"Omul păianjen" din Mediaș

Camelia Starcescu
- În Mediaș, pe Emil Mureșan, cei mai mulți îl cunosc drept "omul păianjen". Și asta, nu datorită cine știe căror abilități fizice sau sportive. Ar fi și greu, la venerabila vârstă de 85 de ani. Celebritatea lui se datorează tablourilor realizate din pânză de păianjen, unicate pe plan mondial, chiar dacă nici un for de specialitate nu i-a acordat o recunoaștere oficială în acest sens -

Argintul din cotețul găinilor

Sunt aproape 20 de ani de când Emil Mureșan aduce pânze de păianjen și le așază migălos pe pânză, în cele mai diverse închipuiri, transformând o efeme­ritate în opere de artă. Cobor cele câteva trepte de lemn ce duc spre pivnița din centrul Mediașului, care adăpostește toate aceste lucrări ciudate. De-o parte și de alta, și sus, și jos, pânze de păianjen. Ca și când ei înșiși sunt și ghid, și model, și operă de artă și, în­tr-un fel, chiar autorul tablourilor aliniate cuminți pe pereți.

- De unde și până unde artă din pânze de pă­ian­jen, domnule Emil Mureșan?

- N-am astâmpăr! Toată ziua meșteresc câte ceva prin curte, modelez tot felul de lucruri. Într-o zi, soția m-a rugat să curăț eu cotețul găinilor. Trei găini aveam și noi... Am văzut că-i plin de păianjeni, dar nu m-am îndurat să-mi întrerup lucrul și să-i curăț. Au trecut vreo trei luni. Deja nu mai puteam amâna curățenia. Era o zi frumoasă și, nu știu cum, o rază de soare căzută pieziș peste pânzele acelea de păianjen țesute în cuibar le dădea o strălucire grozavă. Stră­luceau ca argintul, într-o mulțime de scânteieri. Nu pot descrie în cuvinte! Am avut o tresărire. Ca și când aș fi văzut - nu pânze de păianjen, gunoaie, cum le consideră toată lumea, ci, de-a dreptul, niște tablouri fabuloase. Am strigat-o pe soția mea. Mi-a spus c-am înnebunit. Eh, cred că nu era prima dată!
Cinci ani a lucrat tablouri din pânza aceea fină, fără să le arate cuiva. Abia în anul 2002, cu ocazia Zilelor municipiului Mediaș, a organizat o expoziție cu aproape 50 de lucrări și a avut un succes fantastic. "Păianjenii m-au scos în evidență mai mult decât am făcut până atunci în viața mea. A fost o întâmplare fericită. Eu cred că arta se naște din întâmplare, nu neapărat că vrei tu sau când vrei tu. Degeaba vrei să fii artist, dacă nu e scânteia aceea!...". Scânteia din care s-au născut tablouri cu păsări, fete frumoase, ambarcațiuni, feciori în straie populare, și câte al­tele...
Impresiile pe care vizitatorii expoziției, devenită între timp permanentă, le-au așternut pe hârtie, de­pășesc 5000 de iscălituri. Sunt adunate în două caiete groase, unul în care au scris vizitatorii străini, altul pentru cei din țară. Puse cap la cap, ele alcătuiesc un atlas geografic.

Arta, mai presus decât banii

Povestea lui Emil Mureșan a început în copilărie. "Făceam tractorașe din mosoare de ață, cu roți prinse cu un elastic, care se învârteau tare frumos. Din lemn de soc, făceam un fel de pistoale cu apă și-i udam pe copiii cu care mă jucam. Luam bătaie de la ei, apoi luam bătaie și acasă, când aflau părinții ce-am făcut. Prostii de-astea, de copii! În timpul răz­boiului, tot dintr-un fel de joacă, am ajuns să câștig bani: modelam castele și cetăți din lut, apoi le tur­nam în ghips, pe un platou, și le vindeam. Am învățat să îmbrac sticle și pahare în «coajă de co­pac», de fapt, o pastă realizată din hârtie de ziar și aracet, pe care adăugam emblema Me­dia­șului, făcută din ghips. Aveam contract cu arti­zanatul și se vindeau foarte bine. Nu am exploa­tat cum ar fi trebuit oportunitatea asta, puteam s-o transform într-o afacere. Dar n-am căutat as­ta, n-am avut niciodată pretenții materiale. Pentru mi­ne, arta a contat întotdeauna mai mult decât ba­nii".
Poate de aceea a și ales în tinerețe să urmeze, timp de trei ani, cursurile Școlii Populare de Artă din Sibiu, secția "Sculptură-ceramică". Cursurile erau de zi și s-au ținut întâi la Sibiu, apoi la Mediaș, câte trei ore în fiecare du­pă-amiază. Era ceva serios, cu pro­fesori, cu note, cu diplomă de ab­sol­vire. Cam așa i s-a deschis lui Emil Mureșan drumul spre artă. 18 ani a fost președinte al Uniunii Ar­tiș­tilor Plastici Mediaș, care nu­mă­ra 40 de artiști amatori de toate ge­nu­rile, ale căror expoziții săptă­mânale erau extrem de apreciate.

Oblăduirea lui Vlasiu

"Artă de dragul artei am în­ceput să fac din 1954, cu rădăcini de copaci. Mer­geam prin pă­dure și ve­deam di­fe­rite forme în rădăcinile sau crengile unor copaci uscați. Le a­du­ceam aca­să și doar în­depărtam ce era în plus, ca să vadă și ceilalți ceea ce vedeam eu", spune Emil Mureșan. N-a trecut mult până a învățat să sculpteze. Și pentru că-i lipsea ma­teria primă pentru așa ceva, a lucrat mult în piatră. Creațiile sale împodobesc parcuri din Mediaș și din câteva localități apropiate. Fotografiile câtorva dintre acestea au fost văzute la București, de marele sculptor Ion Vlasiu. "I-au plăcut extraordinar de mult, mi-a spus că am un talent deosebit. A venit de câteva ori la Mediaș. Eu aveam deja două lucrări mari, pe soclu, în oraș: «Hora» și o «Poartă de ho­tar». Ion Vlasiu mi-a spus că are studenți care nu au nici o lucrare pe soclu, iar eu aveam deja două, fără să fi avut studii de specialitate. Îmi scria în fiecare an, de sărbători, îi trimiteam fotografii să vadă ce am mai făcut, îl vizitam când mai mergeam la Bucu­rești. Zicea că e păcat că n-am făcut facultatea. Ce să-i faci? N-am fost copil prost, dar n-am avut po­si­bi­lități. Asta e! Te duci pe val, miști cu valul... Sunt momente din­tr-astea, când nu e suficient să vrei", spune, fără urmă de regret, ar­­tistul.

Sus pălăria!

Emil Mureșan n-a considerat niciodată că lucrările sale au valoa­re artistică, ci doar că el are multă imaginație și, poate, puțin talent.
"Am încercat mereu să mă depă­șesc pe mine însumi. Ceea ce am făcut, am făcut din plăcere. Un cuvânt frumos face mai mult decât banii. Sunt foarte respectat în oraș, mă salută mereu oameni pe care nu-i cunosc. Ridică pălăria și mă salută. E mare lucru! Asta face mai mult decât toți banii. Noi am fost crescuți cu puțin, cu strictul necesar. Tinerii de azi cred că totul li se cuvine de la început. Nu se poate realiza nimic într-o singură zi! Când faci artă pe bani, nu faci ca atunci când faci din suflet. Când îi place cuiva ceea ce ai făcut, ai așa o mulțumire sufletească... Poate de-aia nici nu vând lucrări".
Cu mare drag vorbește Emil Mu­reșan despre orașul în care trăiește și despre oamenii de-aici. "E mare lucru să-ți iubești satul, orașul, locul unde te-ai născut. Îmi mai reproșează câte unii că-s prost, că fac totul gratis. Păi, am făcut zeci de lucrări din banii mei, ca să rămână ceva în urma mea! E o onoare pentru mine să fac ceva pentru oraș", spune Emil Mureșan.

Cele două prințese

Și parcă povestea nu e poveste, dacă în ea nu apare un prinț sau o prințesă. Așa că... E­mil Mureșan își amintește, ca și când ar fi fost ieri.
"La în­ceputul ani­lor '50, m-am dus în zona fabricii de că­rămidă să iau niște lut, să-l modelez. Atunci am cunoscut o prințesă, o prințesă adevărată. Lucra acolo, la fabrica de cărămidă. Avea domiciliu forțat în Mediaș, pentu că soțul ei făcuse parte din suita re­gală. El murise pe front. Prințesa vorbea prost ro­mânește, cred că era franțuzoaică. Mi-a spus că e sculptoriță și că lucrase mult timp cu Paciurea, cu Storck... S-a oferit să-mi facă un bust. L-a modelat din lut, apoi l-a turnat în ghips. Îl am și acum, e foarte reușit".
Din când în când, în spusele artistului își face loc numele soției sale dragi, Olga. "Gândesc că-i musai să ai lângă tine un om răbdător, înțelegător, care să-ți accepte capriciile de artist și viața împrăștiată, mai mult în opere de artă decât adunată pe-acasă. Am avut parte de foarte multă înțelegere din partea ei. Ea a fost contabilă, cu toate astea, m-a înțeles în «ereziile» mele. E foarte greu să ai lângă tine un om care nu înțelege, care nu acceptă ceea ce faci. Ca artist, îți trebuie un timp al tău, trebuie să fi lăsat în pace, să nu fii tras în mărunțișurile vieții, altfel nu prea poți să lucrezi. Ce-i drept, am ținut, și eu, totdeauna măsura. N-am risipit bănuții pe care i-am câștigat, am ținut la familie, mi-am crescut cele două fete cu drag. Când privesc acuma, în urmă, sunt mulțumit. Chiar dacă nu sunt un mare artist, faptul că m-am dedicat unei pasiuni care m-a îmbogățit sufletește, care mi-a adus permanent bucurie și respectul celor din jur, mă face să mă simt un om îm­plinit".

Foto: Bogdan Nicolae
Photographer