De ce se mai naște românul poet?

Claudiu Tarziu
Am un prieten scriitor, cu vreo douăzeci de romane pu­blicate la edituri prestigioase, tradus în câteva limbi stră­ine și deținător al unor premii importante pentru lite­ratură, care însă este muritor de foame.

Niciodată nu a câștigat din cărțile sale prea mult, în ciuda succesului lor, căci, la meridian românesc, izbânzile literare se măsoară în doar câteva mii de exemplare vândute, care aduc pu­țini bani autorilor. Prin urmare, omul nostru s-a întreținut până de curând din articleria pe la diferite publicații. Dar presa scrisă se află, și ea, într-un declin dramatic, ziarele se în­chid sau se restructurează și mulți din­tre pro­fesioniștii condeiului rămân pe dru­muri. Așa s-a întâmplat și cu amicul meu, a cărui sin­gu­ră rațiune de existență a fost și a rămas scrisul. Dacă nu ar mai scrie, ar muri. Pentru a scrie are însă nevoie de bani din care să trăiască. Dar scrisul nu aduce bani, iar altceva nu știe să facă, presupunând că l-ar mai angaja ci­neva la o vârstă ingrată, de aproape 60 de ani. Un cerc vicios, din care nu-l poate scoate nici Uniunea Scri­i­to­ri­lor, care altădată funcționa ca o umbrelă pentru prozatori și poeți.
Nu e un caz singular, ci chiar unul emblematic pentru condiția scriitorului român de azi. Această breaslă nobilă, care preschimbă ficțiunea în realitate, printr-o alchimie a minții și a inimii care nu poate fi deprinsă precum un meșteșug, ci e dar de Sus - este, la noi, marginalizată, pau­­peră, și uneori luată în bășcălie de liderii politici. Scriitorii își obțin pâinea cel mai adesea din alte ocupații de­cât scrisul, deși scrisul nu le este hobby, ci vocație. Toți visează să se împlinească social prin talentul lor și să-și asigure gloria postumă, dar puțini reușesc. Iar unii speră să se și mântuiască duhovnicește cu talantul ce le-a fost dat. Și numai Dumnezeu știe dacă izbutesc.
Având în vedere această stare de fapt, devine cumva bizară dorința prea multor români de a deveni scriitori. Uniunea Scriitorilor are peste 2.600 de membri, în vreme ce numărul cititorilor constanți este abia de 1,2 milioane - potrivit unei statistici la care s-a referit recent Gabriel Liiceanu, directorul Editurii "Humanitas". Așadar, avem un scriitor la vreo 462 de cititori. Să ținem, totuși, cont, de faptul că din USR nu fac parte toți cei care au publicat o carte. Prin urmare, raportul dintre numărul de scriitori și cel de cititori este mai mic, poate de unul la 400, unul la 300 sau, cine știe, unul la 200. O sete de exprimare și o risipă de efort intelectual și de resurse materiale care ar merita analiza unor specialiști. Iar tentația, salvatoare, de a crede că suntem o țară de poeți e înlăturată de munții de maculatură care văd lumina tiparului.
Vestea bună e că nimeni nu mai este închis pentru ce scrie, cum se întâmpla odinioară, în comunism. Ba, din con­tră, prin efectul unei legi făcute parcă de scriitori, des­tui sunt eliberați pentru că au comis o carte. Dacă în puș­că­riile comuniste era pedepsit exemplar cel asupra căruia se găsea un capăt de creion, acum administrația peniten­cia­relor le oferă deținuților toate condițiile necesare cre­a­ției, inclusiv îndrumători. Așa se face că oameni care în viața lor n-au scris un rând de literatură, și poate că nici n-au citit vreunul, și-au descoperit veleități de scriitori în pușcăria de drept comun. Ar fi și păcat să nu se în­tâm­ple așa, de vreme ce orice volum publicat reduce pe­deap­sa cu 30 de zile.
Ne rămâne măcar consolarea că, dacă nu e salvator întotdeauna pentru scriitorul de vocație, scrisul este mântuitor pentru "scriitorul" de detenție.