Când clopotele nu vor să moară

Matei Florian
- Istoria e una, poveștile sunt alta. Istoria e rece, masivă, impunătoare, istoria e o biserică fortificată săsească din Transilvania, pe care o vezi, de pe șosea, în drumul tău grăbit. Istoria e un monument de patrimoniu, pe care îl poți vizita în liniște, contra cost. E aici, în fața ta, ridicată din piatră și contraforturi, poți să o atingi și să strigi că "este", fără să simți nimic. Poveștile sunt vii. Le poți presimți, fără să le poți atinge, firul lor îți scapă printre degete ca un șarpe de abur și, totuși, doar pe urmele lui poți ajunge în inima lucrurilor, o inimă care încă mai bate. Despre cum vine primăvara și pentru cine mai trag clopotele bisericilor săsești, doar șarpele de abur al poveștii o să-ți mai poată spune -

Preot peste 7 sate: Johannes Halmen

Istoria sașilor (și nu povestea lor) vorbește despre veacurile de prosperitate, anii de deportări, vitregiile îndurate în comunism, exodul de la începutul anilor '90. Istoria vorbește despre sfârșit, dar po­vestea cea vie trebuie să fie a celor rămași. Pentru că o poveste nu se sfârșește nicio­dată, nu are cum. Povestea se scrie chiar acum, în liniște, departe de privirile necru­țătoare ale istoriei. Priviți-i, sunt ei, câțiva sași dintre cei rămași, vreo 50 de oameni, care merg tăcut spre bise­rică, ascultă cu­vintele preotului, înalță salutul Învierii, trag clopotele și înconjoară, aproape plu­tind, cimitirul. Sunt morții lor acolo, sub pietrele năpădite de timp, sunt cei mai mulți dintre cei care au rămas acasă. Apoi, la fel de tăcuți, ca niște umbre care aduc lu­mina, urcă încet spre o altă biserică, cea din deal, ajung la o criptă și citesc rugă­ciunile din Vechiul Testament. "Hristos a înviat!", își vor spune, "Adevărat a în­viat!", își vor răspunde. Și vor fi laolaltă apoi, ca într-o poveste care merge mai departe, și bucuria va fi cu ei. Clopotele din Saschiz, Criț, Vânători, Apold, Laslea, Nadeș, Viișoara vor purta cu ele cântecul de atunci, de acum și de cândva, toate împreună, acum și pu­rurea și-n vecii vecilor, amin!
..."Nu, nu s-a sfârșit nimic", îmi spune Jo­hannes Halmen, singurul preot pentru toate aceste biserici și locuri săsești, "totul se întâmplă acum, iar datoria noas­tră e să ducem lucrurile mai departe." Nu con­tează că din toată istoria de se­cole a sașilor au rămas azi o mână de oameni. Ei trăiesc, sunt vii, pentru ei răsună clopotele astăzi, cu ei, de la ei trebuie să încea­pă povestea, aceeași poveste fără sfârșit. E Învierea, clopotele vestesc lumina, viața fără de sfârșit, viața. Priviți-i: sunt credincioșii lui Johannes Halmen, 270 de suflete, răspândiți, aici 5, dincolo 27, în ceva mai mult de 10 localități din apropiere de Sighișoara. Pen­tru toți acești oameni, pentru bisericile și clopotele lor, pentru bucuria lor de acum, există un singur preot, el, Johannes Halmen. Când am vorbit pen­tru prima oară, mirarea lui a fost sinceră, aproape dojenitoare: "Dar de ce ați scrie doar despre sași? Suntem numai o mică parte din istoria Tran­silvaniei. Trăim laolaltă cu ro­mâ­nii de secole. Dar, în ultima vreme, se vorbește despre noi de par­că am fi singurii de aici. Și nu mi se pare drept, nici cinstit să fie așa". Are dreptate Johan­nes Halmen. Primăvara asta care urcă șoptit peste Dealul Uriașilor, verdele care se înfiripă nevăzut, copacii care își așteaptă lumina ca să se umple de flori și miresme, minunile care foșnesc lângă tine atât de aproape, Dumnezeu ce se așează peste sa­tele de aici, viață dăruindu-le, Învierea Lui, a noastră, a văzutelor și nevăzutelor, sunt toate o mică parte, vie, a unui uriaș Acasă. Nu poți vorbi despre sași ca și când ar fi sin­guri. Pentru că nu sunt, pentru că n-au fost niciodată. Iar el, Jo­hannes Halmen, "preot simplu, de țară", cum îmi spu­ne că este, el știe. "Știți", îmi zice, "anul tre­cut, de Paști, am fost la slujba de Înviere dintr-o bise­rică or­todoxă de țară. Am cântat bucuria Învierii îm­preună cu credincioși ortodocși de acolo, iar anul ăsta preo­tul de acolo vine la noi. S-ar putea să fie o mie de ani de când nu s-a mai întâmplat asta, ca un preot evan­ghelic să cânte în strană într-o bise­rică ortodoxă, dar pentru mine asta e normalitatea. Așa trebuie să fie."
Suntem împreună, Acasă. Ei, cei rămași, despre care se vorbește atât de puțin, ca și cum istoria lor ar fi înghețat atunci, la începutul anilor '90, când cei mai mulți au plecat departe, spre un viitor pe care îl cre­deau mai bun. Dar viitorul sașilor e aici și acum, aca­să, unde bat clopotele În­vierii. Acasă, în satele astea ascunse, unde preoți ortodocși și evanghelici împăr­tășesc împreună bucu­ria. Aceasta este ade­vă­rata poveste, cea care nu se vede, cea care plu­tește ca un abur de lumină mai departe, tot mai depar­te, până la cei care mai trag clo­potele as­tăzi. "Azi, acum, în fiecare zi, e începutul unui nou început pentru noi", îmi spune Johannes Halmen. Iar pentru asta, pen­tru poveștile care încep din nou și din nou, va merita întotdeauna să scrii.

Sufletul locului: Sara Dootz

Și scrii, scrii despre Viscri, despre satul ăsta care ar fi rămas ascuns, dacă, între timp, faima lui n-ar fi făcut înconjurul lumii. Cum a ajuns prințul Charles aici? Cum a găsit locurile? Cum își petrece timpul? Atâtea și atâtea întrebări, că doar curio­zitatea oame­nilor n-are limite, iar un prinț englez este, orice s-ar spune, un om cu care nu te întâl­nești în fiecare zi. Ăsta este Viscri-ul de acum, un soi de miraj pe care fiecare om și-l ima­ginează după chipul și asemănarea sa. Poate fi un tărâm de basm, poate fi un loc cochet de pro­menadă, un paradis luxos, o minune nemai­văzută, sau dimpo­trivă, un sat desprins din ne­gura vremurilor. Ceva tre­buie să fie cu el, de vreme ce o asemenea per­so­nalitate a hotărât să-și petreacă uneori tim­pul aici. Adevărul este altul și e foarte sim­plu, așa cum arată el, într-o zi de la înce­putul primăverii: Viscri este satul Sarei Dootz și, dacă este vreun motiv pentru care un prinț a ho­tărât să vină aici, atunci ăsta trebuie să fie. Ea, Sara, este sufletul acestui loc, Sara, o po­veste care trăiește mai de­parte. Fără ea, fără săsoaica aceas­ta aprigă, știu­toare și vie, în pri­mul rând vie, mai vie decât isto­ria, Viscri ar fi ajuns să nu mai fie. Fără ea, faima locurilor de aici n-ar fi însemnat ni­mic. E ca în ori­ce po­veste: odată ajuns în locul magic, vei vedea că e ca oricare altul, nici mai bun, nici mai rău, nici mai strălucitor, nici mai mira­culos decât alt sat transilvănean, ascuns de șose­lele naționale. Doar privirea aceea cu luare aminte și doar poveș­tile și prezența acestei femei sfredelitoare și vii pot ridica vălul de realitate grea, ca să îți dezve­leas­că mi­nu­nea. O asculți pe Sara Dootz și înțe­legi de ce sașii încă au rămas, de ce povestea va merge mai departe, de ce și pentru cine încă se mai aud clopotele în bătrânele biserici săsești. Pe Charles, Sara îl numește "prințul meu" și spune că, înainte de a fi prinț, "e un om adevărat și bun, ceea ce con­tează mai mult decât orice". Și ca ori­ce om adevărat și bun, "prințul ei" nu face alt­ceva, când vine aici, decât să simtă și să se bucure de ceea ce vede. "Să ne bucu­răm de bucuriile mici", zice Sara, când îmi vorbește de primăvară. "Că acum, ime­diat, o să auzi cum cântă privi­ghetoarea, colo, după grădina aia, în care vine de fiecare dată. Și acum deja știu câte zile mai sunt până o să apară bar­za noastră. Și, cu ea, vin atâ­tea rân­dunele... N-ai cum să nu iubești grădina asta a lui Dumnezeu care învie pentru noi în fiecare an!"
Perii din fața caselor au înflorit în Viscri. E aceeași minune pentru toți de aici, sași și români și țigani, dar fără ea, fără Sara, oamenii ar fi uitat, poate, să se bu­cure. "Că așa le-am spus tuturor: mă, nu tăiați perii din fața casei, că așa știi că a venit primăvara. Și, dacă tai unul, nu pune securea pe el până nu pui doi în loc!" Când înflo­resc toți perii deodată, Sara știe că a coborât Dum­nezeu pe pământ. "Se umple tot satul nostru de o dulceață care, uite așa, te scoală din morți!"
Cu moartea pre moarte călcând. Exact ca istoria lor care încă se scrie. Exact ca drumul Sarei spre bise­rica veche, ca să tragă clopotele Învierii. Pentru că viața merge înainte, se ridică deasupra tristeții și bi­ru­iește moar­tea. Oftează Sara. I-a fost greu. Greu să-și vadă satul pustiit: "Cum puteți să fiți voi acolo, dacă mai cre­deți în Rai, și să lăsați în urma voastră atâta ja­le?!", le-a scris unora din­tre cei mulți care au plecat în Germania. Mai sunt 15 sași în Viscri, 350 erau în 1989. De 108 ori a tras Sara Dootz clopotul, pen­tru cei care s-au dus. Cei care au plecat și au murit acolo, departe de casă, în­tr-o țară care era prea pu­țin a lor. "Săptămâna tre­cută am tras toate cele trei clopote a o suta opta oară. A murit Walter... Dum­nezeu să-l odih­­nească!" A plantat în curtea bisericii și un tranda­fir, pentru cel ce s-a dus. Pentru fiecare din cei ce au murit câte unul. Măcar așa să rămână în pământul ăsta, de-acasă.
Așa e în orice poveste adevărată, bucuria vine greu, o dată pe an, poate, de Înviere, după multă, prea multă tristețe. În toate satele săsești, clopotele se au­zeau negreșit în fiecare zi, la ora 12. Pentru o nouă zi, pentru un nou soare, pentru liniște, pentru a ține duhu­rile rele departe, pentru a alunga furtuna, pentru câte și mai câte, toate tainele și rosturile unui sat străvechi. Acum se trag doar de sărbători și, mult mai des, nefi­resc de des, când în sate vine vestea că încă unul de al lor a sfârșit departe, prea departe de locurile unde s-a născut. "Dar o să trăim pe pământul ăsta, cât mai tragem clopotele!", spune femeia asta de 79 de ani din Viscri, care nu s-a resemnat nicio clipă din viața ei. Dimpotrivă. "Să dau cât pot la viață", asta i-a șoptit inima, de când se știe. Sara mă privește adânc, iar privirea asta poartă cu ea lumina, seninul și o credință veche, de nezdruncinat. "Ce iahturi, ce vile, ce atâția bani?! Am avut întotdeauna ce-mi trebuie. Tot ce ai nevoie în viață e să adormi liniștit!"
E primăvară acum în Viscri și e bine. În curând, clopotele se vor auzi din nou pentru a vesti bucuria. Nepoata Sarei se va căsători în biserica de aici, iar apoi, la Mânăstirea de la Curtea de Argeș, cu Cristian, iubitul ei român. Viața merge înainte. Împreună.

Clopotar pentru o biserică goală: Dietmar Depner

Cu Dietmar Dep­ner am urcat încet, în turla clopot­niței din Criț. Trepte de pia­tră, o spirală întorto­cheată care te poartă mai sus și mai sus, deasupra singurătă­ții. Pentru că Diet­mar, la cei 37 de ani ai săi, e cel mai tânăr sas care a rămas în sat. Și au rămas, cu tot cu el, cinci. Clo­potar într-o biserică goală. Tăcerea, li­li­ecii. Și un sat aproa­pe dispărut, cel puțin în felul care a fost odată. Dovadă sunt ruinele grădiniței de odinioară, care stră­juiesc intra­rea în bi­serică. Ar fi singur Dietmar, dacă el ar simți asta. Nu simte. Prietenii lui sunt aici, români, clopo­te­le îl așteaptă în fie­care zi. Urcușul ăsta întortocheat dea­su­pra singurătății. Iar lu­mea știe că atunci când se aud clopo­tele trase de Dietmar în timpul săptămânii, a mai mu­rit cineva din Criț, acolo, de­par­te. Acolo, depar­te, în Austria, a fost și el, la muncă. S-a întors pentru că îl așteptau părinții. Și a rămas aici, acasă, chiar și după ce ei s-au stins. Îmi des­chide bise­ri­ca cu o cheie uriașă, iar bise­rica mă pri­mește înă­untru rece, goală ca un mor­mânt. Se aud pașii pe da­lele de piatră, foș­netul lor se strecoară printre firide și se pierde în spatele orgii. E o tăcere care te îngheață aici, înăuntru. Ar mai fi soarele de afară și brazii pe care bătrânii i-au plan­tat în curtea bisericii pentru Cră­ciunul de altădată. Și cuibul de barză pe metereze. Cuibul de barză pe care Diet­mar Depner îl știe de copil. "O să vină?", îl întreb, "O să vină", îmi răspunde. "În mai".
Trei ani, îmi spune Dietmar, învăța un ucenic arta de a trage clopotele. Erau alte vremuri; el a prins mai repede, de la unchiul lui, pentru că cineva trebuia să le facă să cânte. "La început de tot, mi se făcea pielea de găină singur acolo, sus, doar eu și ele. Dar încet, m-am obișnuit. Te obișnuiești cu toate". Îl întreb dacă nu îl cople­șește tristețea, să fie clopotar pen­tru o biserică goală. Dietmar îmi zâm­beș­te: "Dar eu nu știu ce înseam­nă să tragi clopotele pentru o biserică plină. Asta e realitatea cu care m-am învățat". Închide apoi ușa bisericii cu cheia lui uriașă. E un vânt rece acum în Criț, dar e un vânt înșelător. Pri­mă­vara pândește pe aproape, gata să sfâ­șie tot ce a mai ră­mas din frig. Diet­­mar se suie pe bici­cletă și pleacă, îm­pă­cat, spre casă.

Clopotul de liniște

"Bobul de grâu cade în pă­mânt și moare. Ce se în­tâm­plă mai de­parte îi aparține lui Dum­ne­zeu." Johannes Hal­men vorbește cu o liniște care te aco­peră ca un clopot. Vorbește despre sen­sul învierii, despre moartea prin care se naște viața nouă. Po­vestea sașilor de acum, de aici. Nu e vizionar Johannes Hal­men și nu are so­luții concrete pentru ce trebuie făcut ca să fie mai bine pentru cei care au rămas. Toată credința lui se sprijină pe Dum­nezeu, pe iubirea Lui uriașă, care face ca bobul de grâu să ro­deas­că din nou, chiar și atunci când pare că a murit. Toc­mai s-a întors de la căpătâiul unui mu­ri­bund. Toc­mai i-a răspuns soției bol­na­vu­lui că "Da, tre­buie să meargă la În­viere chiar și a­cum, că trebuie să se bucure, că totul are sens".
Se simte obosit Johannes Hal­men, și se simte bă­trân, deși nu este. Și simte de prea multe ori cum tăcerea de gheață a bisericilor în care slujește singur îl co­ple­șește. "Și simt că mor în fie­care zi de trei ori, când clo­po­tele răsună și nu vi­ne nimeni, când țin slujba și nu e ni­meni, când șterg praful în biserici și nu este ni­meni. Dar apoi știu că Dumnezeu știe ce face și știu că fe­riciți sunt cei în­cer­­cați de El și știu că va fi bine. Avem o credință mică și un Dum­ne­zeu mare!"
"Dacă nu ve­niți voi la mine, o să vin eu la voi", și-a spus preotul, și asta face de douăzeci de ani și mai bine, zi de zi, pentru mai bine de zece parohii. Nu-și vede soția cu zilele, abia dacă mai are timp de familie. Tace și apoi zâm­bește. Îmi mărturisește spăsit că în ziua de dinaintea Învierii, soția lui a înroșit ouăle, a pregătit o masă copioasă, au mâncat în tihnă, iar la sfârșit au ciocnit pentru Învierea Domnului. "Așa, cu o zi înainte, pen­tru că iarăși va trece prea mult timp până să mă în­torc acasă". A vrut să renunțe de atâtea ori, dar ei, oa­me­nii, nu l-au lăsat. "Bucuria pe care o aveam eu, la început, au preluat-o ei, iar acum mă las eu purtat de bucuria lor". "Nu puteți să plecați acum, înainte de Paști, o să vă ajutăm, facem tot ce ne ziceți!" Din bucuria asta a oamenilor simpli se hrănește acum Johannes Halmen, ca să meargă mai departe, nesmin­tit. Un om care moare pe dinăuntru și învie de fiecare dată. Zi de zi. Un om care crede în minunile simple ale lui Dumnezeu. "Dacă ciocnim un ou, mâncăm o ciorbă și împărțim un colac împre­ună, în numele lui Hristos, cinci oameni să fim, și e de ajuns". E de-ajuns!
Tocmai a fost o confirmare în Saschiz, un băiat și o fată și-au mărturisit credința în Dumnezeu. Acum, primăvara. Când am ajuns și noi aici. Când liniștea din biserică ne-a acoperit ca un clopot. Tania Ziegler, o fată de 16 ani, ne este ghid și ne vorbește despre istoria locului. O întreb dacă pot urca în clopotniță. "Nu", îmi spune ea, "treptele de lemn sunt roase pe dinăuntru, s-ar putea prăbuși oricând". Îi spun că aș vrea să vorbesc cu clopotarul. Tania Ziegler zâmbește firesc și simplu, cu ochii în pământ. "Clopotarul sunt eu", zice și apoi tace. Și înțeleg că trebuie să tac și eu.
În satele săsești, clopotele vor cânta mai departe. Acum, pentru totdeauna.