Peste 6000 de profesori au fost amenințați cu pierderea locului de muncă. Milioane de părinți au fost puși pe drumuri, pentru a completa formulare prin care acceptă sau nu ca ora de religie să rămână în programa școlară a copiilor. A fost un fel de referendum, cu rezultate zdrobitoare: peste 90 la sută dintre părinți au ales să-și trimită copiii la ora de religie. În același timp, într-un sat din Prahova, copiii au ales să-și rezolve singuri problema.
Lanțul viu din jurul bisericii
Mireș, un sat ca dintr-un basm frumos, cu case arătoase, grădini roditoare, ascuns departe de urâțenia lumii, între dealurile blajine de la marginea județului Prahova. Aici oamenii își văd cu încăpățânare de rânduielile lor, păstrând obiceiurile străvechi și smerenia dinaintea lui Dumnezeu. Dar, acum vreo două săptămâni, la școala gimnazială din sat a fost răzmeriță mare. Zeci de elevi au ieșit în curtea bisericii, protestând în tăcere împotriva mai-marilor de la București, care s-au gândit așa, nitam-nisam, să desființeze pentru totdeauna orele de religie din școli. Vestea revoltei lor s-a întins iute. Părinții și bunicii au sărit ca arși, dând năvală la biserică, pentru a-și lua copiii acasă, speriați, pesemne, de eventualele consecințe neplăcute ale gestului lor, unic în istoria așezării. Chiar și profesorul de religie, preotul satului, s-a arătat surprins auzind de acțiunea copiilor, mergând degrabă la fața locului să vadă cu ochii lui ce se întâmplă. Cu toții însă, odată ajunși acolo, au rămas uluiți. Copiii stăteau cuminți, ținându-se de mână, formând cu mic, cu mare, un lanț în jurul bisericii. Niciunul nu spunea nimic, stăteau lipiți cu spatele de zidul bisericii, privind liniștiți către părinții și bunicii lor. Prima impresie a fost că se joacă, că e, așa, o bazaconie a lor. Numai preotul Corneliu Pârvu, profesorul de religie, avea deja o bănuială, știindu-le supărarea. "Măi, copii, ce-i cu voi aici?", i-a întrebat cu blândețe. "Taică părinte, noi nu vrem să ne ia religia din școală!", i-a răspuns cu glas subțire și rugător Narcis, un băiețel mai firav din clasa a patra, făcând un pas în fața șirului de copii. Vorbele lui au dat semnalul. Zeci de voci s-au revărsat ca niște clinchete ascuțite, totul transformându-se într-o larmă de nedescris, pe care doar stăruința părintelui a reușit, într-un târziu, să o domolească. "Hai mai bine să facem altfel, ca să ne și audă cineva", le-a spus părintele, bucuros de elevii lui. "E frumos ce faceți și sunt tare mândru de voi. Dar haideți să facem niște fotografii, cum stați, așa, de mână, în jurul bisericii, și pe urmă să mergeți frumos acasă și să scrieți o compunere în care să povestiți de ce nu vreți voi să vă scoată orele de religie de la școală. Strângem pe urmă toate compunerile și le trimitem împreună cu fotografiile la București, să le vadă cine trebuie." Copiii au acceptat propunerea cu mare bucurie. Au făcut mai multe fotografii și-apoi au plecat spre casele lor, ca să se apuce de scris. A doua zi dimineață, pe catedra din cabinetul de religie erau strânse peste 50 de compuneri. Unele mai scurte, de câteva rânduri, altele lungi, chiar și de patru pagini. Unele simple, scrise mai stângaci, altele elaborate, pline de fraze meșteșugite și cuvinte frumoase. Toate, pline de emoție și candoare. Apoi, în zilele următoare, numărul lor s-a dublat. Aflaseră și alți copii de răzmeriță și-au vrut să se alăture și ei celor ce-au pornit-o, punându-se pe scris compuneri despre ora lor de religie. "Întâmplarea asta minunată mi-a adus cea mai mare fericire", îmi spune părintele Pârvu. "De fapt, tot ce se întâmplă aici pare sub semnul unui miracol. Vă spun sincer, față de tot ce ni se arată zilnic la televizor, satul ăsta e o altă Românie."
Aproape de școală, sus, pe o colină blândă, se înalță zidurile albe ale bisericii din Mireș. Aici slujește părintele Corneliu Pârvu, un preot inimos și tânăr, ales parohul satului în urmă cu vreo cinci ani. Chiar de atunci a înțeles că locul ăsta ascuns pare însemnat de Dumnezeu și că oamenii de aici au o evlavie aparte. A văzut că nimic rău sau urât nu le tulbură viața, ca și cum dealurile astea care stau de jur-împrejur i-ar fi apărat dintotdeauna, ca un soi de cetate, de fărădelegile lumii. A descoperit, uimit, că o mulțime de copii vin duminica la biserică, îndrăgind-o ca pe propria lor casă. I-a văzut cum se roagă, cum vin la el, cu chipurile lor ca de îngeri, să-și ia cuminecătura, să-i povestească despre supărările lor, cum ies apoi în curtea bisericii și mai zăbovesc acolo, jucându-se "uliul și porumbeii", cum îi spun, plini de respect, la plecare, "sărut mâna, taică părinte". Mai târziu, când a primit propunerea de a veni la școală, luând sub grija lui orele de religie, a acceptat bucuros. Cum să refuze așa ceva? Cum să nu-și dorească să aibă sub oblăduirea lui asemenea copii minunați? "Candoarea îngerească a acestor copii a aprins în sufletul meu un entuziasm cum n-am mai simțit până atunci", mărturisește tânărul preot. "I-am ales pe cei mai vrednici și cuminți dintre ei și i-am luat lângă mine, i-am îmbrăcat în veșminte bisericești, i-am lăsat să vină în altar și să mă ajute duminica, înainte de Sfânta Liturghie, la tăiatul prescurii sau pregătirea cădelniței, i-am învățat să cânte la strană, să înțeleagă mai bine tâlcul Sfintei Scripturi și puterea rugăciunii. Mai târziu, i-am îndemnat să scrie poezii sau povești, să picteze, să facă fotografii, să filmeze. Au făcut chiar și un filmuleț despre școala lor. Au filmat la ore, la biserică, au luat interviuri unor elevi și profesori, au pus ceva muzică, și a ieșit o minune de film. Am format cu câțiva dintre ei o grupă de catehizare cu care am participat la toate concursurile organizate de Patriarhia Română, alții au participat la alte concursuri și festivaluri de poezie, compuneri sau pictură. Au început imediat să curgă o mulțime de premii. Pot să spun că de atunci am clădit împreună o adevărată familie. Ne vedem aproape zi de zi, îmi spun tot ce au pe suflet, iar eu fac tot ce pot să-i ajut și să le păstrez entuziasmul și dragostea asta a lor pentru școală și biserică. Vă dați seama câtă durere au simțit acești copii când au auzit că e posibil ca orele de religie să le fie desființate? Veneau la mine, mă opreau prin școală sau pe stradă și mă întrebau, «Părinte, de ce vor să ne facă atâta rău? Că asta e singura materie pentru sufletul nostru». Ce să le spui, cum să le explici o asemenea măsură absurdă? Avem 189 de elevi în școală. Toți, fără nicio excepție, au fost împotriva acestei măsuri. Cu toții au zis că vor merge și la București, să protesteze, dacă e nevoie. Sau că vor veni la biserică, să facem mai departe orele aici, dacă la școală nu vor mai avea voie."
În doar trei zile, părintele Pârvu a strâns peste o sută de compuneri de-ale copiilor despre orele lor de religie. L-am rugat să le aleagă pe cele mai reușite și să-mi facă cunoștință cu autorii lor. "Cu mare bucurie", îmi spune, luminându-se la chip. "Ei sunt îngerii noștri păzitori."
Pasărea neagră
Isabela Mohor, clasa a VII-a: "Acum câteva nopți am avut un coșmar. O pasăre neagră și uriașă, cu gheare lungi și încovoiate, zbura amenințător deasupra satului nostru. Zbura în rotocoale mari, din ce în ce mai aproape de sat, gata parcă să atace oricând. Stăteam ascunsă în casă și o priveam pe fereastră, cu inima înghețată de spaimă. Strada era pustie, nimeni nu mai avea curajul să iasă sub cerul înnegrit de aripile acelei arătări uriașe. Deodată, cum mă uitam la ea, am văzut-o cum își desface larg ghearele și coboară cu viteza unui fulger, năpustindu-se cu un țipăt sinistru spre curtea bisericii. Într-o singură clipă, o beznă cumplită a înghițit tot satul. Nu mai era niciun fir de lumină, totul era atât de negru, că nici măcar mâinile lipite de geam nu mi le mai puteam vedea. De afară se auzea un șuierat care-mi tăia timpanele. Deodată, un bubuit asurzitor a cutremurat toată casa și, la scurt timp, cerul s-a luminat din nou. Undeva, acolo, pe cer, pasărea neagră se înălța iar, purtând în ghearele ei, încovoiate și strânse ca niște clești, un obiect uriaș și strălucitor. Am coborât apoi privirea și am văzut pe delușorul de lângă școală o imagine care m-a îngrozit: turla cea mare a bisericii fusese smulsă de pasărea aceea slută și blestemată și se afla acum între ghearele ei. M-am trezit în hohote de plâns, și până în zori, am stat la fereastră, așteptând cu sufletul la gură să se lumineze puțin, ca să văd dacă biserica noastră mai e încă acolo, la locul ei. Da, era acolo, pe delușorul din spatele școlii, vie și nevătămată, sub cerul roșu, cu turla ei ocrotitoare. Atunci, în ziua aceea, am aflat de la taica părinte că se tot vorbește la București despre desființarea orelor de religie din școli. Mi-a apărut imediat în minte imaginea păsării negre și uriașe pe care o visasem. O vedeam parcă iar, sus, pe cer, cum dă târcoale deasupra satului, desfăcându-și amenințător ghearele ei arcuite. Am vorbit cu câțiva colegi și ne-am hotărât să ne adunăm cât mai mulți în fața bisericii și să o înconjurăm ținându-ne de mână. Să facem un zid în jurul ei, ca să știe toată lumea cât de mult îndrăgim noi orele de religie, și că biserica este a doua casă a noastră, pe care o apărăm cu trupurile noastre de orice pasăre fioroasă."
Isabela închide caietul și își ridică privirea spre mine. Ochii ei sunt ca două săgeți, nu trădează nici cea mai vagă emoție. Părul lung, de culoarea castanelor, îi învăluie grațios chipul senin și zâmbetul suveran. Vorbește calm, cumpătat, fixându-mă permanent cu privirea. S-a născut în Italia, dar asta e doar dintr-o pură întâmplare. Tatăl ei lucrează de mulți ani acolo, iar mama, tocmai când s-a împlinit sorocul, era într-o scurtă vacanță la el. Așadar, Isabela are și cetățenie italiană. De atunci, însă, n-a fost niciodată acolo, deși ar dori tare mult să-și petreacă o vacanță întreagă împreună cu tatăl ei. Altfel, n-o interesează deloc să se mute pe alte meleaguri. Vrea să fie profesoară aici, în satul ei, să-i învețe și ea pe alți copii să iubească frumosul și locul în care s-au născut. "Nicăieri n-am găsit atâta liniște. După părerea mea, satul ăsta e binecuvântat și nicăieri nu mă simt mai în siguranță decât aici. Când eram mai mică și vedeam atâtea rele și porcării la televizor, mă întrebam dacă nu cumva sunt numai minciuni, pentru că la Mireș niciodată nu s-a pomenit așa ceva. Aici, cred că oamenii ar putea trăi liniștiți și fără poliție. Nu cred că cineva ar putea face vreodată ceva rău." Singura durere a Isabelei este despărțirea asta îndelungată de tatăl ei. De când s-a născut, nu-l vede decât în vacanțe sau de sărbători. Ba, mai mult, uneori pleacă și mama acolo, în Italia, iar fata rămâne doar cu frățiorul ei, în grija bunicii. Și-atunci, chiar dacă își vede mai departe de treburi, zilele ei nu mai sunt așa de senine. Singurul om din sat care îi știe oful ăsta și poate să i-l mai aline e părintele Pârvu, profesorul ei de religie. "De câte ori mă chinuie dorul mai rău, taica părinte își face timp să mă asculte și să-mi alunge supărarea. Țin minte că odată, când erau amândoi părinții plecați, așa de dor îmi era, că am luat imediat telefonul să-i sun. Dar, din păcate, niciunul nu răspundea, și asta m-a supărat și mai tare. Am fugit plângând la biserică și, de cum am intrat acolo și m-am rugat la icoana Maicii Domnului, așa cum m-a învățat părintele nostru, imediat am simțit parcă o mângâiere, ca o adiere pe chip, și o liniște sufletească cum n-am mai simțit până atunci."
Isabela are numai note de zece. Scrie poezii și compuneri din clasa a doua, alinându-și uneori și în felul acesta dorul de părinți. A obținut mai multe premii la tot felul de concursuri și festivaluri, ultimul fiind locul doi la un concurs județean de poezie creștină. Pictează, face cursuri de dans, de teatru, și participă la toate acțiunile parohiei. Anul trecut, de Sfântul Nicolae, împreună cu părintele Pârvu, și-a mobilizat colegii să cumpere jucării, haine, rechizite și dulciuri, și să le facă daruri copiilor de la un orfelinat din Ploiești. Apoi, de Crăciun, au împodobit bradul bisericii cu globulețe confecționate de ei, iar în ziua de Ajun, tot în biserică, au jucat câteva scenete cu teme biblice. "Facem asta la fiecare Crăciun. De fiecare dată, biserica e plină de oameni, că n-ai unde să arunci un ac, cum se zice. Vin toți copiii din școală, părinți, bunici, în tot satul e o bucurie greu de descris. Cred că astea sunt cele mai frumoase zile din viața mea. Atâția oameni plini de bucurie adunați în biserică! E ca un vis minunat pe care nimeni n-are voie să ni-l distrugă."
Fetița cu ochi de safir
Ana Florea, clasa a V-a: "Fără ora de religie, sufletele noastre ar fi mai sărace. Poate că oamenii care ne conduc chiar asta își doresc, să creștem ca niște roboți, cu sufletele reci și împietrite. Pe mine, de când mă știu, părinții m-au învățat să-mi iubesc aproapele, să prețuiesc tot ce e frumos pe lume, să mă bucur de natură, de fructele din livadă, de apa din fântână, de animalele mele din grajd, de dealurile înverzite care înconjoară satul. Iar pentru toate minunile astea, tot părinții m-au învățat de mică să merg la biserică și să-i mulțumesc lui Dumnezeu. Acestea sunt rădăcinile mele, pe care nimeni nu le va putea smulge niciodată.
Se apropie Paștele. Ca în fiecare an, la ora de religie, vom merge cu taica părinte la biserică și vom încondeia ouă. Alții, de la oraș, se vor juca poate pe internet sau vor merge prin cluburi. Noi ne bucurăm doar cu atât și suntem foarte fericiți. Așa că, domnilor care ne conduceți și vă certați toată ziua la televizor, vă rugăm frumos, nu stricați bucuria asta a noastră și nu sărăciți sufletele copiilor nevinovați de la Mireș."
Ana are ochii albaștri scânteietori. Vorbește liniștit, cu o cumpătare de om matur. Pune caietul la locul lui, în sertar, și se întoarce spre mine, așteptând smirnă să o întreb ceva. Aici, în camera ei, totul strălucește de curățenie. Cărțile și caietele sunt aliniate perfect, hainele stau așezate la dungă, nicăieri nu se vede o scamă. "Ea singură își face curat", o laudă mama din pragul ușii. "Să știți că n-a obligat-o nimeni, așa s-a învățat ea." Ana nu are nici o notă de nouă. E o elevă-model, extrem de exigentă cu ea, dar și foarte veselă și prietenoasă. Uneori, fără să știe de ce, o mai cuprinde câte un val mic de melancolie, și atunci stă așa, cu privirea pierdută pe fereastră, rătăcind printre tot felul de imagini închipuite și gânduri bizare. Așa a pățit acum doi ani, într-o toamnă, când dintr-o visare ca asta a scris prima ei poezie. A doua zi, părintele Pârvu a citit-o la ora de religie și a hotărât s-o trimită la un concurs județean. După vreo săptămână, a primit un telefon și o voce caldă de femeie i-a dat vestea că a câștigat premiul întâi. "Nu-mi venea să cred, am zis că e o glumă", își amintește Ana zâmbind. "Am scris poezia asta mai mult așa, dintr-o joacă. Abia a reușit să mă convingă doamna aceea că totul e adevărat. De atunci, am prins curaj și am început să scriu mai departe poezie sau povestiri. Le citeam în clasă, la orele de română sau de religie. Doamna învățătoare și taica părinte le luau pe cele mai bune și le trimiteau la alte concursuri. Așa am câștigat alte premii. După mine, au început și alți copii din clasă să scrie. Și uite așa s-a umplut panoul școlii cu diplome și trofee. Vedeți de ce iubim noi așa de mult orele de religie? Pentru că ne încurajează să facem lucruri frumoase și ne aduc bucurie în suflet."
Ana merge de când se știe la biserică. În fiecare vineri și duminică. Împreună cu mama, bunica, sau Florina, prietena ei cea mai bună. Nu-i place deloc la oraș, vacarmul de-acolo o sperie. Doar aici, la Mireș, se simte în siguranță. Aici vrea să rămână pentru totdeauna, să fie învățătoare și să transmită mai departe dragostea ei pentru satul minunat în care trăiește. "Aici, la Mireș, nu mă tem de nimic. Tot răul care ne amenință vine de departe, dintr-o lume pe care eu nu vreau s-o cunosc niciodată."
Luminile de pe deal
Narcis Popa, clasa a IV-a: "Pentru mine, religia este cea mai importantă materie de la școală. Fără orele de religie, eu aș fi foarte trist, pentru că nimeni nu ne-ar mai explica tainele sufletului și m-aș simți ca un copil părăsit." Doar atât a scris Narcis în compunerea lui. Mai mult n-a știut ce să spună. Nu înțelege o iotă din socotelile conducătorilor țării care le strică lor rânduielile. Mic de statură, cu vocea pițigăiată și privirea de o candoare angelică, acest prichindel este cel mai dârz apărător al orelor de religie și cel mai fidel slujitor al bisericii. "De când eram mic, mergeam cu mama la biserică. Îmi plăcea mult să mă uit la icoane și să ascult cum cântă lumea. Dar cel mai mult mi-a plăcut într-o noapte de Înviere, când tot dealul pe care se află biserica era plin de lumini care se tot mișcau. Parcă era un vis."
Anul trecut, într-o sâmbătă, a mers la biserică și a asistat la un fel de ședință de catehizare. Părintele le vorbea unor copii mai mari despre rânduielile bisericii și despre rostul și semnificațiile Sfintei Liturghii. I-a plăcut așa de mult, că a mers și în sâmbăta următoare, când a descoperit că biserica era aproape plină de copii. Preotul lipsea, avea niște probleme de familie. Copiii însă stăteau cuminți, numai ochi și urechi. În fața lor, lângă altar, un elev mai mare, îmbrăcat într-un veșmânt bisericesc, citea cu voce groasă fragmente din Evanghelie. Era un tablou ireal, care pe Narcis, un biet pici de clasa a treia, l-a emoționat enorm, fără să înțeleagă prea bine de ce. De atunci, era prezent în fiecare sâmbătă acolo, la biserică, să asculte poveștile despre Iisus.
Mai târziu, într-o dimineață ploioasă de toamnă, sora lui i-a dat vestea tristă că Meme, cățelușa lui iubită, de numai trei luni, dispăruse cu o seară înainte din curte. A plâns mult, s-a zvârcolit toată ziua și nimeni nu putea să-l liniștească. Spre seară, a luat-o pe furiș prin spatele casei, traversând prin grădinile înnoroiate ale oamenilor și nu s-a mai oprit până la biserică. Aici l-a rugat cu lacrimi în ochi pe Dumnezeu să-i aducă înapoi cățelușa, a sărutat icoana Maicii Domnului și a zbughit-o spre casă. Și cum se apropia el de grădina din spatele casei, a auzit vag ceva care semăna parcă cu scheunatul unui cățel. Da, era Meme. Stătea la poartă zgribulită și smotocită groaznic de ploaie. De atunci, biserica a devenit pentru Narcis a doua casă a lui, iar Dumnezeu, cel mai iubit și iubitor Tată al oamenilor. Merge cam o dată pe lună să se spovedească, apoi se împărtășește, participă la fiecare slujbă de vineri sau duminică, ajută câteodată la curățenie, schimbă uleiul din candele, învață rugăciuni și cântece. "Eu aș vrea să mă fac preot și să slujesc aici, în sat", îmi spune senin și ferm. "Și o să fiu și profesor, ca taica părinte. Că nimeni n-o să aibă curaj vreodată să desființeze orele noastre de religie."
Se apropie Paștele, și până atunci are de învățat câteva cântece, pe care le va cânta cu alți copii la biserică. Își drege puțin glasul și începe să fredoneze timid: "Să cântăm cu-adevărat,/ azi Hristos a înviat,/ a înviat, a înviat/ lumea iar s-a luminat." Duminică, după slujbă, va rămâne cu ceilalți copii să repete și alte cântece pe care le vor cânta de Paști, în biserica cea iubită în satul lor.
Afară s-a înserat. Îmi iau rămas bun de la Narcis și pornesc agale pe drum. O liniște mângâietoare s-a așternut în tot satul. Peste tot miroase a tămâie proaspătă și a primăvară.