Respir adânc aerul parfumat al vieții mele postume și nu mă mai satur. Când moartea îți sare în față, pe neașteptate, totul o ia de la zero. Ești ca un nou născut. Timpul încremenește, simțurile capătă limpezime. Pentru prima oară, poți contempla minunatele lucruri mărunte din viață, cele mai importante, pe care le-ai trecut mereu cu vederea.
La începutul anului, într-o dimineață ca oricare alta, nu m-am mai putut ridica din așternut. O durere cumplită în piept mă sugruma fără milă, ca un dușman nevăzut. Mă zvârcoleam neputincios și știam că o să mor cu zile, inexplicabil, în mijlocul vieții. Inima, cea care ne animă pe toți și în toate, părea gata să cedeze. M-aș fi stins așa, fără o lumânare aprinsă, dacă soția mea, medic, nu ar fi recunoscut semnele unui infarct și n-ar fi făcut tot ce e omenește posibil să mă salveze.
Copacii se derulau rapid prin geamul salvării, reci, cenușii, ca niște mădulare trecute ale iernii. Poate îi văd pentru ultima oară, mă gândeam. Înainte să-și desferece noianul de flori multicolore. Înainte de primele triluri, de primii fluturi și primele miresme de primăvară. Am mulțumit în sinea mea, ca întotdeauna, pentru miracolul zilnic. Mai singur ca oricând și eliberat, parcă, de toate nevoințele firii, mi-am acceptat soarta, oricare ar fi fost ea.
Când am ajuns în spital, monitoarele arătau o activitate cardiacă scăzută, sub o treime. Peste noapte, inima mea slăbită capitulase aproape, în fața veșniciei. Am ridicat capul. Fire, monitoare, zgomote specifice activității de spital. Îmi erau toate familiare. Până mai ieri, veneam acolo în calitate de student la Stomatologie, iar acum eram un pacient cu zilele numărate.
Soția și mama așteptau lângă ușă, sleite de durere și neputință. Le-am văzut ochii înlăcrimați și am știut. Am știut, o dată în plus, că nu vom dispărea în neant, așa, pur și simplu, ca niște rămășițe vegetale. Că, dincolo de trecerea vremelnică prin lumea asta scânteietor de frumoasă, ne mai așteaptă și altceva. Un curcubeu de senzații m-a îmbogățit atunci sufletește. Un noian de trăiri intense, comprimate în câteva clipe. Regretul de a fi arătat prea puțină afecțiune celor apropiați. Tristețea de a rata toate răsăriturile viitoare, de la boltă, până la firul de iarbă. Părerea de rău de a pleca fără un rămas bun. Dar, peste toate, o emoție spirituală intensă, în fața unei călătorii iminente, dincolo de toate vămile văzduhului.
Inima mea nu putea să aștepte. În aceeași zi, am fost transferat în Iași, la Institutul de Boli Cardiovasculare. Intervenția pe inimă e ca o vizită în antecamera morții. Se trăiește intens în abisul ființei și, cu atât mai mult, nu poate fi redată în cuvinte. După operație, am rămas în secția de Terapie Intensivă, țintuit la pat, ca un condamnat care speră la grațiere. În liniștea aproape solemnă, întreruptă doar de sunetul ritmic al monitoarelor, am avut timp să meditez la soarta mea. Aici, în salonul înalt, de un alb imaculat, ca un for al splendorii umane, am așteptat, am sperat și m-am minunat, alături de alți suferinzi, de nobila misiune a salvatorilor noștri.
...Era miezul nopții, când doar călugării mai înfocați rămân treji, în fața icoanei. O forfotă bruscă m-a trezit din ațipeală. Un nou suferind era adus, în mare grabă, în patul vecin. Am înlăturat puțin colțul perdelei despărțitoare. Cât ai clipi, patul a fost înconjurat de o duzină de medici, asistente și aparate de resuscitare. "Ochii deschiși, mamaie, ochii deschiși!" Halatele albe se agită la unison. Mișcările sunt scurte, rapide, decisive, ca ale unei făpturi colective, cu o singură voință. "... ochii la mine... nu renunța...". Bătrâna se uită pierdut în tavan. Geme surd, neomenesc, agățată de brațele lor, care se oferă ca niște mâini materne. "S-a dus..." Trupul firav tresare puternic sub șocul electrozilor. Mă rog pentru ea. Poate că e deja dincolo, în valea întunecată. "Trăiește... Trăiește..." "Stai liniștită, mamaie... gata, a trecut."
Apoi, simplu, ca un nou răsărit de soare, s-a făcut liniște iar.
O fărâmă din mine a rămas acolo, în secția de Terapie Intensivă. Acolo, întins pe pat și conectat la monitoare, cu branule în brațe și urinarul alături, a fost locul în care am trăit cel mai viu.
Când am plecat din Iași, inima mea recuperase miraculos cel puțin o treime. Una peste alta, două treimi adunate înseamnă, poate, încă o viață de om. Dar, mai important pentru orice inimă, fie ea viguroasă sau nu, e cum prețuiești timpul rămas.
Mulțumesc lui Dumnezeu și îngerilor care mi-au fost alături, mulțumesc soției mele, mulțumesc mamei mele, mulțumesc Domnilor Doctori de la Institutul de Boli Cardiovasculare "Prof. Dr. George I. M. Georgescu" din Iași, mulțumesc Domnilor Doctori de la Spitalul de Urgență "Sf. Apostol Andrei" din Galați, mulțumesc Domnului Decan al Facultății de Medicină și Farmacie "Dunărea de Jos" din Galați, altor Domni Profesori Doctori ai facultății și tuturor celor care m-au ajutat să trăiesc și care chiar acum, în clipa de față, salvează vieți.
Odată, în copilărie, gândindu-mă intens la propria moarte, la dispariția mea fizică definitivă, m-au podidit lacrimile. Se întâmplă și altora. Acum, după atâția ani, când am trecut prin simularea ei, îmi vine să râd de bucurie. Și râd.
Din toată inima.
LUCIAN CREȚU - Buzău