Povestea mironosițelor

Cristian Curte
- După învierea din morți, Hristos s-a arătat mai întâi unor femei, numite, conform tradiției, mironosițe, pentru că veniseră la mormânt să-I ungă trupul cu mir, potrivit ritualului iudaic. Aceste femei au vestit primele miracolul învierii, celor 11 apostoli ascunși în Ierusalim, care se îndoiau de ea. De aceea, Biserica le numește pe mironosițe "apostoli ai apostolilor" și le-a închinat, spre sărbătorire, a treia duminică după Paște -

Au fost șapte. Șapte femei "nebune de iubire" după Hristos. Cinci dintre ele, înstărite și de neam bun. Toate, puternice și curajoase. L-au iubit pe Mântuitorul fără limite. Nu așa cum fac bărbații - căutând, cercetând, între­bând, încercând, iscodind. Nu cu mintea, ci cu inima, crezând fără urmă de îndoială în Iisus, împotriva obiceiurilor, evidențelor, neamurilor și a societății. Crezând chiar și atunci când apostolii s-au clătinat. Când Mântuitorul era pe cruce, ei au fost slabi și s-au ascuns, ele au fost puternice și au stat lângă Hristos. De aceea, Biserica le pomenește cu o evlavie aparte. Le numește "întocmai cu apostolii" sau "apostoli ai apostolilor", ca să ne aducă aminte, peste veacuri, că în Dumnezeu "nu există bărbat sau fe­meie", și că, în acea dimineață care a schimbat soarta omenirii, cei unspre­zece bărbați aleși de Hristos pentru propovăduire au fost întăriți în credința lor de șapte femei, cărora rânduiala societății iudaice nu le rezerva niciun rol de seamă, în afară de cel de mame și casnice.
Tradiția a păstrat numele lor, care apar și în Sfânta Scriptură, în timpul pro­povăduirii lui Iisus. Maria Magda­lena, cea mai vestită dintre ele, a fost o femeie nobilă, din care Hristos a scos șapte duhuri necurate. Ioana era soția lui Huza, intendentul regelui Irod An­tipa. Salomeea, una din fiicele pe care Iosif le-a avut înainte de a se fi logodit cu Fecioara Maria, a fost soția lui Ze­vedei și mama sfinților apostoli Ioan și Iacob. Maria a fost soția apostolului Cleopa și mama apostolului Iacov cel Mic. Suzana era fiica marelui rabin Gamaliel, care le-a luat apărarea crești­nilor, după ridicarea din morți a lui Hristos. Marta și Maria sunt foarte cunoscute pentru că erau surorile lui Lazăr, cel înviat din morți.
Dar, pe lângă ele, Iisus a avut în preajmă multe alte femei pe care le-a prețuit și care l-au ajutat în propovăduire, dar ale căror nume nu le știm. Faptul că le-a acceptat printre ucenicii săi a fost, în sine, un imens scandal pentru evrei, un scandal care a schim­bat apoi istoria lumii. Fariseii, al căror nume în­semna "cei separați" de cei impuri, l-au privit uimiți pe Mântuitor cum se lăsa atins de o femeie desfrâ­nată, lăsând-o să-I spele picioarele cu mir și învățân­du-i apoi că Dumnezeu i-a iertat toate păcatele, "căci mult a iubit". Sau L-au văzut cum a îndrăznit să apere o desfrânată care urma să fie ucisă cu pietre, scriind cu degetul în nisip toate păcatele celor care doreau să o lapideze. Sau cum a băut apă din ulciorul unei samarinence, neam socotit spurcat, de evrei, pentru că era corcit cu păgânii.
Nici preoții templului, nici cărturarii, nici fariseii, nu au înțeles cum de Iisus, un rabbi atât de înțelept, stătea la masă cu femei spurcate. Pentru că fariseii, la fel ca mulți urmași ai lor de astăzi, nu au putut înțelege nicicum graiul inimii. Un grai care, dincolo de cuvinte, a fost singurul în care Iisus a vorbit mereu, chiar și atunci când tăcea, și în care a fost înțeles pe deplin de toate femeile care L-au ur­mat. De aceea au venit după El până pe Golgota, iubindu-L fără margini, chiar și după ce murise.

Un simplu om?

După ce romanii îl chinuiseră și batjocoriseră, era greu să mai străvezi în trupul sângerând ceva din măreția dumnezeirii care le robise inimile în anii cât Iisus propovăduise. Pe apostoli priveliștea a­ceasta i-a zdrobit. Nici înainte vreme, când El le prevestise cu ce moar­te avea să moară, nu le venea să creadă. Își puseseră toată nă­dej­dea în El. O nădejde pământeană. Sperau ca toți anii de obidă, chin și umilințe, cât gemu­seră sub talpa grea a stăpânirii romane, să fie răzbunați de domnia lui Iisus. În mintea a­pos­tolilor, El ar fi con­dus poporul cu strălucirea a mii de împărați, înfășurat în dumnezeirea Sa, ca într-o mantie. El, Mesia cel aștep­tat de toți evreii, de la țăranii și pescarii umili și până la fariseii bogați, ar fi pus ca­păt nu numai împilării ro­mane, ci și acestui veac tre­cător și păcătos. El avea să fie, hotărât lucru, sfâr­șitul și începutul unei lumi. Doar că apostolii, grei la inimă și cu mintea întu­ne­cată de nă­dejdi omenești, nu au înțeles care sfârșit. Și atunci când Iisus a fost arestat, bătut și umilit, lumea din mintea lor s-a pră­bușit, iar ei s-au încovoiat odată cu ea și apoi s-au prăbușit în frică și deznădejde.
Dar femeile au rămas drepte, puternice și vii. Lumea lor, lumea în care Iisus era Domn, a fost lu­mea iubirii simple, calde și fără întrebări. Nu l-au îndrăgit ca pe un rege, ci ca pe un îndrumător care are leac pentru orice inimă. Nu au deznădăjduit când trupul Său era sfâșiat de bici. Loviturile cumplite au trecut, toate, mai întâi prin sufletul lor. Fiecare picătură de sânge, orice fărâmă din carnea Dumne­zeului Om care cădea sfâșiată de durere pe pământ era ruptă, mai întâi, din inima lor bună și milostivă. În dimineața aceea a patimilor, ele, mironosițele, au murit de mai multe ori. Mâinile acelea, pe care le sărutaseră și udaseră de lacrimi, nu mai erau doar ale Lui, ci și ale lor. Picioarele acelea zdrobite de drumurile lungi, prin praf și ciulini, tălpile pe care ele le spălaseră după datină de atâtea ori, nu mai erau doar ale Domnului, ci și ale lor. Și, stând înlemnite de durere lângă cruce, atunci când Iisus și-a dat du­hul, au trecut și ele cu El dincolo de pragul acestei lumi. Ce le va fi învățat iubirea aceasta răstignită, nu știm. Dar știm că, de atunci, din ceasul când i-au dat trupul fărâmat jos de pe cruce, Iisus s-a scurs în su­fle­tul lor, așa cum se scurge orice iubire după ce se coace deplin. Și că de atunci, chiar din clipa când L-au pus în mormânt, îngropându-și cu El toată viața și singura nemurire, ele, femeile care L-au iubit și care L-ar fi urmat oriunde, au fost, de fapt, arvunite Învierii. Pentru că nicio dragoste mare nu poate fi ținută în mormânt. Cu atât mai mult, dragostea de Dumnezeu.

Mormântul gol

Erau zdrobite de somn și suferință. Stătuseră în­chise în casă în ziua Paștelui, căci Legea nu le îngăduia să facă nimic. Îl jeliseră pe Domnul, până când sufletul le-a secat de lacrimi. Inimă nu mai aveau în piept. O îngropaseră cu El cu tot, în mor­mântul acela rece de piatră. Când i-au pus trupul rupt de răni pe lespedea cenușie, au știut că viața lor, câtă le mai rămăsese, o să rămână acolo, în întuneric. Căci fără Iisus, nimic nu mai avea rost. Nici lumina, nici pământul care începea să miroasă a primăvară și a verde. Moartea Lui secase lumea toată de frumu­sețe și de bucurie.
De aceea, de cum s-a crăpat de ziuă, au fugit într-un suflet la mormânt. Rânduiala, întreruptă de grabnica venire a Paștelui, trebuia să fie împlinită; trupul Domnului urma să fie uns cu miruri înmires­mate, apoi învelit în giulgiuri muiate și ele în aro­mele grele ale Orientului. Cadavrul astfel pregătit, ca un cocon de fluture, putea să lase sufletul din el să zboare liniștit spre lumea de dincolo. Dar nu rân­duiala înmormântării le ardea mironosițelor inima. O respectau cu evlavie, ca pe orice datină, și atât. În inimile lor fremăta dorul de a-L mai vedea o dată. Căci și așa, mort, și cu chipul zdrobit de pumnii, picioarele și biciul călăilor, Domnul era nespus de frumos. Murise prea năpraznic și prea repede, iar ele aveau nevoie de timp, ca să se obișnuiască în suflet cu gândul că El, cel care le umpluse viața de o bucu­rie și o frumusețe greu de prins în cuvinte, El, Mesia, nu mai era.
Așa că au plecat într-un suflet, fără să se gân­dească să ia cu ele câțiva apostoli ca să le prăvă­lească lespedea grea de piatră cu care mormântul era pecetluit. Și când se frământau pe cale, s-a întâmplat miracolul! Pământul a tre­murat năpraznic, de parcă ar fi vrut să se scuture din amorțeala morții. Au căzut în genunchi și, după ce cu­tremurul a încetat, au aler­gat până la mormânt. Les­pedea zăcea prăvălită ală­turi de intrarea în mormânt, iar legionarii care-l păzeau nu mai erau. Au intrat înă­untru, cu inima gata să se rupă în piept. Bezna era lu­minată subțire. În penum­bra mormântului, au văzut un tânăr cu veșminte albe, mai albe decât prima zăpa­dă, strălucind cum strălu­cește fulgerul în bezna fur­tunii. La început s-au în­spăi­mântat. Cine să fie? În inimă li se amestecau nă­dejdea cu întrebările. "Nu vă înspăimântați!", le-a spus îngerul. "Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veți vedea, după cum v-a spus."

Iisus Înviat

Au ieșit din mormânt, speriate. Pe Maria Mag­dalena, nici înfățișarea străinului, nici cuvintele lui nu au convins-o. Se gândea la ce e mai rău. Dacă furaseră trupul Domnului? La cât venin aveau în inimă mai marii templului, te puteai gândi la una ca asta. Cum să învieze Hristos?! Doar îl văzuse cu ochii ei, mort ca toți morții, fără suflare, rece și trist. Celelalte femei au luat-o înainte, iar ea a rămas în urmă. Pe obraz, lacrimile i se amestecau cu gândurile negre. Și atunci L-a văzut. O siluetă subțire, îmbră­cată simplu. A crezut că e grădinarul care îngrijește mormintele celor bogați. Să fi furat el trupul Mântui­torului? "Femeie, de ce plângi? Pe cine cauți?" Glasul i-a sfâșiat inima, trezindu-i doruri și amintiri. Prin păienjenișul lacrimilor abia vedea fața străinu­lui. "Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus și eu Îl voi ridica!"
Și atunci El i-a spus pe nume. A chemat-o așa cum a chemat-o întâia dată, când i-a rostit numele, fără ca ea să i-L fi spus vreodată. Și a simțit, încă de atunci, că, din toți oamenii, doar El o cunoaște cu adevărat, luminându-i fie­care colțișor al su­fletului, izbăvind-o de umbrele ace­lea negre și cumplite care nu-i dăduseră liniște și somn de ani întregi.
"Marie!" Atât. Când și-a întors capul, I-a întâl­nit privirea. Era rabuni! A simțit cum îi piere răsu­fla­rea și s-a prăbușit la pi­cioa­rele Lui. Și în stră­ful­gerarea aceea de o clipă a înțeles totul! Și rostul pătimirii Lui, și iubirea care va să iasă din ea și să se reverse peste întregul pământ. "Mergi la frații Mei și le spune: «Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru»." Apoi S-a fă­cut nevăzut, iar Mag­dalenei i-a rămas în palme mireasma tru­pu­lui Său. Când s-a ridicat, a văzut pentru întâia dată firele de lumină care străpungeau ultimele umbre ale nopții. Pentru prima oară, după atâtea zile, se făcuse iarăși dimineață.

Apostoli ai apostolilor

Cuvintele înflăcărate ale mironosițelor s-au izbit de cerbicia apostolilor ca de un zid. Nu numai Maria Mag­da­lena îl întâlnise pe Dom­nul, ci și celelalte femei. Lor li se arătase, când se a­propiau de cetate. A apă­rut înaintea lor fără de veste, ca o nălucă. Dar nălucile nu-ți to­pesc inima și nici nu știu să-ți alunge spai­me­le. Lor rabuni le spu­­sese "Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și I s-au închinat." Și atunci li s-au risipit toate temerile și îndoielile și chinurile. La picioarele Lui, acolo unde stătuseră ani de-a rândul, vrăjite de cuvintele și de dragostea Lui, acolo, în țărâna albă a drumului, s-a zămislit în ele o credință năpraznică. "Nu vă temeți", le-a spus Dom­nul, "duceți-vă și ves­tiți fraților Mei, ca să mear­gă în Galileea, și aco­lo Mă vor vedea." Dar aposto­lii n-au crezut. Prea încercați ca să mai creadă în mi­ra­cole, cuvintele femeilor "le-au părut ca o aiurare".
Petru a alergat, totuși, la mormânt, să vadă cu ochii lui că e gol. A luat în mână giulgiurile stropite cu sânge, giulgiuri pe care le-a văzut apoi și Ioan. Dar Domnul nu era nicăieri. Nici în mormânt și nici în inimile lor. Se ascunsese, parcă, cu dinadins, ca să le cerce credința și tăria și răbdarea apostolilor. Le arăta, astfel, că nu cu mintea pot gusta din El Înviat, ci cu inima, singura în măsura a da piept cu lumea de dincolo. În ajutorul mironosițelor au venit însă doi ucenici. Nu din cei doisprezece apostoli, ci din grupul mai larg al celor șaptezeci.

Calea spre Emaus

Luca și Cleopa plecaseră dinspre Ierusalim spre Emaus, un sătuc aflat la câteva ceasuri de mers. Erau munciți, și ei, ca și ceilalți apostoli, de toate câte le spuseseră femeile. Le era greu să creadă, dar și greu să le vadă ca pe niște zălude, cu mințile risipite. Și atunci? Unde era Domnul?
În timp ce mergeau pe cale, li s-a alăturat un străin, curios să afle ce vorbeau între ei. Părea să nu știe nimic de cele întâmplate, de par­că Iisus nici nu ar fi existat. S-au oprit în loc, supărați de ne­știin­ța lui, în­cercând să-l lămu­rească cine a fost Mesia și cum a fost răstignit, sfărâmân­du-le toată încrederea pe care și-o puseseră în El. Până la Emaus, străinul i-a ascultat, iar apoi le-a răvășit înțe­le­gerea, vorbindu-le din Lege și prooroci, arătându-le cât greșiseră și ce strâmb crezu­seră în Iisus. Iar cu­vintele acestea le-au aprins ini­mi­le. Și, încet, sol­zii au căzut de pe mintea lor și au început să stră­vadă o lumină. Iar când străi­nul le-a frânt pâinea și a binecu­vân­tat-o, L-au cunoscut că era chiar Domnul Înviat. A fost o străful­gerare luminoasă și scurtă, cât ai clipi din ochi. Apoi El s-a făcut pe dată nevăzut.
Luca și Cleopa s-au întors în cetatea Ierusalimului și le-au ves­tit apostolilor cele întâmplate. Lua­seră foc, la fel ca și femeile, dar apostolii nu i-au crezut nici pe ei. Între ucenicii Domnului se ridi­case zidul tare al îndoielii.
A fost nevoie ca Iisus să vină în mijlocul lor, ca să le adeverească cele spuse de femei. Îndoiala lui Toma, care a cerut să pipăie semnul cuielor și al su­liței, avea să pecetluiască, în cele din urmă, credința apostolilor, care, în afară de Ioan, vor muri ca mar­tiri, pentru mărturia Învierii.
Dar încrederea femeilor mironosițe, cărora Dom­nul li S-a arătat mai întâi, a rămas pentru întreaga Bi­serică o piatră de hotar. Iubirea lor directă și fără de întrebări va fi, până la sfârșitul veacurilor, semnul credinței celei adevărate, care caută în adâncul ini­milor, înainte de a se sui la minte.