"Mamă, aici se simte Dumnezeu"

Cititor Formula AS
Bună ziua de peste mări și țări și bogdaproste pentru "Formula AS"!

Căci așa mă simt, ca la o pomană îm­părătească, ori de câte ori deschid, pe Internet, revista dvs. Pot să spun că trăiesc în Ro­mânia Mare, aici în Australia, împreună cu toți românii răspândiți de soartă prin toate colțurile lumii. Prin "Formula AS" țin o mână pe pulsul ro­mânesc, îmi reevaluez viața și dorin­țele, călă­to­resc în timp și spațiu spre "eternul mioritic". Ni­cio­dată nu am știut și mai ales nu am simțit ce în­seam­nă, până nu am ajuns și am trăit în Australia. Citeam zilele trecute despre o invitație, făcută românilor de peste hotare, de a parti­cipa prin Inter­net la un fel de masă rotundă, unde să spună și altora (mai ales românilor rămași în urmă, la vatră, în România) cum au reușit ei din punct de ve­dere material pe al­te meleaguri, cu al­te cuvinte, care ar fi formula succe­sului. Am stat și m-am gân­dit și eu la ce am dobândit mai de preț, după 13 ani în Aus­tra­lia. Să nu mă bă­nuiască nimeni de ipocrizie, dacă spun că lucrurile materiale au fost și sunt cel mai lesne de căpătat, administrat și înțeles. Cel puțin pe aici. Pro­babil că descriind case, mașini și acareturi, aș dovedi că munca și destoinicia sunt bine răsplătite în lumea asta, dar sub nicio formă nu m-aș mândri cu toate aces­tea, căci, la urma urmei, Domnul m-a îngă­duit să mă îm­prumut dintre ale sale și nimic nu este al meu. Formula succesului meu are cu totul alte ingre­di­ente și, de fapt, nu-mi aparține nici asta, căci nenumărați sunt cei care au pus umărul:
- Sunt părinții, care au hotărât că trebuie să-mi trăiesc viața după cum mi se potrivește mie, și nu lor (și târziu am înțeles cât de mult s-au rănit, lă­sân­du-mă să trec pragul).
- Sunt rudele și prietenii, care m-au păstrat în su­fletele lor, care m-au primit la masa lor ori de câte ori m-am reîntors.
- Sunt cei care îmi au numele în zilnica lor ru­gă­ciune, ei, cei care merg cu lumânarea la mor­mân­tul părinților și moșilor mei, ei, cei care au rămas la vatră, ca să n-o găsesc stinsă când vin acasă.
Ei, TOȚI, sunt succesul meu îm­po­triva tim­pului și spa­țiului cotropitor, al vremelniciei me­le pe acest pă­mânt. Este un pui de om, născut în Australia, care nu a vorbit de­cât engleza până când a pus piciorul în Ro­mânia și, din­tr-odată, s-a dez­legat la limba româ­neas­că, căci ini­ma i s-a întregit. Este fiul meu, cel care poar­tă cu mândrie tricoul Naționalei, în acea zi specială, fără uniformă, aici, la școală în Australia.
Eu am fost singura fărâmă românească din via­ța lui, până când, în 1996, la 7 ani, a ajuns în Ro­mânia și a desco­perit o lume nouă, plină de prie­teni și locuri pitorești, atât cât a putut cuprinde, în­ce­pând din satul buni­cu­lui, pe care nu l-a cunoscut niciodată, și trecând către munte, spre Marea Nea­gră. Avea lacrimi în ochi când îmi spunea cât de buni sunt copiii în România. Râdea când îl ningea pe față prima zăpadă. Era în pridvorul Mânăstirii Polovragi, când mi-a spus "Ma­mă, aici se simte Dumnezeu".
Succesul este dar, și nu făcătură, este loc de aler­gătură între om și Dumnezeul lui.

GEORGETA HANNA - Australia