RODICA CULCER despre... Amenințări rusești și partide-balama

Redactia
- Aflată sub pavăză NATO, România nu pare deloc alertată de amenințările Rusiei. Ar trebui să ne mo­bi­lizăm și noi, după exemplul Poloniei, care și-a activat for­mațiunile paramilitare, din care fac parte chiar și co­pii?

- Deși sunt membre ale NATO și ar trebui să conteze pe obligația Alianței de a respinge orice agresiune la adresa unui stat membru, Polonia și statele baltice resimt mult mai acut pericolul unei agresiuni rusești decât România, da­torită situației lor geografice și prezenței unor semni­fi­cative minorități ruse pe teritoriul lor. Balticii, mai ales, se tem că se pot trezi cu mișcări separatiste susținute de mili­tari ruși, exact cum s-a întâmplat în Crimeea și în Donbas, înainte ca forțele NATO să poată reacționa. Întrebarea-cheie în această eventualitate nedorită este dacă NATO va ataca Rusia pen­tru a apăra Europa de Est, sau va începe să negocieze cu Putin? Având în vedere că intervenția Franței și Germaniei în cazul Ucrainei nu a făcut decât să de­mons­treze slă­bi­ciunea Europei, care se preface că duce tratative cu Putin, doar pentru a masca inferioritatea sa militară, dubiile și te­merile polonezilor și balticilor par justificate, mai ales că ni­meni nu poate garanta că Putin, calculând că occidentalii sunt prea comozi sau prea lași pentru a apăra țările din Estul Europei, nu-i va provoca atacând un stat de la periferia Ali­anței. Această incertitudine nu înseamnă însă că agresiunea militară rusească este iminentă. În tot cazul, formațiunile paramilitare nu pot face altceva decât să susțină efortul armat, iar efortul armat pe care îl pot face statele din Estul Europei este total insuficient în fața forței militare a Rusiei. Realist vorbind, cheia supraviețuirii aces­tor state este apar­te­nența la NATO și speranța că SUA și Marea Britanie nu vor tolera o agresiune a Rusiei împo­tri­va unui stat membru. Nu m-aș baza pe fermitatea Berli­nului față de Rusia, jude­când după politica de împăciuire promovată de Germania față de Kremlin. Desigur, avem motive să ne simțim pro­tejați, atât de decizia NATO, de a înființa un nou centru de comandă în România și de a-și întări prezența militară în zonă, cât și de reacția fermă a Alianței, față de declarațiile amenințătoare ale purtătorului de cuvânt al MAE din Rusia, Aleksandr Lukașevici, la adre­sa României: "România este un partener de încredere în cadrul NATO, iar NATO își apără toți aliații de orice ame­nințare". Merită, totuși, să reflectăm asupra gradului de pregătire al armatei române, după atâția ani de sub­fi­nan­țare. Totodată, ținând cont de fap­tul că Rusia duce acum cu UE și NATO un război pe mai mul­­te planuri - inclusiv economic, informațional și cul­tu­ral - este important să ne în­trebăm în ce măsură suntem vul­nerabili la manipulările ru­sești și cât de bine am reușit să iden­tificăm și să neu­tra­lizăm agenții de influență ai Rusiei din România. Dar cum poate o administrație minată de co­rupție și incompetență să se lupte cu toate tentaculele Krem­linului în România? În plus, mai există și problema voinței politice de a contracara agresiunea non-militară a Rusiei. Reacțiile formale și flasce ale guvernului și președinției la provocările rusești nu ne dau motive să fim optimiști. Am văzut, nu demult, că o parte a societății civile a reacționat mai ferm decât gu­vernul și președinția, atunci când amba­sa­dorul Rusiei a cerut cenzurarea opiniilor nefavorabile Rusiei exprimate în presă. Pe undeva, simțim că este ceva putred în sfera puterii, dincolo de limba de lemn a declarațiilor ofi­ciale: o lipsă de fermitate față de Rusia, pe care nu o întâlnim în Polonia și în statele baltice. Dacă este să ne mobilizăm, poate ar merita să o facem, pentru a contracara tocmai aceas­­tă înclinație spre duplicitatea de tip german.

- UDMR-ul se pregătește de un nou congres. Cum explicați plecăciunile clasei politice românești față de mărunta formațiune maghiară, care a mers atât de de­par­te, încât să salveze din dinții justiției, pe doi dintre frun­tașii UDMR, prinși cu mâța-n sac?

- Statutul privilegiat al UDMR în politica românească dă măsura catastrofei pe care o reprezintă în prezent par­ti­dele politice post-decembriste și sistemul pe care l-au ge­ne­rat. Pe de o parte, UDMR s-a remarcat ca partid-balama, de care atât PSD cât și PNL au nevoie pentru a alcătui o ma­joritate. Cum, din cauza legilor electorale aberante, ale­ge­rile la noi nu generează de regulă majorități clare, orice forma­țiune câștigătoare are nevoie de aliați, iar UDMR este aliatul tradițional al tuturor. Acesta a fost raționa­men­tul care a stat la baza votului din Cameră împotriva ur­măririi penale a lui Laszlo Borbely: PSD avea nevoie de UDMR pentru a-și asigura poziția dominantă, iar PNL se chinuia să formeze o nouă majoritate și avea, și el, nevoie de UDMR. Com­pro­misul a fost inutil pentru PNL, căci efor­turile sale de schim­bare a majorității parlamentare au eșuat spectaculos. Dom­nul Borbely însă a scăpat din nou de an­chetă. Pe de altă parte, UDMR este un excelent vârf de lan­ce împotriva statului de drept și a instituțiilor menite să com­bată corupția și conflictul de interese. Membrii săi nu au nici o jenă să critice DNA și ANI și chiar să se revolte că nu sunt lăsați să-și angajeze rudele la cabinetele lor par­la­mentare. Ceilalți politicieni gândesc la fel, dar nu au tu­peul să facă decla­ra­țiile sfidătoare ale udmr-iștilor, pentru că nu dispun de un elec­­torat captiv, ci trebuie să-și mențină o anumită credi­bilitate și imagine. Nici măcar în cazul transfugului Marko Attila, UDMR nu a considerat necesar să se desolidarizeze de un politician care nu-i face cinste, ci s-a străduit să obțină doar demisia acestuia, după ce con­tribuabilul român i-a plătit salariul pe degeaba, timp de patru luni. Cu alte cuvinte, UDMR s-a dovedit foarte util tuturor dușmanilor statului de drept și ai luptei anti-corupție. De altfel, formațiunea a fost un pion important al campaniilor de suspendare a preșe­din­te­lui Băsescu, ambele inițiate de condamnatul penal Dan Voi­culescu. Dincolo de calculele legate de majorități parla­mentare există, deci, și afinități profunde între toți poli­ti­cienii anti-reformiști (adică aproape toți politicienii par­ti­delor parlamentare) și UDMR. Strâns legate de aceste afi­nități sunt și relațiile de afaceri dintre politicienii români și cei maghiari.
Statutul de aliat privilegiat, atât al PSD, cât și al PNL și al fostului PDL, a permis UDMR să blocheze orice refor­mă, indiferent cât de utilă ar fi fost ea României. Să ne amin­tim de reforma administrativă, care ar fi înlocuit cele 41 de județe care fragmentează inutil teritoriul și ne impun povara financiară a unui aparat administrativ supradi­men­sionat, reformă ce a fost blocată, fără jenă, de UDMR, din propriile interese electorale. Secretul "succesului" UDMR ar fi, deci, susținerea necondiționată și fără scrupule a celor care au vrut doar să profite de resursele statului, să blo­che­ze lupta împotriva corupției și să-și mențină un electorat captiv. Astfel, UDMR va dăinui atâta vreme cât va dăinui și "siste­mul ticăloșit".