Aici erai, Doamne!

Cititor Formula AS
Dragă "Formula AS",

Vă urmăresc de foarte mult timp. Nici eu nu mai știu de cât. Încă din copilărie, nu era săptămână în care să nu găsesc prin casă ziarul "Formula AS". Părinții îl pasau unul la altul sau împărțeau foile, îi vedeam întinși pe pat, cu ziarul în brațe și cu o față zâmbitoare. Încet-încet, am început să-l deschid și eu, să-l răsfoiesc și să mă bucur.
Am crescut cu "Formula AS" lângă mine. De aici am învățat cum se simte dragostea, cum se simte Dumnezeu, cum se simte lumea. De aici am învățat să scriu, să exprim mai multe, să mă scriu pe mine și să mă citesc. De aici am aflat de părintele Arsenie Boca și de atâtea minuni dumnezeiești. Ziarul mi-a întărit credința și dau Slavă lui Dumnezeu că existați, că faceți o treabă atât de bună și mergeți în contra curentului societății. E mare lucru să publici articole de calitate, să nu cazi în ispita de a scrie despre ce scriu majoritatea: scandaluri, certuri, nemulțumiri.
Mulțumesc pentru că ați fost și sunteți un mentor de calitate pentru formarea tinerilor! Pentru mine, cel puțin, și pentru familia mea, însemnați foarte mult.
Vă trimit un text scris de mine, într-un moment de bucurie interioară. Mai sunt tineri care își păstrează credința, în aceste vremuri tulburi, mai sunt tineri care îl caută pe Dumnezeu, și acesta este mesajul meu pentru societate: că încă nu ne-au răpus, încă ne întâlnim în biserici, ne îmbrățișăm și ne dorim binele.
Dumnezeu să vă ajute în lucrarea minunată pe care o faceți!
Cu respect și admirație,
Teodora

*

Bat clopotele. Bat întruna, de câtva timp, le aud prin sticla ferestrei. Bat clopotele întruna. Îmi iau ochii din carte și privesc spre biserică. Cerul e gri, sau alb, sau n-are nicio culoare. Îmi întorc privirea spre carte. Dar clopotele pornesc din nou și mă chea­mă. S-au mutat în sufletul meu.
Peste biserica "Metocul maicilor", cade o ploaie ușoară, ca un fulg. Cerul își revarsă, în sfârșit, amarul pe noi. Păcătoși și răi, lasă să ne plouă, să auzim picurii, să ne mai venim în fire. Răsuflu ușurată când intru în curte: în sfârșit, am ajuns! În sfârșit, sunt la biserică! Doamne, cât am așteptat să fiu aici! Intru și văd tineri în jur. Tineri! Nu-mi vine să-mi cred ochilor. Mă duc și îmbrățișez cu dor câteva persoane dragi. Miroase a mânăstire, a vechi, a taină. Miroase a bu­cu­rie adâncă. Răsuflu puternic și aștept să înceapă slujba.
Încet-încet, luminile se sting, lumânările se îm­prăștie și începe să circule, ca un licurici, lumina. Peste tot unde mă uit, lumină. Ca la Înviere, lumina se plim­bă de la unul la altul, o dai mai departe, rămâi și tu cu lumânarea în mână, îi împarți numai flacăra. La fel ca bucuria, o dai mai departe și totuși rămâi cu ea. Bi­serica se face numai lumânări și lumină, tineri și ardere. Începe canonul, mă duc mai în față, să citesc la strană.
Pornesc cântările, încep rugăciunile, și lumea de afară se scufundă, încet-încet, în uitare. Nu mai există nimic în jur, nimic afară, nici măcar ploaia. Am lăsat grijile și temerile pentru examene în curtea bisericii, sau în pronaos, oricum nu aici, aici nu era loc de griji. Există doar slujba, cartea cu rugăciuni și lu­mâ­nările. Și un bine desăvârșit ce se plimbă în aer și mă umple de atâ­ta pace, de atâta se­nin...
Cântăm "Cu noi este Dum­ne­zeu". Cântăm ta­re, cu convingere, ca și cum, dacă încă n-a ajuns Hristos în mijlo­cul nostru, acum ar fi cazul să apa­ră. Era mai mult un strigăt duios, o convingere tainică. Iese părintele și ci­tește. Dintr-odată, toți ne punem în ge­nunchi, ca la un semn divin. Rugă­ciu­nile le spunem într-un glas, toți îm­preună, și ne agă­țăm atâta de ele, ca de propria noastră existență.
Cântăm "Doam­ne al puterilor". Un stri­găt mai mare, ce străpunge aerul în­chis și transformă bi­serica într-o mare de glasuri, o mare cal­dă, care ne cuprinde pe toți și ne umple de valuri de lumină. Câțiva tineri care stăteau în ge­nunchi se ridică și vin la strană. Cântecul ăsta îl știu și ei. Cân­tăm toți. Respir adânc și zâmbesc. Câtă pace...
La sfârșit, parcă ne trezim dintr-o transă. Afară s-a lăsat întunerecul. Becurile din biserică s-au aprins. Buimaci, încercăm să ne reacomodăm cu realitatea. Zâmbetele încep să înflorească pe fețele noastre. Ne salutăm între noi, ne îmbrățișăm și zâmbim. Miroase a bucurie și a ploaie. Plouă frumos și mă iau la vorbă cu tinerii. Suntem parcă parte din ploaie, ne-am trans­format în picuri și picurăm ușor-ușor pământul, ca mergând pe un nor.
Mă uit la ei, la prietenii mei tineri credincioși, și-mi vine să-i strâng în brațe pe toți. Mă uit la ei și mă bucur că există, că în ei îl pot găsi pe Dumnezeu. Oameni frumoși și curați, care se roagă, care pleacă ochii cand intră în biserică, oameni ce îmbrățișează curat, fără să poarte cuțitul la spate, oameni cu zâmbet larg. Aici erai, Doamne! Aici, printre tinerii din biserică!
Afară plouă și nu mai bat clo­potele. În aer e un miros de pace și tihnă. Peste Iași pâlpâie luminițe multicolore. În mâini simt un tre­mur, în suflet simt un val imens de bucurie și de lu­mină. Știu sigur: sunt soră cu pri­mă­vara!

TEODORA DRIȘCU,
18 ani, Iași