Acad. prof. dr. MAYA SIMIONESCU: "Celula e o lume fascinantă. Când te întorci în lumea obișnuită, ți se pare urâtă"

Otilia Teposu
Marile doamne ale științei românești

Maya Simionescu este director co-fondator al Institutului de Biologie și Patologie Celulară "Nicolae Simionescu" din Bucu­rești, a fost timp de 8 ani vicepreședinte al Aca­demiei Române, profesor asociat la mai multe univer­sități din străinătate: Rockefeller, Yale, Columbia (SUA), McGill (Canada) și Doctor Honoris Causa al mai multor universități din țară și din lume. Ade­vărată doamnă a științei românești, personalitate complexă în domeniul biolo­giei celulare, domnia sa cre­de cu tărie că cercetarea ne poate ajuta să devenim par­te­neri egali cu cei în labo­ratoarele cărora se pritocesc premiile Nobel.

Imposibilul nu există! Micuța Bebe

- Împreună cu pro­fe­sorul Nicolae Simionescu ați inaugurat în România stu­­diul biologiei celulare și moleculare, în beneficiul să­nă­tății umane. Cum este să fii deschi­zător de dru­muri în știință?

- Pentru un cercetător, orice în­­ceput este o provocare pentru care trebuie să găsească răspunsul po­trivit, în ciuda tuturor greu­tă­ților și piedicilor care apar. Cred că cea mai importantă însușire a unui cer­cetător, indiferent de con­di­țiile în care lucrează, este să nu-și piardă încrederea și opti­mis­mul, pentru că cercetarea are un parcurs foarte greu. De obicei, se întâmplă să ai un eșec, apoi, poate, vine un suc­ces, dar poate fi și eșec, eșec, succes, după cum și eșec, eșec, eșec, și abia apoi suc­ces. Succesul vine greu, uneori du­pă ani de zile, și cred acum, după o viață petrecută în cercetare, că cercetătorul trebuie să păstreze mereu ideea că "imposibilul nu există". Cercetare înseamnă liber­tate și responsabilitate, în același timp. Atunci când nu avem de la început rezultatul așteptat la un ex­periment înseamnă că n-am știut să punem întrebarea bună. "Natura nu minte niciodată", spune Eminescu. Dacă nu știi s-o întrebi, dacă nu știi să-i cauți tainele și să pui întrebarea potrivită, nu vei obține raspunsul sau rezultatul pe care-l aștepți. Orice început e greu dacă nu știi ce să întrebi.

- Cu alte cuvinte, totul pornește de la o între­bare...

- Da, totul pornește de la curiozitate și de la întrebările pe care niște minți luminate și le pun. Toate marile descoperiri s-au făcut din curiozitate. Curio­zitate, optimism și minte neobosită, acestea sunt în­sușirile care te țin în viață, ca om de știință, dar care îți și iau toată viața, înrobindu-te în cercetare.

- De la ce întrebare ați pornit dumneavoastră atunci când ați hotărât să faceți cercetare?

- Prima întrebare care mi-a conturat oarecum drumul, deși nu pot să spun că în copilărie am simțit sau am știut că mai târziu voi cerceta viața celulelor, a fost cum aș putea s-o fac sănătoasă pe micuța mea prietenă Bebe, care nu putea să meargă, nu vor­bea, dar era de o frumusețe desăvârșită. Mi-am pus în cap că trebuie să mă fac neapărat medic pediatru, ca s-o pot face bine pe ea. Am ajutat-o foarte mult, eu am învățat-o să meargă. Era răz­boi și stăteam în adăposturi în timpul bombar­da­mentelor. Adă­pos­tul avea o parte întunecată și eu făceam cu ea exerciții de mers. O duceam în zona întunecată și o obligam să vină de acolo la lu­mi­nă, și iar o du­ceam înapoi, și iar, și iar, cu o răb­dare și o încă­pățânare de care numai copiii sunt capabili. A­veam cinci, șase ani, ea era puțin mai mică decât mine și-mi intrase în cap că numai eu pot s-o salvez. Întâmplarea a făcut ca, mai târziu, să nu intru la Facultatea de Medicină (vedeți, deci, că mi-am urmat ideea din copilărie). Cu media obținută am in­trat la Facultatea de Biologie și mi-am zis că, după un an, mă voi întoarce la Medicină. Dar mi-a plăcut bio­logia și am descoperit în acel an lucruri uimitoare, datorită unor profesori excepționali, care mi-au trezit interesul pentru biologie ca știință a vieții. La un mo­ment dat, mi-am dat sea­ma că nu este neapărat necesar să fac Medicina ca s-o vindec pe prietena mea, că pot foarte bine s-o ajut făcând cerce­tare în do­meniul biomedical. Așa am ajuns, în anul cinci de facultate, la In­sti­­tutul de Endo­crino­lo­gie al profesorului Ștefan Milcu, și să-mi fac teza de absolvire cu dr. Ni­co­lae Simionescu. Atunci am început ucenicia mea în cercetare. Abia acum înțeleg cât este de im­portant pentru un tânăr să se formeze lângă un pro­fesor cu multe cali­tăți, care să-l ia de mână, să fie bun cu el, să fie rău cu el, să facă tot ce tre­buie ca să-l atragă, să-l mobilizeze spre studiu și cercetare. Profesorul Simio­nes­­cu era un împătimit al cer­cetării, avea un anumit mod de a gândi pe care, mărturisesc, l-am preluat în parte. Totul la el era extrem de organizat, de îm­părțit pe etape, pe cămăruțe, de la simplu la complex, pen­tru ca apoi să se poată întoarce cu con­cluziile, din nou, la sim­plu. Avea o filosofie a cer­ce­tării care se baza pe dorința lui profun­dă de a înțelege alcătui­rea lucrurilor, de a merge până la esența fenomenelor. Muncea enorm, viața lui toată a fost legată de labo­rator. Pe-atunci, însă, laboratoarele nu erau dotate. Ca să ajun­gem la o concluzie finală, luam proba de țesut la noi, la institut, apoi mergeam la Institutul de On­co­logie, unde făceam secțiuni, pe care apoi le stu­diam la mi­cro­scopul electronic de la Institutul Canta­cuzino. Pen­tru o operațiune care azi durează câteva ore, atunci aveam nevoie de multe zile și multe drumuri.

Marea șansă: George Emil Palade

- Credeți că a existat un moment providențial, care a marcat evoluția dumneavoastră profesională?

- În 1968, profesorul George Emil Palade, primul român care a primit premiul Nobel pentru cercetare în domeniul biologiei celulare, a venit în România cu o delegație a Academiei de științe din America, după o absență de peste douăzeci de ani. Pe atunci, țara noastră se bucura de simpatie internațională, vă adu­ceți aminte că România nu a intrat în Cehoslovacia, cum au făcut alții, și în acest climat de deschidere a Occidentului față de noi s-a încercat o colaborare cu cercetători români. Profesorul Palade a vizitat câteva centre universitare și a ajuns și la Institutul de Endo­crinologie al profesorului Milcu. Profesorul Palade a discutat cu noi cam 30 de minute și s-a uitat cu atenție la ceea ce lucram. Era un om tăcut, nu vorbea mult, privea doar și mustăcea din când în când, zâmbind. Ne-a întrebat câți oameni eram prinși în cercetare și i-am răspuns că suntem doar noi doi, împreună cu două tehniciene foarte bune. N-a mai zis nimic, dar după aproape un an, ne-am trezit cu o invitație de la el, ca să ne alăturăm echipei cu care lucra în Statele Unite. Aceasta a fost marea noastră șansă, pentru că acolo am înțeles ce înseamnă cu adevărat un climat favo­ra­bil muncii de cercetare. Profesorul îl plăcea pe Nico­lae Simionescu, pe care-l știa de când fusese student și, după ce am ajuns în America, prietenia dintre noi s-a sudat; este un exemplu de colaborare intelectuală desăvârșită. N-a fost ușor să plecăm, soțului meu i-au dat drumul mai repede, dar eu am putut pleca doar după aproape o jumătate de an, timp în care profesorul Palade a scris de nenumărate ori autorităților din țară.

- Cum a decurs colaborarea cu profesorul Pa­lade?

- Profesorul Palade era un împătimit neobosit al cercetării, un om de o profunzime extraordinară, avea o minte bine organizată, cu multe "fișiere" și co­nexiuni originale. Totul era judecat de zeci de ori îna­inte de a fi enunțată o observație. Experimentele erau re­făcute la nesfârșit, ca să se verifice totul și să se gă­sească explicația reală a fenomenelor. "Publici numai când ești sigur, când poți explica ceva întru totul, dar până să publici, trebuie risipite toate incertitudinile", ne spunea el mereu. Am făcut echipă bună cu pro­fe­sorul Palade, tocmai pentru că toate aceste rigori ale cercetării le aveam și noi în obișnuință, de acasă. Sigur că a contribuit și faptul că eram toți români, dar dincolo de asta, a mai fost ceva - aveam același mod de gândire, pentru că urmasem școala românească de altădată, foarte serioasă, cu profesori foarte exigenți. Așa că aveam un background comun, gândeam, jude­cam, acționam la fel, și comunicarea dintre noi a fost astfel mult mai simplă. Lucram mult, de dimineață până seara, așa cum lucrau, de fapt, toți de acolo, dar petreceam și clipele libere tot împreună. Soțul meu, Nicolae Simionescu, cânta la pian, eu cântam din cân­tecele Mariei Tănase, profesorul Palade recita din li­rica românească, avea o memorie fenomenală, știa mii de versuri pe de rost.

- Ce-ați învățat în laboratoarele americane, ade­vărate "pepiniere" de premii Nobel?

- Primul lucru pe care l-am învățat a fost că numai printr-o competiție loială, corectă, cu oameni curioși, inteligenți, cinstiți, poți merge mai departe sigur în cercetare. În Statele Unite, în fiecare an participam la un Congres anual de biologie celulară, cu lucrări originale și rezultate noi. În cercetare nu poți avea nou­tăți dacă nu muncești serios și constant. Nimeni nu-ți impunea acolo un program fix, dar fără zeci și sute de ore petrecute în laborator, la microscop, n-aveai șanse să fii printre cei buni. Atmosfera de lu­cru era formidabilă. Ne-au ajutat și dotările univer­si­tății Rockefeller, pentru că în campus aveam tot ceea ce ne trebuia, simplificând astfel mult viața noastră din afara laboratorului: existau locuri unde luam ma­sa, terenuri de sport, săli de spectacol, o bibliotecă des­­chisă permanent, zi și noapte, unde aveam acces liber la raftul de cărți. În echipa de cercetare a pro­fesorului Palade, încadrarea, angajarea, se făcea pe un an doar. Nu erai angajat pe veci. Rămâneai în echipă doar dacă rezultatele muncii tale erau pe măsura exigențelor impuse de performanțele anterioare. Când rezultatele nu erau potrivite cu ale echipei, exista o formulă ele­gantă prin care i se spunea celui vizat să-și caute de lucru în altă parte. "Peste trei luni, mi se termină fon­durile și n-am să te mai pot plăti", i-a spus profesorul, odată, unui coleg care nu s-a ridicat la înălțimea profesională necesară. Și el a înțeles și a plecat. Cu alte cuvinte, am învățat că rigoarea muncii, onestitatea intelectuală, perseverența, tenacitatea, mintea deschisă pentru orice întrebare, curiozitatea, toate acestea sunt obligatorii atunci când vrei să faci performanță în cercetare.

Experimentul Simionescu

- Profesorul Palade a sprijinit ideea înființării Institutului de Biologie și Patologie Celulară, care azi poartă numele profesorului Nicolae Simionescu?

- La puțin timp după ce am început să lucrăm în echipa profesorului Palade, ne-a venit ideea de a înființa și în România un centru de cercetare pentru stu­diul biologiei celulare. La început, profesorul era sceptic; ne spunea că în România nu avem condiții de lucru, aparate, materiale și toate celelalte necesare, și că e păcat să întrerupem cercetările începute în Ame­rica. Avea dreptate. Dar noi am perseverat și am mers mai departe cu ideea noastră, de parcă eram deter­mi­nați gene­tic. Am desenat proiec­tul unui viitor centru de bi­ologie celulară, am făcut o listă cu nece­sarul de materiale și am și început formalitățile ne­cesare. Am fost sus­ți­nuți de profesorul The­odor Burghele, de Cor­­neliu Bogdan, am­ba­sa­dorul României la Washing­ton, dar în spe­cial de profesorul Pa­la­de, care, înțelegând de­ter­minarea noastră, ne-a acordat o susținere deo­sebită. El numea asta "experimentul Simio­nes­­cu". A scris mereu au­torităților pentru a cere sprijin pentru noi și le spunea, pentru a-i sen­­sibiliza pe cei de aco­lo, că este păcat să nu profite de întoar­ce­rea noastră aca­să, după ce ne-am specializat în cele mai per­formante laboratoare din lume. Așa am primit aproba­rea pentru institut și apoi, ani de zile, am adunat materiale, apa­ratură, din do­­nații, din sponsorizări. Am cărat noi, personal, din Statele Unite, 16 tone de materiale, de la prietenii ame­ricani, pentru a înzestra laboratoarele noastre. Pen­tru a ne vedea visul împlinit, am refuzat pro­puneri de posturi avantajoase venite de la Uni­ver­sități de renume din Statele Unite și Canada. Vacanțele le-am petrecut cu arhitecții și constructorii institutului, pe șantier, până când totul a fost gata. Nu vreau să intru acum în de­ta­liile neplăcute, legate de piedicile pe care auto­ritățile ro­mâne ni le-au pus în acei ani, ba chiar și la inau­gu­rare, care a fost, cu adevărat, o săr­bă­­toare a științei, la care au participat profesorul Pa­lade, Christian de Duve și Gunter Blobel, toți premiați No­bel, David Sabatini, Werner Franke, Marilyn Far­quhar, cercetători, și mulți, mulți alții. Profesorul Pa­la­de a scris un poem cu această ocazie, numind inau­gurarea Institutului nostru "o fereastră deschisă spre viitor" și sper așa să rămână mereu. Numai că bucu­ria a fost de scurtă durată. În 3 septembrie 1979, s-a inau­gurat Institutul, iar la câteva luni, s-au tăiat toate fon­durile pentru cercetare. Ni s-a transmis de către ofi­cialități: "Simioneștii să facă ce vor cu ame­ri­canii lor. Au aparate, au clădire, au sala­rii. Restul, treaba lor!". Noi, de-abia aveam bani să plătim lu­mina, dar am apelat la singurul for din vremea res­pec­tivă care dădea fonduri pentru cercetare, Natio­nal Institute of Health (NIH) din Statele Unite. Așa am ob­ținut, timp de 12 ani, din 1981 până în 1992, mai multe grant-uri și am putut să funcționăm. Dar au apă­rut bănuielile și semnele de întrebare. Cu puțin înainte de revoluție, am fost avertizați să ne pregătim apă­rarea, pentru că urma să fim acuzați că vindem ame­ricanilor cine știe ce secrete științifice. Și asta pen­tru că am îndrăznit să publicăm în reviste ame­ricane rezultatele muncii noastre de laborator. Numai că cei care ne acuzau nu înțelegeau că dacă nu publici constant rezultatele ob­ținute în reviste cu audiență internațională e ca și cum ai vorbi singur în deșert.

Pantoful Cenușăresei

- Astăzi vă bucurați de o sus­ținere potrivită pentru proiectele de cercetare?

- În cercetare e nevoie de re­cunoaștere și de un dia­log perma­nent cu toți cei care au aceleași pre­ocu­pări. Ideile vin către toți cercetătorii cam în același timp și cam aceleași subiecte sunt pre­zente în toate laboratoarele. De exemplu, acum se lucrează foarte intens pe celulele stem, toată lu­mea le are în vedere. Inteligența este egal distribuită în toate la­boratoarele din lume. Numai că unii au fonduri multe, constante, și pot experimenta fără întreru­pere, pe când noi, vorba unui coleg, operăm azi un șoricel, și la anul, altul, după ce vom primi cealaltă jumătate din fondurile pro­mise. Între timp, cel care are fondurile la dispoziție publică deja rezultatele cercetărilor sale. Vedeți, aceas­­ta este dife­rența între sistemul nostru și cel de dincolo, între felul nostru de a vedea cerce­tarea și al altora, care au un sistem extraordinar de a atrage și a ține oa­menii competenți. Dar dincolo de fonduri mai e ceva, se întâmplă că la noi nu există ceea ce se cheamă o "cultură a cercetării". Din păcate, oamenii politici, deci­denții, n-au timp să-și dea seama că numai prin cerce­tare compe­ti­tivă vom fi recunoscuți în lume. La noi, cer­cetarea e văzută ca o Cenușăreasă căreia îi mai dai din când în când câte ceva, cât să nu moară de foame. Dar gân­diți-vă cum s-a trans­­­format Cenușă­rea­sa din poveste, când i s-a dat pantofiorul de aur! A devenit prințesă! Și noi ne putem trans­forma la fel, căci avem oameni foarte ta­lentați. De alt­fel, eu cred că există un talent propriu al popo­rului român, al tinerilor români, pentru cerce­tare. Dar în afară de fon­duri, mai sunt ne­cesare respectul și viziu­nea, că numai prin cercetare putem deveni parteneri egali cu cei în laboratoarele cărora se pritocesc pre­miile No­bel. Totuși, țara asta nu este săracă. Depinde cum îm­parți avuția. Și acasă, când faci împărțirea bugetului, dacă vezi că ai niște copii talentați într-un anume domeniu, apoi acolo trebuie să investești.

- Sunt, astăzi, tinerii atrași de cercetare, sau aleg profesii mai bine plătite?

- Acum mulți ani, pro­fesorul Nicolae Si­mi­o­nescu spunea că "cer­ce­tarea științifică este mai mult decât o profesie, este un mod de a trăi, cu strădanii reușite alături de încercări nereușite și că principalul instru­ment de conservare a aces­tui mod de a trăi ră­mâne pasiunea". Sunt mulți tineri talentați la noi. Mie mi se pare grav când se spune că "cei mai buni pleacă". Da, pleacă unii foarte buni, dar rămân alții la fel de buni aici. Cine și ce îi ține aici, când ar putea foarte bine să facă față cu brio la ori­ce standarde științifice de performanță în cercetare? Cercetătorii noștri sunt căutați în străinătate, de­oarece sunt renumiți pen­tru seriozitate și pregătire temeinică și pentru că este nevoie de mână de lucru înalt calificată și în domeniul cercetării. La asta trebuie să se gân­deas­că cei care decid soar­ta cercetării. De ce să nu ne ocupăm de tinerii care aleg să rămână în țară și să le creăm lor condițiile necesare de lucru? Cercetarea e un act de creație, cercetătorul are nevoie de liniște, de spirit liber, ca toți ceilalți creatori. De ce un cer­cetător trebuie să-și în­cea­pă viața de cercetător cu 1000-1200 de lei pe lună? De ce trebuie să aștepte 15-20 ani ca să devină profesor sau cercetător gr. I? Lucrurile aces­tea sunt o ofensă pentru tinerii talentați, căci trădează, pe de-o parte, lipsa de încredere în capacitatea lor, iar pe de alta, neputința celor care iau decizii de a-i alege onest pe cei care merită ajutorul și sprijinul pentru a merge mai departe. Inconsistența și inconstanța fon­durilor îi deprimă pe tineri, nu e normal ca, de la an la an, aces­tea să fie tot mai mici. Cei care avem ve­chime în cer­cetare suntem dependenți de asta ca de un drog. Ori­cât m-ai plăti pe mine, eu tot cercetare aș face, dar ti­ne­rii nu sunt așa, ei au alte nevoi și tre­buințe, au ne­voie de condiții minime, ca să-și poată urma pasiunea cercetării.

Să învățăm de la celule

- La ce vă gândiți atunci când intrați în lumea celulelor, când ochiul microscopului vă ajută să evadați din lumea obișnuită?

- Noi, cercetătorii în biologia celulei și în bio­me­dicină, avem șansa ca o mare parte din timp să trăim în altă lume. Eu mă consider o privilegiată, pentru că trăiesc mai tot timpul în țara științei și în lumea celulei și acestea au niște reguli și mecanisme foarte clare și bine delimitate, care se respectă întru totul și de la care societatea noastră ar avea ce învăța. Ce­lulele au capacitatea de a-și păstra independența, dar în același timp, de a lucra în echipă. În lumea celu­le­lor există o organizare extraordinară, nu există duplicități, celulele se ajută între ele, dialoghează. Vă puteți imagina acest lucru? Celulele noastre vorbesc între ele, de la distanță sau din apropiere, își transmit semnale, se susțin în cazul în care sunt atacate de agre­sori, de intruși. Am în­vă­țat să vorbesc cu ele, le botez, le dau nume. "Ba­loanele colorate" sunt celu­lele roșii, hematiile, altele sea­mănă cu niște pâini­șoare rotunjite, am să vă arăt și imaginea unei celule care patrulează pe un vas de sânge, în căutarea inami­cului, și pe care am numit-o "Dino­zau­rul", pentru că seamănă cu el. Celula e o lume fas­cinantă, și când te întorci în lumea obișnuită, aceasta ți se pare săracă și urâtă. Insti­tutul nostru se con­centrează pe studierea sistemului car­diovascular, la nivel celular. Am pornit cu biologia ce­lulei normale din inimă și vasele de sânge și căutăm să aflăm ce se întâmplă dacă un agresor, intrus, factor extern o atacă și provoacă boala, infarctul. Căutăm apoi să aflăm cum putem înlocui celulele afec­tate cu celule sănătoase, ce­lu­le stem sau șușe, cum le putem face pe acestea să ajungă în locul bolnav, cum să le facem să stea acolo și să se transforme, pentru a prelua funcția celulei bol­nave, când și cât timp e necesar. Încercăm să facem din celulele acestea "doc­tori" care să ajungă țintit, fix, într-un loc anume din corp și să "remedieze pro­ble­ma". Acesta este trata­mentul viitorului, după cum "celula este pacientul pre­zentului".

- Nu este o ironie a sor­ții că soțul dumnea­voas­tră, profesorul Nicolae Si­mionescu, s-a prăpădit toc­mai în urma unei boli cardiace?

- Ba da, profesorul Palade a și scris atunci că "Nicolae Simionescu a murit subit, în somn, răpus cu blândețe de boala pentru care și-a dedicat o mare parte din viață". Am pierdut enorm, dar am înțeles că trebuie dus mai departe ceea ce am început împreună. La grijile legate de cercetare mi s-au adăugat și pro­blemele administrative, sâcâitoare de cele mai multe ori.

- E greu pentru o femeie să facă cercetare?

- Nu cred. Noi, femeile, suntem înzestrate cu multă răbdare, de care e nevoie în cercetare, și poate că suntem mai rezistente la efortul de uzură și mai perseverente. Dacă există pasiune, nu e greu, pentru că cercetarea devine un mod de viață pe care nu-l mai poți abandona. Cu o bună organizare în familie, e și mai ușor.

- Cum vine primăvara în lumea celulei, dragă doamnă Maya Simionescu?

- Cu ezitări și rețineri, la început, dar năvalnic și de neoprit mai apoi, în culori delicate sau puternice, așa cum sunt și plaiurile din Peștera, satul de la poa­lele Pietrei Craiului pe care l-am descoperit fascinată când aveam douăzeci de ani și care a rămas de atunci pentru mine locul cel mai frumos din lume.