Prescurărița de pe Mureș

Redactia
- Povestea CORNELIEI ȘUIAGA, care coace de o viață pâini pentru Dumnezeu -

Început de martie. O zi de "babă" însorită îmi află pașii într-unul din satele hunedorene de pe Valea Mureșului: Rădulești, comuna Dobra. Pe dealurile molcome și cuminte împădurite, dincolo de zgomotul șoselei ce duce spre Timișoara, satul acesta și încă alte câteva așezări se ascund într-o liniște ce face să pară că aparțin unei alte lumi. Peste noapte a nins, dar acum razele soarelui ating jucăușe zăpada, transformând totul într-o feerie luminoasă și albă. Veș­nicia născută la sat pare a fi aici măsurată strop cu strop, imaterială, dar știută, așteptată, râvnită. Și rece. Mai ales rece. Doar în casele sătenilor e cald și bine, ghicesc, după fuioarele de fum ce ies din hornuri. Așa e și în casa Corneliei Șuiaga, prescurărița din Rădu­lești. E sâmbătă și face iarăși "pâini pentru Dumne­zeu". În bucătăria luminoasă e cald și miroase ademe­nitor a azimă fierbinte.

Pâinea cu pecetar

"În atâția ani de când coaceți prescuri, vi s-a în­tâm­­plat vreodată ca, din cauza făinii sau a drojdiei vechi, să nu vă crească aluatul pus la dospit în co­vată?", întreb, contemplând pâinișoarele rotunjoare și aurii, care aburesc aliniate umăr la umăr, pe o față de masă albă.
"Cum să nu crească, domnucă dragă, când asta-i pită binecuvântată în biserică?", îmi spune și se în­dreaptă grăbită spre sobă, să mai pună un lemn pe foc. În cuptor sunt așezate două dintre cele șase prescuri pe care Cornelia Șuiaga le are de făcut astăzi. Femeia aceasta subțire, îmbrăcată în negru, plămădește, de peste 20 de ani, pituțele sfințite pentru biserică. Că sunt pentru ajutorul celor vii sau pentru pomenirea ce­lor morți, toate sunt făcute de ea, săptămână de săptă­mână. "Vin și din satele dimprejur și mă roagă să le fac prescuri. Și le fac, doamnă dragă, că nu pot alt­fel...", spune, așezându-se pe colțul patului și de­dân­du-se la povești, până când va trebui să mai pună un lemn pe foc sau să scoată prescurile din cuptor. "La noi, în familie, am fost obișnuiți să slujim, într-un fel sau altul, biserica. Și mama mea, și soacra mea, fă­ceau prescurile mai demult. Soțul meu o fost cantor la biserică, dar nu așa, pur și simplu. O fost la o școa­lă specială la Sibiu, unde o învățat «meseria» asta. Și-o cântat în strana bisericii din Rădulești până o murit. Îs peste 20 de ani de-atunci. Preotul de-atunci, din sat, mult m-o rugat să m-apuc să fac prescuri, îna­inte chiar ca soțul meu să moară. El era bolnav rău, pe pat, dar nu m-o lăsat să fac asta. «Când oi muri eu, atunci vei putea face!», mi-o zâs. Și aveam și eu, așa, un fel de frică. Mă gândeam că nu-s vrednică să fac eu așa un lucru sfânt! Da' după ce-o murit omul meu, am simțit că a venit timpul. Mi-o făcut preotul o slujbă și... De-atâta timp le fac, că parcă niciodată n-o fost altfel...", spune bătrâna și se duce iarăși să pună lemne pe foc.
Într-o copăiță de lemn stă la dospit aluatul pentru celelalte prescuri. Femeia ia puțină apă dintr-o sticlă și se spală ușor pe mâini. "E apă sfințită", îmi spune, apoi apucă o bucată de aluat. O împarte în opt bucăți. Pe prima, ceva mai mare decât celelalte, o întinde în­cet și o așează pe fundul vasului de copt. "Asta-i turta, iar celelalte bucăți se numesc pupi", spune, mângâind aluatul ușor. Sub mâinile trudite ale Corneliei Șuiaga, bucățile diforme de aluat prind, parcă, viață. Le în­toar­ce una peste alta, până când devin rotunde și netede. Perfecte! Așează, rând pe rând, toți cei șapte pupi, în formă de floare, peste turtă: unul în mijloc, iar ceilalți șase pe margini. Dintr-un sertar al dulapu­lui, prescurărița scoate pristolnicul, pecetea sfântă ce va transforma bucățelele de aluat în prescură, în trupul Mântuitorului. "L-am moștenit de la soacra mea și cred că are mai mult de 100 de ani", spune, apăsân­du-l încet pe fiecare din cei șapte pupi ai prescurii. Încep să înțeleg. Pituța aceea în formă de floare ar fi putut fi o pâine ca oricare alta. Acum, însă, purtând pecetea, devine prescură, pâine sfântă. Pentru că aco­lo, pe pris­tolnic, sunt însemne dumnezeiești: IC-XC / NI-KA - inițialele Domnului nostru Iisus Hristos, scri­se cu litere chirilice: "Iisus Hristos biruitor". Bă­trâna mai face o dată semnul crucii deasupra prescurii și o bagă în cuptorul încălzit.

Mâinile nevăzute

Fiul prescurăriței e preot într-un sat apropiat, Roș­cani. Nana Corne­lia începe să spună o poveste care se apropie de miracol. "Primul meu copil a fost o fetiță. Avea vreo 5-6 ani, și eu eram însărcinată a doua oară, când o venit în sat, la biseri­că, epis­copul Andrei Ma­gie­ru. Când s-o gătat slujba, sfin­țitul s-o dedat la vorbă cu sătenii. Pe soțul meu, fiind cantor, l-o-ntre­bat dacă-i însurat, dacă are copii. I-o zâs că da și ne-o arătat pă mine și pă Sa­bina, fetița noastă. «Doar pe fetiță o ai?», l-o-ntrebat episco­pul. «Da, Preasfințite, și încă un co­pil pe drum...», i-o răspuns a' meu. Atunci episcopul o făcut un gest cu­tremu­rător: s-o-ntors cu fața că­tră altar, o ridicat mâinile a binecu­vântare și-o zâs: «Binecuvântea­ză, Doam­ne, pântecele acestei femei și fă ca acela ce se va naște să fie de parte bărbătească și să ajungă slu­jitor al Sfân­tului Altar!». Și-așa s-o-ntâmplat! Victor îi preot la Roș­cani. Și Sa­bi­na o ajuns și ea preo­tea­­să. Dar prea puțin, prea pu­țin!...", spune cu un of­tat bătrâna, oprin­du-și la­crimile cu greu: "Fiica mea, Sabina, o murit de 36 de ani. Avea numai 31 de ani și-o fost bolnavă de leuce­mie... De-atunci, am încercat de câteva ori să las cu­loarea neagră, dar nu pot. Nu pot!".
Dintr-un tablou, o femeie brunetă, nespus de fru­moasă, zâmbește parcă îngăduitor peste lacrimile opin­tite ale prescurăriței. E Sabina, cea devenită preo­teasă a îngerilor și înger pen­tru cei dragi, luminându-le pașii și înlăcrimându-le, încă, clipele. Mă gândesc dacă nu cumva de aceea, fe­meii acesteia, de 86 de ani, nu-i pare greu să plămă­dească, săptămână de săptămâ­nă, prescuri: o ajută credința în Dumnezeu și, de un­deva din cer, mâinile nevăzute ale fiicei sale care fră­mântă, poate, aluatul îm­preună cu ea, prin rugăciunile care preced, întot­dea­una, acest ritual. "În ziua când am de făcut prescuri, mă trezesc de cu noapte. Spun rugăciunile di­mineții și alte câteva de la mine. Înainte de a mă apuca de frământat, mă spăl pe mâini cu apă sfințită. Spun «Tatăl nos­tru», fac câteva mătănii și abia apoi mă apuc de treabă. Măsor făina cu mâna - șapte mâini de făină, puțină drojdie, sare și apă cât cu­prinde. Apoi, îl las să dos­pească. Și când îi gata dos­pit, îl frământ. O oră întreagă îl tot întorc cu mâinile, îl descânt, până să dezlipește sângur de pe copăiță. Îl mai las o țâră să crească, apoi fac prescu­rile. Câte două, că atâtea încap în cuptor", spune nana Corne­lia. E vremea să scoa­tă două dintre prescuri. Scoate una câte una, le învârte ușor în mâini, apoi le așează pe o față de masă albă, curată, întinsă anume pe o masă. Două prescuri, apoi alte două, și altele, așezate cuminți în așteptarea duminicii de a doua zi, ce va să le aducă sfin­țirea. Bucătăria se umple de un miros nedefinit, de pită caldă și încă altceva, fără de cuvinte. Mă bucur ca un copil înaintea unei minuni. Minu­nea făinii ce mai are puțin, numai puțin, până să devină trupul Mântuito­rului Iisus Hristos. Dar asta e o altă po­veste. O poveste pe care mi-o spune preo­tul Victor Șuiaga, fiul prescu­răriței. De la el aflu că în făcutul prescurilor sunt niște rân­duieli bise­ri­cești care trebuie respectate. Prescuri pot face numai femei bătrâne și vă­du­ve, cărora preotul le-a dat dezlega­re pentru asta. "Femei curate și ier­tate", se spune la țară. "În fiecare zi de sărbătoare, înainte de Sfânta Li­tur­ghie, există un ritual special, des­tinat împărțirii prescurii, numit proscomidie. Cum se procedează? Din primul pup, cel din mijloc, se scoate o bucățică cu­bică, numită agneț. Acesta, când preo­tul evocă po­gorârea Duhului Sfânt, se transformă în trupul Mân­tuitorului. Din al doilea pup se taie o bucățică piramidală, pentru Maica Domnului. Din fiecare din următorii trei pupi se scot câte trei bucățele, pentru cele nouă cete ale sfinților. Alte trei bucățele sunt scoase din al șaselea pup, pentru pomenirea epis­co­pului, a poporului român și a ar­ma­tei, pentru ctitorii bisericii și pen­tru credincioșii vii. O bu­cată din ulti­mul pup este tăiată pentru pome­ni­rea celor morți. Toate aceste frag­men­te de prescură se așează pe Sfântul Disc, într-o ordine anume, iar ce mai rămâne din prescură este tăiat bu­cățele. Aceasta este anafura, care se îm­par­te credincioșilor din bise­rică, la sfâr­și­tul slujbei. Trebuie știut că nu pot lua ana­fură decât cei care nu au mâncat nimic în acea zi", explică preotul Șuiaga rânduiala bisericească a prescurilor. Și-mi mai spune câte ceva despre obiceiu­rile moderne, de la oraș, acolo unde prescurile sunt comandate la o fabrică de pâine. Asta vine în contra­dic­ție cu tradiția văduvelor curate, ce primesc dezle­ga­re de la preot pentru a face pres­curi. E greu de cre­zut - dacă nu chiar imposibil - ca, la fabricile de pâine din orașe, să fie angajate femei bă­trâne și văduve, care să se ocupe doar de prescuri. "Nu e bine ca prescurile să fie făcute la fabrică, pentru că acolo lucrează femei și bărbați tineri, care nu se pot încadra în ceea ce biserica numește «oameni curați». Dacă, totuși, aceas­ta e singura soluție, ori­cum, prescurile nu pot fi însemnate cu pristolnicul de­cât de către o femeie care are în acest sens dezlegare de la preot".
Taine atinse de sfințenie
Încerc să aflu dacă există alte "secrete" locale ale facerii unei prescuri, rânduieli statornicite în timp, în satele Hunedoarei, pe Valea Mureșului. Există. Întâi de toate, indiferent de solicitări, prescurile nu se coc niciodată în zi de vineri. Apoi prescurărițele nu iau bani pentru munca lor, iar ofranda celui care duce prescura la biserică este primită numai dacă el este cel care dă făina pentru facerea ei. Nu există zile anume când credincioșii pot duce prescuri la biserică, pentru a le fi întărite rugăciunile la necaz, sau ca semn de mul­țumire către Dumnezeu. Dar ele sunt incluse în proscomidie și devin anafură doar duminica sau în alte zile de sărbătoare religioasă din cursul săptămânii.
Plec zâmbind din casa prescurăriței din Rădulești. În doar câteva ore, Cornelia Șuiaga m-a făcut să înțe­leg că așa cum pâinea noastră de toate zilele poate să devină o pâine sfântă, prin dedicația ei divină, și noi, oamenii, putem râvni, așa cum se spune în bătrâni, să fim "pâinea lui Dumnezeu".

CAMELIA STÂRCESCU
(Fotografiile autoarei)