RONA HARTNER - "Eu cânt și când tac"

- Are o carte de vizită de invidiat: de la pașaportul de cetățean universal, oferit de UNESCO, la premii internaționale pentru film, de la includerea în topul celor două sute de străini care au schimbat Franța, până la traversarea mapamondului cu concertele sale incendiare. Ce nu figurează pe cartea de vizită este energia ei uriașă și bucuria molipsitoare de a trăi. O rețetă tocmai bună de folosit în primăvara aceasta -

Două artiste

- Aflarăm din presa centrală că urmează să vii iarăși în România și ne-am gândit să "te prin­dem", la un interviu pe nerăsuflate, la telefon. Ce mai faci?Pe unde te poartă pașii?

- Ca să-ți răspund punctual, în clipa de față sunt într-o scurtă escapadă la Biarritz, împreună cu fiica mea, Sumayla. Am decis să pun piciorul pe frână și să-mi spațiez existența de dragul ei. Să profit de fie­care vacanță a fetei mele, de fiecare week-end pe care să-l petrec alături de ea. Vacanțe mici, dese și de ca­litate.

- Înțeleg că trăiești la turație maximă, n-ai obo­sit?

- Viața la Paris a devenit foarte stresantă pentru mine, am o sumedenie de evenimente, solicitări, con­­certe, trebuie să fiu disponibilă non stop, ceea ce poate fi extrem de obositor. Așa că fug. Acum, tocmai descopăr niște locuri fabuloase aici, în sudul Franței. Mă gândesc serios să achiziționez o pro­prietate în zo­nă, pentru că e nespus de frumos. Au de toate, mun­te, ocean, liniște, civlizație, dar și pu­țină sălbă­ticie. Su­mayla adoră caii, eu știu să călă­resc de la cinci­spre­zece ani, așa că azi am fost amân­­două la călărie în pă­dure.

- Temperamentul tău, așa de vulcanic, se potri­vește cu cel al oamenilor de pe malul Mediteranei?

- Provensalii sunt la fel de frumoși sufletește ca zona în care trăiesc. Oameni cumsecade, cu suflet deschis. În plus, am aflat cu surprindere că multe dintre tradițiile lor seamănă izbitor cu ale noastre, de exemplu, sărbătoresc "Moșii", tradiție adusă de la noi pe la 1400, nu știu prin ce împrejurări. Prac­tică și ciobănia, au păstori care pleacă în transhu­man­ță exact ca la noi, în Carpați.

- Sumayla îți împărtășește entuziasmul? To­tuși, e un copil citadin...

- Fetița mea nu este făcută deloc pentru viața de oraș, vrea să aibă o fermă, e extrem de atașată de animale. Deși a crescut, a rămas același copil creativ, scrie poezii foarte frumoase, povești, com­pu­ne muzică, pictează. Este chiar un suflet de artist și, spre deose­bire de mine, un om mult mai auto­ritar, cu un adevărat spirit de conducător. Prezența ei mă ajută enorm. Am în fiecare clipă tot felul de revelații alături de ea. De altfel, noi două semănăm foarte mult. De pildă, eu cânt mereu, la mine în cap nu este niciodată liniște. Și când tac cânt. Ea este la fel: mintea ei creează per­ma­nent. Noi suntem artiste și în timpul liber. Douăzeci și patru de ore pe zi!

Balkanik Gospel!

- Și ce mai pune la cale artista Rona Hart­ner?

- Trec printr-o perioadă extrem de crea­tivă, in­ten­să, sunt foarte entuziastă și mul­țumită de ceea ce fac. Sunt producătoarea noului meu disc, "Balkanik Gospel", unde cânt alături de Orchestra Zuralia. Sun­tem în plină campanie de lansare a albumului și facem turnee în toată Franța. Am în cine­ma­tografe și un nou film, "Des milliards de toi, mon poussin"(Miliarde ca tine, puiul meu), care are mare succes și călătorește, și el, prin țară. În paralel cu toa­te eveni­men­tele acestea, scriu și o carte despre via­ța mea, des­pre experiența mea cu cre­dința. În plus, lucrez și pen­­tru o expoziție de pictură. Așa­­dar, sunt foarte activă, tră­­iesc, cum spui, cu mo­toa­rele tu­rate la maximum.

- Ce se mai cântă pe la Pa­ris? Ce mu­zică preferă fran­ce­zii? Tu ce le cânți, de ai atâta succes?

- Muzical, am schimbat foar­te multe lucruri, m-am orientat că­tre gospel, un stil puternic și plin de cre­dință, dar pe ritmuri bal­canice, vechi, tradiționale. Muzica aceasta are reacții enorme în Franța. Nu știu dacă în România discul va avea succes, pentru că românii s-au ame­ricanizat foarte mult. Cântăreții noștri încearcă să copieze ce văd la MTV, nu vor să exploateze spiritul balcanic în care s-au născut și care, cu siguranță, li se potrivește mult mai bine. De altfel, în toate țările bal­ca­nice se întâmplă la fel: Bulgaria, fos­tele state iugoslave, chiar și Rusia au cântăreții formați du­pă cei ame­ricani, toți cântă la fel, se îm­bracă la fel. În Franța, în schimb, există o încăpățâ­nare de a rămâne fie­­care ce suntem (ro­mâni, țigani, arabi, ruși, ce-om fi), fie­care pe căprăria noas­tră. Nu există niciun fel de unifor­mizare artistică, ceea ce este extraor­dinar de bine.

- Vei lansa dis­cul și în România?

- Da, vom lansa discul și în Româ­nia, sigur vom găsi momentul și con­tex­tul potrivite pen­tru asta și o vom fa­ce cu un spectacol în toată regula. Eu nu scot single-uri, eu lansez direct discuri, fiindcă un disc în­­seamnă un concept, un spectacol. Intenționez ca ur­mătorii, cel puțin zece ani, să cânt gospel bal­ca­nic. Am deja gata și con­­tinuarea acestui album. Pentru mine este și un act politic, vreau să arăt lumii că în Ro­mânia, în Bal­­cani, oamenii au suflet. La ora ac­tuală, se ocul­tează în mod voit adevărul acesta: că noi avem su­flet, valori, principii, morală, familie. Ei cred că toți balcanicii nu sunt decât niște petre­că­reți, nici măcar nu știu care sunt români sau bul­gari sau mai știu eu ce. Eu mă opun puternic acestui lucru, vreau și reușesc să mă fac auzită, iar cartea pe care o scriu este și ea o declarație politică, în acest sens.

Există și o Franță arhaică

- Reușești cu adevărat să-ți faci vocea auzită?

- Categoric, da! Are cine să mă asculte, în Franța modernă există și o altă Franță, una ar­hai­că, care nu se uită la tele­vizor, nici măcar nu-și cum­pără tele­vizor. O Franță care refuză complet mondializarea, alienarea aceasta adusă de pros­teala televizată. Ei bine, aces­tor oameni - care, crede­ți-mă, nu sunt deloc puțini - le ajung la suflet cu muzica mea. Franța este o țară unică din punct de vedere artistic. Dacă ai un proiect bine conceput, da­că faci lucrurile cu ini­ma deschisă, găsești imediat un public numeros, loial, educat.

- Film, muzică, litera­tu­ră, pictură, dans, le faci pe toate cu patos și dedi­ca­ție maximă. Nu ai, to­tuși, sentimentul că faci prea multe lucruri deo­da­tă, că poate te risipești în prea multe zări?

- Eu mă gândesc așa: o casă, ca să re­ziste, are nevoie de mai multe rânduri de cără­mizi, unele lângă altele. Apoi, alt rând solid, dea­supra. Așa sunt și eu: nu mi-a trecut ni­cio­­dată prin minte să construiesc doar un simplu turn, care să riște oricând să se dă­râme. Pentru mine, a face mai multe lucruri deodată este o formă de a mă dezvolta în mai mul­te direcții. Simt per­manent nevoia de a face lucruri noi, de a acu­mula cunoștințe noi, de a mă forma, de a urma cursuri, școli, de a citi încontinuu. Și apoi, eu toate aceste lucruri le fac de mică. De exemplu, scriu de la paisprezece ani! La Re­voluție, mi-au fost ci­tite poezii pe scenă, de către actorul Ovidiu Iu­liu Moldovan. Apoi am făcut o pauză de scris, pentru a mă dedica actoriei, apoi iar am reluat po­eziile și eseurile. În timp, scrisul a de­venit ceva din mine, nu las zi de la Dumnezeu să nu aștern un rând. Doar timpul, ce-mi mai este potriv­nic câteo­dată. Din fericire, am întâlnit un foarte des­toi­nic editor, care mi-a dat ideea de a nu scrie cartea toată odată, ci pe capitole. Tehnica aceasta func­țio­nează foarte bine, am reușit să mă organizez, iar cartea este aproape gata. Nu e vorba, deci, de risipă. Nu fac decât să-mi trăiesc energia cu care m-a dă­ruit Dum­nezeu. În mare parte, mi-o iau și de la fetița mea, din viața mea cumpătată, fără alcool, fără tu­tun, fără nopți pierdute. Mănânc sănătos, sunt dis­ci­plinată, îmi asigur tot confortul fizic și psihic de a putea crea încontinuu.

Amintiri cu miresme de liliac

- Dragă Rona, aici, în România, primăvara a explodat. Cum arată Parisul în luna Mai?

- O să-ți răspund pe ocolite, pentru că acum sunt bucuroasă că am reușit să plec din Paris, care nu a mai fost, niciodată în ultimii cincizeci de ani, atât de poluat cum este acum. Pot să-ți spun, în schimb, cum arată primăvara în sudul Franței, la Biarritz. Ziua e cald și bine, iar soarele s-a prins de mine, ca de obicei. M-am urcat albă pe cal și am descălecat neagră. Hahaha! În ce privește Parisul... Sigur, orașul e superb primăvara. La vremea aceasta, Pa­risul este magnific. Dacă nu ar fi fost atât de poluat, nu aș fi plecat. Fereastra casei noastre ne oferă o superbă vedere către Sacre Coeur. An de an văd toată pleiada de flori, pe rând, pe anotimpuri. Acum, tocmai trecuse perioada roz și era în plină splen­doare cea galbenă. Eu și Sumayla am sărbătorit Paștele catolic (reli­gia noastră) în altă parte, dar cu ocazia celui orto­dox, am făcut picnic pe iarba de la Sacre Coeur. Un soa­re mi­nunat! Am gătit, am pre­gă­tit o geantă uri­așă, plină cu tot felul de bu­nătăți și am săr­bătorit cu oa­me­nii străzii, ro­mâni. Am adunat câți am putut, ne-am simțit ex­traor­dinar, am vor­bit de tot și de toate, despre pro­ble­mele lor. Am bă­ut și o bere, am râs, am spus povești des­pre viețile noas­tre, des­pre trecut... A fost foarte frumos.

- De primă­ve­rile copilăriei tale, petrecute în țară, îți mai amintești?

- Da, țin minte exact cum erau primăverile. Ieșeam dimi­nea­ța din casă să merg la școa­lă, era deja călduț, și se ridica din curte un fel de abur cu miros de mărgăritare și ghiocei. Îi planta bunica. Trecea ziua, iar când mă întorceam de la școală, mă îmbrățișa și mă amețea mi­rosul de liliac. Asta este pri­mă­va­ra pentru mine și azi: liliac în­florit. Și la Paris mă cațăr pe gar­duri să ajung cu nasul la crengi, lu­mea se uită la mine mirată, poate se gân­dește că vreau să fur, dar eu vreau doar să adulmec aroma lor genială, cu care am cres­cut în copi­lărie.

În brațele lui Dumnezeu

- Rona, inspiri o putere și o energie incredibile. La doar patruzeci și doi de ani, ai deja treizeci și două de filme la activ. Nu mai vor­bim de muzică... Cum faci să nu te epuizezi, cum re­ziști?

- Mă simt și eu epuizată fizic, uneori, sunt stoarsă de puteri, istovită, secătuită men­tal: am impresia că nu mai am nimic de spus, că am ajuns la final. Dar slăbiciu­nile astea le consider mo­men­te de încercare, nu le las niciodată să se instaleze, să devină fatalitate. Secretul meu: las totul în urmă și merg o săptămână la o mâ­năstire, pe-un munte, unde, pur și simplu, tac. La bise­rică, acolo înving eu mo­men­tele acestea de rătăcire, dar nu o fac împotriva mea, nu lupt cu umbra mea, pen­tru că atunci risc ca ea să devină și mai neagră, și mai puternică. Se face ca de plumb și mă trage în jos. Anti­dotul meu este mai simplu: mă arunc în brațele lui Dumnezeu. El este sursa creației, El îmi deschide mereu ochii către altă perspectivă și mă li­niș­tește. Pun totul la picioarele lui: gânduri confuze, negre. Las să curgă totul din mine, ca un râu către ocean, iar când plec de acolo, sunt un alt om. Mă întorc îna­poi, către viață, ușor, cu mintea limpe­zită.

- Nu te apasă niciodată singură­ta­tea? Nu simți că viața e mai tare ca ti­ne? Nu ai deloc îndoieli?

- Ba da. Mi se întâmplă și mie să am uneori sen­timentul că lupt cu vântul, dar eu nu merg niciodată împotriva curentului. Mă las purtată puțin de el, să văd unde mă duce. Câteodată refuz să lupt. Nu-mi place deloc ce face lupta dintr-o femeie. Nu sunt fe­mi­nistă, îmi plac grația și feminitatea din noi, doam­nele. Când simt că devin prea luptă­toa­re, prea sta­ha­novistă, pun armele la loc. Dacă mă cert cu cineva, ajung fără excepție să-mi cer scuze. Nu-mi place să fiu do­minată de luptă, viața nu este o luptă, ci un dar.

Prințul pe cal alb

- Ești o femeie de carieră, mamă singură, cre­din­cioasă, dar și o femeie foarte frumoasă și ex­trem de femi­ni­nă. Crezi că te vei mai îndrăgosti vreo­­­dată așa, de să-ți fugă pământul de sub pi­cioa­re?

- Vaaai, dar eu mă îndrăgostesc foarte des. Îți spun sincer: foarte des! Eu cred în continuare că prin­țul pe cal alb există și că mă va găsi. Con­tinuu să tră­iesc ca o persoană dem­nă de numele creștin, nu fug după toate ielele, dar de îndrăgostit, mă îndră­gos­tesc foooooarte des! Mi se aprind călcâiele, pur și simplu, sunt ceva de neînchipuit. Ce mă sal­vează este faptul că am ajuns la vârsta la care îmi dau seama când persoana este nepotrivită, și atunci reușesc să-mi ascund sentimentele. Stau liniștită până când îmi trece. Partea proastă este că în continuare mă îndră­gos­tesc de persoane nepo­trivite. Dar pentru că știu cât de mult pot fi afectată de o relație eșu­ată, nu mă mai joc cu focul. Nu mă mai joc de-a dragostea, de-a iu­bitul. Ori e ceva se­rios, ori fac pa­sul înapoi. Sunt con­vinsă că până la ur­mă mă voi îndrăgosti, și eu, în sfârșit, de cine tre­buie.

- Am citit mai de mult, într-un interviu de-al tău, că Sumayla, fetița ta, era teribil de îndră­gos­tită de un băiețel. Mai este?

- Da, mai este. Este în continuare foarte, foarte îndrăgostită de acest băiețel, pe nume Charlie. De la doi ani se iubesc și sunt amândoi de o loialitate și o dragoste incredibile. Ce puritate există în ei... Chiar vor­besc cu părinții lui Charlie și ne îngrozim la gân­dul că dacă vreunul va fi nevoit să se mute din Paris, va fi o traumă inimaginabilă. Sumayla are doar șap­te ani, dar nu vreau să-i rănesc sentimen­tele. Ei chiar se iubesc. Pentru acești copii, limbajul dragos­tei este un limbaj al purității, intens și pur, în același timp. Dacă Charlie va deveni, în timp, soțul Su­maylei, nu va fi nicio mirare. Dragostea pe care acești doi copii o au unul pentru celălalt este Per­fecțiunea. Când mă gândesc că noi toți ne naștem așa, iar apoi trans­formăm dragostea în consum, în obiect al plă­cerii... Groaznic. Când ești îndrăgostit, EȘTI. Exiști cu adevărat. "Ești" de la verbul "a fi". Iată o altă lecție pe care o învățăm de la copii.

- Dragă Rona, îți mulțumesc pentru interviu. S-a făcut miezul nopții și te las să te bucuri de ul­tima seară de vacanță, alături de fetița ta...

- Mulțumesc. Mulțumesc de interviu și le urez ci­ti­torilor "Formulei AS" o primăvară în toate cu­lorile, plină de inspirație și armonie. Să ne bucurăm cu toții de minunatul dar al vieții. Noapte bună!