Ana
E dimineață, devreme, deschid încet un ochi și îmi dau seama că nici măcar soarele nu s-a trezit, iar pe peretele din fața mea încă se mai văd alergând unele după altele umbrele stelelor. E liniște... Am 20 de ani și iubesc. Iubesc așa cum nici măcar soarele cel leneș și somnoros nu e în stare s-o facă... Îmi simt fiecare părticică de suflet cum râde în hohote, și poate tocmai de aia mă trezesc mereu așa de devreme, pentru că nu mai am răbdare să număr secundele și clipele și toate umbrele de pe pereți, pentru că ard de dor și pentru că simt cum, chiar și acum, sub plapumă, emoția mă încolăcește.
Am încercat de multe ori să-mi amintesc în ce împrejurări am văzut-o prima și prima dată pe Ana. Aș vrea chiar să pot retrăi momentul acela exact, dar memoria mea nu reținuse aproape nimic. Ana se pierde în mulțimea acelor figuri nesigure pe care le cunoști de pe stradă, din tren sau de la Sinaia, formule vagi care acoperă cu ceața lor prima strângere de mână, întâiul cuvânt schimbat. Mai târziu, am aflat, dintr-un cuvânt aruncat la întâmplare, că petrecusem cândva o vacanță împreună, foarte aproape unul de altul, fără să ne cunoaștem însă. Dar momentul în care eu mi-o amintesc cu adevărat, cu toate amănuntele și detaliile posibile, a fost prima zi de facultate, când am intrat într-o sală mică, îngustă, cu bănci de lemn și cu o ușă care se deschidea și se închidea mereu. Vedeam doar un amestec de buimăceală și indiferență, fețe îngrijorate, priviri somnoroase, o rumoare continuă de șoapte, chemări surde și hârtii răsfoite. Găsisem un loc în fundul sălii, lângă fereastră. Ea era în față de tot, în prima bancă, aplecată probabil peste un caiet. Pentru a o zări, trebuia să mă ridic din când în când în picioare, și nici atunci nu o vedeam bine decât din spate, cu umerii înclinați spre banca din față. Așa au fost primele luni de școală, eu, timid, de fiecare dată în fundul sălii, uitându-mă mereu la ea, iar Ana, de fiecare dată în prima bancă, atentă la ce se vorbea în jurul ei, numai la mine, nu. Și când ieșeam de la facultate, Ana o lua tot timpul înainte, în mare viteză, de parcă în fiecare zi întârzia la o altă și altă întâlnire importantă. Nu ne vorbeam. Treceam pe lângă ea doar cu un salut, cu o privire, dar ne înțelegeam foarte bine din ochi și știam amândoi că pentru ce am vrea noi să ne spunem nu sunt cuvinte. Ne-am întâlnit însă într-o duminică din întâmplare, la un colț de stradă, unde ne-am ieșit înainte, lovindu-ne aproape din mers. Ana avea obrajii roșii de frig și, mergând, se înveselea de orice, de zgomotul mașinilor, de scârțâitul bocancilor în zăpadă. Mergeam înspre Cișmigiu și schimbam cuvinte întâmplătoare, despre orice ne ieșea în cale, jucându-ne cu vorbele, cum ne-am fi jucat cu bulgării de zăpadă. Ne opream în fața cinematografelor să citim titlurile filmelor cu voce tare, iar râsul Anei suna distinct, lovindu-se parcă de aerul rece ca un clopot de sticlă.
Multă vreme, întâlnirile noastre au fost la fel, întâmplătoare, lăsându-ne în voia norocului, care nu ne dezamăgea. Apoi am trecut la un alt nivel, când după vreo lună de "accidente", am îndrăznit să-i cer numărul de telefon. Eu aș fi vrut mai mult, dar trebuia să ne mulțumim cu ceasurile puține ale plimbărilor noastre zilnice și ne străduiam cât puteam ca din aceste întâmplări în cadru anonim să facem ceva personal, intim, care să ne aparțină numai nouă, care să ne bucure numai pe noi. Seara, târziu, când trebuia să ne despărțim și când așteptam împreună tramvaiul Anei, tăceam brusc, cu o tristețe adâncă ce-mi umbrea fruntea. Iar ea simțea și făcea tot ce-i stătea în putere să piardă un tramvai după altul, ca să rămânem încă o clipă împreună, și încă una, crezând că eu n-am să bănuiesc această păcăleală. Dar până la urmă, tot trebuia să plece, și eu rămâneam cu sufletul greu. Apoi am trecut și mai departe, am început să ne vedem la ea acasă. Crezusem la început că nu puteam să intru în casa ei decât emoționat, că trebuie să fie în acest simplu fapt un anumit mister, că ceva esențial, ca o revelație, va fi schimbat dragostea noastră. Aveam acolo, în camera ei, impresia de a fi departe de oraș, singuri, cum am fi fost într-un adăpost de munte, surprinși de o avalanșă ce închide toate drumurile de întoarcere. În mijlocul încăperii, trupul Anei se mișca timid, dar fără încordare, cu o molcomă întindere de animal, pe care somnul îl ajunge din urmă și-l doboară. Dacă se rezema de fereastră, dacă își ducea mâna la frunte să-și îndrepte o șuviță de păr, sau dacă ridica numai brațul, oricare din aceste mișcări o dezgolea, îi desprindea rochia, lăsând-o să cadă în jurul corpului ei adormit... Acum relația noastră decurge frumos, ne întâlnim la fel de des ca înainte, poate chiar mai des, ne înțelegem perfect, și îmi dau seama, de fiecare dată când sunt în preajma ei, că ea este tot ce îmi puteam dori de la viață.
Mă uit pe peretele din fața mea și umbrele s-au topit de mult. Simt cum mă cuprinde din nou emoția, dau repede plapuma la o parte și sar din pat, mă grăbesc să plec, pentru că începe o nouă zi, poate mai lungă și mai frumoasă, în care o voi vedea pe Ana.
Am 20 de ani și iubesc. Iubesc așa cum nimeni n-ar putea s-o facă. Nici măcar soarele cel leneș...
CORNEL ARDELEANU
Minunea albă
Am văzut-o întâia oară într-o grădină veche. Pe strada cu nume atât de cunoscut, casa, cu tencuiala roasă, își încălzea ferestrele la soare. Unde plecam? Sau poate veneam de undeva, dintr-o călătorie a amintirii? Spre școală mergeam, în urma ta, numărându-ți pașii, numărându-mi bătăile inimii. Era dimineață, prima în care nici eu, nici tu, nu am ascultat chemarea clopoțelului. Ne-am oprit amândoi, de parcă cineva ne-ar fi șoptit: "Oprește-te!". Iar ea, parcă născută dintr-un gând de copil, ne-a privit sfioasă. Mică minune albă în care ne recunoșteam amândoi. Era pe de-a-ntregul frumoasă floarea aceea, suavă, neîntortocheată. Și am iubit-o de atunci și ne-am iubit și pe noi. Primăvara, de câte ori treceam prin fața casei, ea, ca o mireasă mică, își răsucea căpșorul, salutându-ne. Odată, am primit-o în dar. Era primul dar pe care îl primeam de la tine. Am strâns-o la piept ca pe o comoară, am așezat-o într-un locaș curat. Am privit-o îndelung, m-am închis în ea zile și nopți și nu voiam să mai ies. Altă dată, eram toți trei. Ea, agățată de mâna mea, iar mâna mea în mâna ta, ascunsă ca într-o casă mică. Îmi era teamă să nu o strivesc, îmi era teamă să nu o pierd... Am colindat orașul împreună, până când luna și-a acoperit ochii. Eram atât de fragezi toți, atât de înaripați... De ce am iubit-o atât de mult? Poate pentru petalele ei, aripi de înger tăinuit, ca cel dintâi sărut. De ce te-am iubit atât de mult? Poate pentru ochii tăi, poate pentru trupul tău neîncercat, neamestecat cu pământul. Când apele mării întindeau punți peste trupurile noastre, pe plajă, desenam din cochilii de scoici și melci chipul ei. Căutam floarea unul în ochii celuilalt. "Floare albă, floare albă,/ Tot te caut și te caut,/ Să te-ntreb: de ce te caut?/ Floare soare, floare apă,/ Și lumina ce se-adapă/ Din izvorul nevăzut,/ Tot te caut și te caut/ Și mă mint că te-am văzut/."
...Apoi, nu mai știu când te-am uitat, nu mai știu cât te-am uitat. Dar într-o dimineață, trecuseră, cred, de trei ori câte zece primăveri, am revăzut-o, în grădina unei case vechi, cu tencuiala căzută, cu capul aplecat pe ochii ferestrelor. De unde veneam? Sau poate plecam undeva, într-o călătorie a amintirii? Spre școală mergeam, și te-am simțit aproape după bătăile inimii. Ne-am oprit amândoi, de parcă cineva ne-ar fi șoptit: "Oprește-te!".
Am încercat să reconstituim un loc căruia îi aparținuserăm, cu care voiam să ne reidentificăm, iar ea ne aștepta cuminte. Era la fel de tânără, de albă, de grațioasă. Am privit-o mult, am răscolit-o, am adunat-o cu disperare... Era vie, dar ne durea de parcă murise.
Ne-am privit până când luna și-a acoperit ochii. Floarea ne-a povestit despre dragostea noastră nefirească, nelumească, despre dragostea noastră adevărată. Plouau în noi petalele sale. Vârtej de imagini alergau prin fața ochilor minților noastre: eu eram floarea, tu erai trecătorul, tu erai floarea, eu te priveam din grădina unei case vechi. Împreună, încercam să înțelegem de ce floarea nu a putut fi a noastră. Primăvara ni se recita în inimi: "Alb de floare,/ Galben moare,/ În culoare./ Sunt eu oare,/ Floare albă,/ Albă floare?"/.
Epilog: Așa a fost prima iubire, binecuvântată de aripile ocrotitoare ale îngerului. N-a fost vis, a fost ca un vis.
MARIANA FARAON
Un dar ceresc
Poate pentru că bucuria copilăriei mi-a fost umbrită în mare parte de anii trăiți prin spitale, drept răsplată, bunul Dumnezeu mi-a deschis poarta Adolescenței, făcându-mi un dar minunat: dragostea. Poate că Dumnezeu mi-a dat dinadins să trăiesc suferința, pentru ca să prețuiesc fericirea ca pe un dar ceresc. Surprinsă, speriată puțin și timidă, m-am lăsat atrasă în jocul iubirii, pe care nu-l mai cunoscusem până atunci. Credeam că dragostea se învață, se imită. Mă înșelasem. Totul vine pe nepregătite, spontan. O vrajă care te cuprinde, te amețește, și de care nu poți să scapi. Eu am îmbrăcat iubirea ca pe-o cămașă. O port cu mine în fiece clipă, în fiece loc. E incredibil ce puteri uriașe ne conferă un sentiment de dragoste împărtășit. Viața mi-a fost schimbată în câteva luni de un om minunat, un tânăr care îmi oferă necondiționat sprijin sufletesc, siguranță și înțelegere. Când l-am cunoscut, mi-a dăruit la început zâmbetul, semnul delicat al prieteniei, zâmbetul de care aveam mare nevoie, pentru că eu nu mai știam să zâmbesc. A fost lângă mine, ținându-mă de mână exact atunci când aveam nevoie, atunci când simțeam că nu pot merge mai departe. Dacă la 16 ani, medicii, prin transplantul renal pe care mi l-au făcut, mi-au adăugat ani vieții, EL este cel care îmi dă viață anilor. Îmi înțelege suferința, îmi dă curaj, mă iubește așa cum sunt. Ce tare îmi simt bătând inima când primesc buchetul de flori, în spatele căruia se ascunde chipul celui care îmi este atât de drag! Frumusețea i se vede în ochi, acolo unde este locul dragostei pentru mine. Înainte de a-l cunoaște, mereu eram tristă, anxioasă, pentru că rezervorul sufletului meu era gol. Acum, când acest rezervor a fost umplut cu iubire, tristețea a devenit fericire, iar teama a devenit curaj. Îl iubesc și pentru ceea ce este și pentru ceea ce sunt eu, atunci când sunt alături de el: o luptătoare îndrăgostită. Trăiesc și mă bucur de frumusețea vieții, de frumusețea naturii, de armonia care mă-nconjoară și pe care o înțeleg mai bine ca până acum. Mai profund. Lungile plimbări, cu mâinile unite în încleștarea iubirii, prin Parcul Copou, prin Grădina Botanică, sau pe orice altă stradă a Iașiului vechi, se petrec ca în transă, undeva într-un alt timp. Acum, când vă scriu frumoasa mea poveste de dragoste, EL, iubitul meu, este alături de mine, pe un pat de spital, încurajându-mă să lupt cu un al doilea rejet renal. Vă mulțumesc pentru că mi-ați dat posibilitatea de a-mi așterne pe hârtie povestea de dragoste. Vă mulțumesc că existați. Vă iubesc.
GEORGIANA GHEORGHIU