OANA SÎRBU - "Fac ce-mi place. Am cel mai frumos copil din lume, sunt iubită, admirată, iubesc"

Când spui Oana Sîrbu spui "Liceenii", spui Dana, o fată frumoasă, cuminte și cu note bune la școală. Portretul se potrivește și în realitate. Modestă dar rafinată, Oana emană ti­nerețe și frumusețe și nu se potrivește deloc în ti­pa­rele vedetelor de "tip nou", încadrate în departa­men­tul fițe și ifose. Deși a trecut mai bine de un sfert de secol de la succesul cu "Liceenii", Oana re­fuză să cedeze în fața timpului și își păstrează aceeași alură de adolescentă. Un om împlinit, care își împarte viața între cariera muzicală, scena tea­tru­lui și dragostea pentru băiatul ei, Alex Stelian. Și pentru că n-a mai venit de multă vreme în America, în calitatea mea de admirator înfocat, i-am cerut un interviu prin telefon...

"Ce se întâmplă cu «Liceenii» este, pur și simplu, un miracol"

- Ce mai faci, Oana? Nu ne-am văzut de mult. Bate și la ușa ta primăvara?

- Bate, sigur că bate, iar "raportul" e bun. Cresc un băiețel minunat și-mi face plăcere să-mi pe­trec aproape tot timpul liber cu el. Dar n-am renunțat nici la muzică. Înregistrez melodii noi, am făcut chiar și un album, e cea mai frumoasă carte de vizită de până acum, a mea și a compozitorului Virgil Popescu. Co­laborăm de mult timp și acum chiar și cântăm într-o trupă de muzică bună. În rest, timpul trece foarte re­pede. Abia venita primăvară miroase, deja, a va­canță.

- Nu pot să nu te întreb de ce­lebrul film "Li­ceenii", cu mare tre­cere printre românii de aici, din America. În ciuda celor trei decenii care au trecut, cucerește noi fani. Mai trăiește în tine ceva din Dana, personajul cu care ai fost iden­tifi­cată mult timp?

- Ce se întâmplă cu "Liceenii" este, pur și simplu, un miracol. Fil­mul își mai face fani și acum, din re­lu­ările de pe micul ecran. Este un film-fe­no­men. În ce-o privește pe Dana, acum, după 27 de ani, îți măr­turisesc că în­tâlnirea cu ea a fost o întâmplare. Nu mi-am dorit niciodată să fiu actriță, eu mi-am dorit tot­dea­una să cânt. De altfel, am fost che­mată la probe, după ce evoluasem în emisiunea concurs "Stea­ua fără nu­me", care s-a bucurat de succes. Res­­tul poveștii este știut. Am dat probe cu Ștefan Bănică și cuplul nostru a plăcut cel mai mult. Am fost aleși în rolurile principale, dintre sute de co­pii care au participat la probe. Iar după aceea, a în­ceput nebunia! Turnee, spectacole, concerte de mu­zică ușoară și scrisori, mii de scrisori, pe care le-am strâns în cutii și le mai păstrez și acum. A fost o ex­periență fru­moa­să și mă bucur că am convins. Multe fete îmi imi­tau pieptănătura din film, și unele mame și-au botezat copiii după prenumele meu. E o încântare acum, după atâta timp, să văd că oamenii mai au nevoie de acea emoție pe care le-a adus-o "Lice­e­nii"!

"Mi-ar fi drag să mai joc în filme"

- Ce mai știi de foștii tăi "colegi de li­ceu"? Mai păstrezi legătura cu Ce­sonia Pos­telnicu, Mi­hai Constantin, Tudor Petruț sau Ște­fan Bănică jr? Care crezi că ar fi fost tra­iectoria ta artistică dacă nu ai fi jucat în "Liceenii"?

- Cu Cesonia m-am întâlnit o dată sau de două ori. Ultima oară, acum doi ani, când am fă­cut un pictorial. Pe Mihai îl văd destul de des, iar cu Ștefan am rămas prietenă. Îi urmăresc cu bucurie și drag spectacolele la care sunt invitată. Avem o le­gătură specială. În ce privește evoluția mea ar­tistică, deși "Liceenii" mi-a adus un plus de popularitate, eu aș fi cântat oricum și aș fi făcut ce-am făcut din­tot­dea­una: muzică. Totuși, par­că nu pot vorbi despre viața mea și atât. Există o legătură "ombilicală", aș putea spune, cu filmul "Liceenii", pe care n-o pot nega.

- Ai o dublă identitate artistică, de actriță și de cântăreață. Cum se împacă și care te re­prezintă cel mai bi­ne?

- Eu cânt de mică. Ascult multă muzică, am cân­tat în cor, în operete, în "West side story", musical-uri și spec­ta­cole de circ, la Teatrul de Revistă, în emisiuni radio-tv, în turnee în țară și stră­inătate, cânt pentru diverse co­mu­nități... îmi place să cânt. Jo­cul actoricesc a fost o întâmplare. Și n-am jucat doar în seria cu "Liceenii", ci și în piese de teatru TV, sau în "Vul­­canul Stins", alături de A­dri­an Pintea, în "Gră­dina cu Trandafiri", alături de Cris­tian Șofron și Coca An­dronescu... Aș mai juca în fil­me, mi-ar fi drag.

"Ne confruntăm cu o politică de promovare nedreaptă"

- Faci parte dintr-o ge­ne­­rație ignorată de ca­sele de discuri, de posturile tv și de radio, deși publicul vă iubește și vă aș­teaptă...

- Ne confruntăm cu o "po­litică" de pro­­movare nedreap­tă. Mai ales pe ra­diouri, jocurile sunt bine fă­cute, se lu­crează mâ­­nă-n mână cu casele de pro­duc­ție care, de aseme­nea, ne ignoră. Este vorba de un fel de ma­fie, inte­resată doar de câștig. Jocu­rile le fac niște puști sau niște oameni fără o mi­nimă cultură sau pregătire mu­zi­cală, care vor câștiguri imediate, din proiecte intermediate. Nu con­tează personalitatea ta artistică sau notorietatea.

- Ești marcată de nedreptate?

- Personal, am împliniri și mici bucurii care mă fac fericită. Sunt un om mai di­ficil și nu mă mulțu­mesc cu pu­țin, dar mă simt bine cu mine ci­tind, că­lă­torind sau jucându-mă, pur și simplu, cu băiatul meu. E o minune să-l văd cum crește, cum se dez­voltă. Și-apoi, viața mea e plină de întâmplări pozi­tive. Re­pet cu trupa mea, lucrez la o pa­gină de facebook, încerc să mă pro­movez "curat", evi­tând situa­țiile compromițătoare și revistele mon­dene sau de scandal. Încerc să-mi găsesc publicul. Mă întâl­nesc cu oameni de la care am ce în­văța și care îmi dăruiesc ener­gie, dar îmi fac timp și pentru mi­ne. Cel mai important e să fiu echilibrată. Și toate vin fără prea mari eforturi.

- Mai pleci prin turnee în străinătate? Prin America când te vedem? Sunt mulți români ca­re s-ar bucura de o întâlnire cu tine...

- Nu există "turnee în stră­ină­tate". Există doar niște întâlniri cu românii de peste graniță. Aceste în­tâlniri sunt organizate, mai mult sau mai puțin pro­fesionist, de către oameni care vor să obțină ceva câș­tiguri de pe urma artiș­tilor români. Care se cară cu cd-uri la ei în bagaje, să mai facă, și ei, un ban în plus pe acolo. Fără contracte de muncă. Greu. Și cu pier­dere de imagine. Cred că trebuie adus un plus de siguranță și de profesionalism și aici. De multe ori, artiștii fac compromisuri nedemne și cântă în locații jenante. În restaurante de doi lei, în biserici, în săli de școli. Interesante sunt doar întâlnirile cu ro­mânii din diaspora, care sunt organizate prin Amba­sade sau Asociații culturale, pe bani cât de cât ono­ra­bili. Și cu instalații de sunet profesionale. Acelea s-ar numi, cât de cât, turnee. Pe românii noștri i-aș vedea, însă, cu drag, oricând și oriunde.

"Sunt fericită și împlinită"

- Îți pun o întrebare cu elan, potrivită cu pri­mă­vara. Ești în armonie cu tine și cu lumea din jur?

- Da. Sunt fericită, împlinită și, mai ales, o per­soană foarte norocoasă. Mi s-au întâmplat în viață lucruri neînchipuite, fără măcar să le fi visat! Fac ce-mi place, am cel mai frumos copil din lume, sunt iubită, admirată, iubesc, îi am pe ai mei lângă mi­ne... ce aș mai putea sa-mi doresc?

- Se pare că nisipul din clepsidra timpului tău curge foarte încet. Ai descoperit cumva elixirul tine­reții?

- Genele. Am o familie numeroasă și longevivă. Ai mei sunt solidari unii cu alții și sunt frumoși su­fle­teș­te. Și asta se vede și pe față. Un suflet frumos se poa­­te vedea și pe chip... Sunt o norocoasă! În rest, dorm, mănânc sănătos, iubesc și sunt iubită. Și mă bucur de primăvara care-mi zâmbește, dimineața, în fe­reastră.

- San Francisco -