am întors în capitală, fiindcă mai avem și spec­ta­cole programate, dar săptămâna următoare plecăm iar, în alte zece orașe.

- E un adevărat turneu, cum rar au parte filmele românești.

- Am fost și eu uluită de impactul pe care îl poate avea întâlnirea cu spectatorii. E un film de două ore, la finalul căruia simți parcă nevoia să rămâi tu cu tine, să te gândești la ce ai văzut. Și cu toate astea, oamenii mai rămâneau în sală încă o oră, ca să dis­cute cu noi și să ne pună întrebări. Am întâlnit chiar tineri care văzuseră deja filmul, dar mai veniseră o dată doar pentru noi. Filmul a rulat cu casa închisă, de fiecare dată.

- Un succes în toată regula!

- Da. Cu atât mai mult, cu cât nu e vorba de vreo co­medioară, de vreun film ușurel. Pe unii chiar îi mar­chează serios. La Râmnicu-Vâlcea, am văzut în sală oameni plângând.

- Spune-ne și nouă câte ceva despre film.

- E un film bazat pe fapte reale - povestea procurorului Cristian Panait, care în 2002, la vârsta de 29 de ani, s-a sinucis. Este o poveste despre sal­varea sufletului unui om, despre degringolada prin care trece cineva care luptă cu un sistem corupt, de tip mafiot și dictatorial. E și un film despre curaj, o virtute foarte importantă, fără de care nici celelalte virtuți nu pot sta în picioare. Fără curaj, nu poți să trăiești, nu poți să iubești, nu poți să faci nimic.

- Ce curiozități avea publicul, Andreea? Care erau întrebările cele mai frecvente?

- 90% din întrebări sunt legate de încrengăturile politice. Oamenii sunt curioși să afle amănunte despre ce s-a întâmplat, cât e ficțiune și cât e realitate, fiindcă e totuși un film artistic, nu unul documentar. Sunt interesați de toate picanteriile cazului, și de fiecare dată, în fiecare oraș, oamenii îl întreabă pe Tudor Giurgiu dacă s-a simțit în vreun fel amenințat sau dacă s-au făcut presiuni politice asupra lui atunci când și-a făcut documentarea, când și-a strâns cazuistica.

- Și s-a simțit?

- Din fericire, trăim într-o țară liberă și ni­meni nu a intervenit în niciun fel.

Bunătățile mamei

- Ați încheiat prima parte a turneului la Râm­nicu-Vâlcea, chiar în orașul în care te-ai născut.

- Da, aseară am ajuns acasă și recunosc că am fost foarte emoționată. Nici n-ai cum să nu fii, când vezi în sală oameni care te cunosc de când erai mică.

- Familia ta trăiește în continuare acolo?

- Da. Acolo e și fratele meu mai mic. Când eram copii, ne băteam tot timpul. Acum e prima per­soană cu care mă sfătuiesc la nevoie, ca să nu-i împovărez pe ai mei cu toate. Se pare că, pe măsură ce trece timpul, devenim cei mai buni prie­teni. Acolo sunt și părinții mei. Mama e educatoare, m-a crescut cu foarte multă afecțiune. Iar tata, la un moment dat, mi-a zis: "Poți să faci orice vrei tu!" Generozitatea asta a lor a fost esențială în viața mea, n-am simțit din partea lor nicio constrângere, n-am avut niciodată oră de venit acasă. Pentru mine era uluitor, fiindcă trăiam printre copii cu tot felul de restricții. Tatăl meu m-a învățat însă și ce înseamnă responsabilitatea faptelor mele. Și n-am uitat asta. A fost o formulă câștigă­toare. Am avut din partea lor un sprijin uriaș în toate deciziile, deși cu unele nu au fost neapărat de acord.

- Cu ce te-au aștep­tat ai tăi, aseară?

- Mama a invitat toa­tă echi­pa la masă, e mare spe­cialistă în bunătăți. A făcut un tiramisu senza­țional și niște sar­male pentru care e fai­moa­să. Am devorat tot, fiindcă eram obosiți și înfome­tați.

Dimineți din altă viață

- Unii cititori își mai a­min­tesc de numele tău de la pri­ma ediție a emisiunii "Big Brother". Îți mai amintești cum erau dimi­nețile din "Casă"? Cum e să te trezești pe un platou de fil­mare?

- Știu că n-o să mă credeți, dar epoca aceea mi se pare atât de departe, încât nici nu-mi mai amin­tesc cum a fost. Erau dimineți din altă viață. Pe atunci, eram studentă la Litere, în București, știam că nu ăla e drumul, că-mi doresc, de fapt, să fiu actriță, dar nu știam de unde s-o apuc. Mi-era foarte teamă de un po­sibil eșec. Și încercam să-mi găsesc singură dru­mul. Când am aflat de preselecția pentru Big Brother, mi s-a părut că o să mă ajute să capăt încredere în mine, să mă obișnuiesc cu privirile oamenilor asupra mea. Și chiar așa a fost. Am scăpat atunci de frica de a fi judecată.

- Și ai cotit-o spre actorie?

- Am dus la bun sfârșit Literele și abia apoi am dat examen la Actorie. Pur și simplu m-am tre­zit într-o dimineață de august și mi-am dat sea­ma că trebuie să fac asta. Mai erau doar zece zile până la examen, dar m-am pregătit și l-am luat. A fost cea mai fru­moasă și mai grea perioadă din viața mea. Zic asta pentru că, deși era a doua facultate, mi-am dorit s-o fac pe bune, nu ca pe un hobby. Și e foarte complicat să trăiești pe banii părinților, la a doua facultate. Mă străduiam să găsesc soluții financiare, fără să-mi trădez cursurile: mai făceam câte-o reclamă, câte o mică emi­siune la tv, apoi am în­ceput să joc și la Nottara, în anul doi făcusem deja un scurtmetraj, iar în timpul mas­­terului, îmi amintesc că fil­mam. Dar nici nu mai con­ta că trăiam la limita decenței, era sursa mea de ener­gie și bucurie. Viața mea a început cu adevărat abia după ce am dat la Teatru.

În fața oglinzii

- Femeile își încep ziua prin a se face fru­moa­se. Tu ce ritual ai dimineața, Andreea?

- Mă demachiez, chiar dacă e dimineață, și mă dau cu o cremă bună de ochi și cu o cremă de față. În­cerc să nu mă machiez decât dacă merg la castinguri sau dacă am spectacol. Prefer să las fața să respire. În rest, știți și voi că nu există rețete miraculoase. Frumusețea înseamnă să ai o energie bună. Când ești obosit sau nervos, nicio cremă din lume nu-ți poate pune fața la loc. Cea mai bună alegere e să dormi. Nu există perfecțiune, și asta e valabil în tot ceea ce facem. Avem zile și zile, căderi, reveniri și trans­for­mări, că doar de aia sun­tem oameni. Nu putem fi tot timpul fără greșeală. Obișnuiam să fiu foarte dură cu mine cândva, până am înțeles că n-are rost. În viață, faci exact atât cât știi. Dacă ai fi știut mai mult, ai fi făcut mai mult. Datoria noastră e să știm mai mult, ca să nu ne ofilim interior. Să învățăm cât mai mult, ca să trăim cât mai mult. Că doar atunci experiența e completă.

- Andreea, ai vreun loc preferat unde îți bei cafeaua?

- Da, de fiecare dată într-un colțișor din bucătăria mea. Primăvara, îmi place să am flori proaspete în casă, îmi dau o senzație de bine. Acum sunt chiar în­conjurată de flori, aseară am fost la Vâlcea și oamenii mi-au adus flori de primăvară. Mă cunosc bine și știu că-mi plac narcisele, zambilele și lalelele. Le-am luat cu mine și mi-am făcut din bucă­tărie, grădină.