FLORIN GRIGORAȘ - "Dacă poți să faci din pasiune o meserie, ai câștigat pariul"

Camelia Starcescu
"RIFF" - Un sfert de veac de muzică rock

- Născut la Sibiu, în urmă cu 45 de ani, grupul RIFF face parte dintre veteranii rock-ului românesc. Cu peste 3500 de concerte în țară și în Europa, cu numeroase apariții la televiziune și radio, a devenit popular cu melodii pe care mulți români le mai fredonează și azi: "În loc de bun rămas", "Ana-Maria", "Cercul vieții", "Regele șoselei", "Primii pași"... În calitate de admiratoare convinsă a formației, l-am căutat pe fondatorul și liderul grupului, Florin Grigoraș, rugându-l să ne acorde un interviu. L-am întâlnit la Deva, cu câteva ore înainte de a susține un concert, în fața unui public fidel și entuziast -

"Pentru noi, muzica n-a fost o meserie, ci o pasiune"

- Trupa RIFF este un fenomen de longevitate în muzica rock din România. Erați licean când semnați certificatul de naștere al grupului SONIC, devenit ulterior RIFF. Cum a început povestea?

- Prin anii '62-'63, a existat un curent foarte pu­ternic, început în Anglia, de către Beatles, Kings, Rolling Stones, și apoi Jimi Hendrix, deveniți idoli in­ternaționali. Și noi am fost mari fani. La Sibiu, aveam ocazia să as­cul­tăm mu­zica lor. În pa­che­tele care veneau din Germania, pe lângă blugi și cafea, era și revista "Bravo", care se ocu­pa pe atunci de trupele rock, și erau, bineînțeles, și discuri. Am început să as­cul­tăm. A fost o miș­care puternică. Pe a­proa­­pe toate străzile din oraș, băieții cântau, zdrăn­gă­neau la chitară prin toate colțurile parcu­rilor, pes­te tot. Cred că prin clasa a VI-a, am început să învăț să cânt la chitară, iar va­ra, înainte să intru în liceu, aveam deja o trupă și cântam destul de orga­nizat. În liceu, am găsit patru prieteni cu care aveam cam ace­leași gusturi. Toată lumea vi­sa pe atunci să facă o trupă rock. Se cânta live și la serile de dans prin oraș, peste tot. A fost o mare modă. Și la fel ca rockerii englezi, care au născut fenomene, și noi eram autodidacți. Am învățat unii de la alții as­cultând, cu influențe de ici, de colo. Apoi am început să învă­țăm câte puțină muzică, pentru că trebuia să știi, to­tuși, ce faci. Am cântat mult în liceu, la serile de dans ce se organizau sâmbăta și duminica. Pe-atunci, toată lumea ieșea undeva duminica, la film sau în oraș, la dans. Se dansa pe muzica cântată în grădini de vară și în restaurante, de orchestre. Noi cântam marile piese din Anglia, Uriah Heep, Ten Years After... Așa a fost începutul. Timpul a trecut, dar noi am rămas cu pa­siunea asta. Pentru noi a fost o pasiune, nu neapărat o meserie.

Muncă fără carte de muncă

- Cum au reacționat părinții, profesorii? În anii aceia de început, rockul nu avea la noi o imagine prea grozavă...

- În ce mă privește, nu pot să spun că m-au încu­rajat, dar nici nu m-au împiedicat. Ideea era că trebuie să faci școală, că un om fără școală e nimic, că trebuie să ajungi la facultate, să faci o meserie. Eu am pre­ferat să le fac în paralel. Am dat examen la Drept (eram 24 pe loc) și am intrat cu o medie mare, am vrut să le-arăt părinților că pot să fac și școală, și muzică. Deși am absolvit facultatea, n-am profesat nici măcar o zi și le-am și spus asta de la început. Mi-am luat atestatul de artist liber-pro­fe­sionist încă din 1975. Din cinci în cinci ani, dă­deam un examen pentru asta. Se plătea bine atunci...

- Se spune că dacă reușești să-ți faci din pasiu­ne o meserie, munca e o bucurie continuă...

- E adevărat! Eu, per­sonal, n-am avut nicio­da­tă carte de muncă, nu am ni­cio zi vechime, n-am fost an­gajat ni­căieri, sub nicio for­mă, dar am mun­cit ex­­trem de mult și mun­­cesc încă. Sunt zi­le în care mun­cesc și câte 14 ore. De apro­­ximativ 25-30 de ani scriu și muzică de tea­tru. Din toamnă până în martie, spre exemplu, am scris mu­zica pentru patru piese de teatru. Îmi place să scriu cuplete și muzică instru­men­tală. Am și un studio de înregistrări. N-am fost angajat niciodată și acum e prea târziu s-o mai fac. As­ta e! Dar mă descurc bine, zic eu. Duc o viață de­centă, fac ce-mi pla­ce. Cum am fă­cut în­tot­deauna. Și e bi­ne!

"În muzică nu se așteaptă. Trebuie să te miști!"

- 45 de ani înseamnă o viață de om. Sunt gene­rații întregi care au cres­cut cu muzica dvs.

- Da, de multe ori mă întâlnesc cu oameni care ne spun că printre primele concerte la care au par­ti­cipat au fost cele cu RIFF, cu SEMNAL M sau cu IRIS, sau că pri­mul disc cumpărat a fost al unora dintre noi. Da, așa a fost. Acum nu mai poți să ai un public fidel. Cred că nici nu e normal, după atâția ani de când ne ocupăm de muzică, să zicem că avem fani, că vin valuri să ne asculte. Lumea știe de noi, suntem o trupă consacrată, ne-am făcut treaba, ne-o facem în continuare și sun­tem mulțumiți. Normal că ar trebui să ni se acorde mai multă atenție în anumite medii, de exemplu, Radio România sau Televiziunea Ro­mână, două instituții care ar trebui să dea mult mai multă atenție artiștilor cu o activitate asemă­nătoare cu a noastră, ca valoare și durată în timp.

- Există un handicap al provinciei?

- Nu, un handicap al provinciei nu există. Există doar o timiditate provincială, un soi de așteptare care nu duce la nimic. Dacă locuiești într-un oraș precum Si­biu, Deva, Dej, Cluj-Napoca, Timișoara, Iași ș.a.m.d., deci la o depărtare de București, unde se dă ora evenimentelor, și aștepți să vină cei de la tele­vi­ziune sau radiouri să te caute acasă, în clubul tău, în sălița ta unde repeți, poți să aștepți zece vieți, că nu te caută nimeni. Asta da, se întâmplă. Dar asta e valabil și în Occident. Beatles-ii, de exemplu, n-au stat acasă, la Liverpool, s-au dus să-și caute norocul la Londra, la New York și mai departe. Trebuie să ieși în locurile unde muzica se întâmplă, trebuie să te miști. Noi am ieșit, ne-am făcut treaba. Au fost vre­muri, pe la în­cepu­tul anilor '80, când am umblat mult în țară, cu tur­nee lungi, foarte lungi: 30, 40, 78 de zile, am bătut mi­limetric toată țara. În timpul ăsta, mergeam și la postul național de radio, și cam la fiecare șase luni, scoteam o piesă nouă. Imediat s-a văzut, lumea a știut de noi, am început să avem săli pline, am scos discuri multe. Trebuie să ai o activi­tate constantă și să produci ceva artistic. În anii '80, Ceaușescu a dat un ordin prin care stabilea că instituțiile de cultură primesc doar 30 la sută din banii de care au nevoie pentru întreținerea de clădiri, iar restul banilor trebuie să fie produși prin spectacole. Atunci, teatrele ne angajau pe noi, for­ma­țiile de rock din perioada '80, și făceam turnee pentru ele. Semnal M, Roșu și Negru, Holograf, Iris, RIFF și alții. Noi aveam spectatori. Am făcut turnee foarte lungi. Am cântat pentru 60-70 la sută din teatrele din țară, din Sibiu, Petroșani, Satu Mare, Brașov, nu mai știu. Biletele ce se vindeau erau ale teatrului, noi nu aveam dreptul să vindem, dar ne plăteau și pe noi, iar treaba a mers foarte bine. Au fost ani minunați!

"În cluburi, nimeni nu e atent la ce cânți. Îi distrezi pe oameni la o bere"

- Trupa RIFF a fost și pe scenă, și din­colo de ea, o școală de rock, de muzică, de viață, pentru mulți!

- Da. Am avut și am instrumentiști foarte buni, am avut voci foarte bune. La noi s-au lansat Adi Igri­șan, care are o voce extraor­dinară, și cântă acum la Cargo; Gabi Orban, care e în Germania, o voce deo­sebită, o mare voce, gen Tom Jones; Cristi Pivni­ceru, din Iași, o altă voce fantastică de rock. Din pă­cate, el nu mai cântă. Pe lângă faptul că am scos în fața pu­bli­cului mulți artiști de valoare, ducându-i în turnee, obligat de ce se întâmplă în viața unei trupe, m-am ocupat și de partea personală a vieții lor. Au stat la mine în casă, vin și acum cei ple­cați, stau la mine când vin în țară. Văd cum este viața de familie, cum tre­buie să-și organizeze viața, tim­pul, le dau sfaturi, îi mai învăț, îi mai cert, de-asta am zis că la noi e o școală și de mu­zică, și de viață. Noi am fost întot­dea­una liber profe­sio­niști, ce câști­gam aia aveam. Atunci omul tra­ge, dacă vrea să trăias­că. Mun­cește! Unii îmi telefo­nea­ză și-mi spun: "Nu te-am as­cultat! Ce bi­ne ai zis!" Tar­div. Asta e!

- Printre trupele de azi, exis­tă tineri care să vrea să vă ceară sfatul profesional?

- Să știi că pe ăștia tineri nu-i prea interesează ce-a fost îna­in­tea lor. Nu vin să ceară sfa­turi. Le știu ei pe toate. Înainte, au fost mulți care au stat pe lângă trupa noastră. Mai ales prin anii '80, aveam foarte mulți pe lângă noi, băieți care voiau să intre în muzică, să cânte la chitară. Ve­neau cu noi în tur­nee, unii lu­crau cu noi la par­tea tehnică doar ca să învețe. La ma­re, stă­­teau o vară în­trea­gă cu noi. Dar mu­zi­cienii tineri de astăzi nu sunt de in­vi­­diat. Acum tinerii, săra­cii, stau prin piv­nițe, prin cine știe ce săli, pe unde apu­­că, și cântă pen­tru ei. N-au în față public cum aveam noi, ca să facă le­gă­tura între ce cântă și un anumit public, o anu­mită generație. Cân­tă în clu­buri, unde lumea nu vi­ne pen­tru muzică neapărat. În­tr-un club, 50 la sută din cei care vin, vin să bea o bere și să fu­meze o ți­gară. Da­că întâmplător cân­tă și o formație, da, foarte bine. Am cântat și noi în clu­buri, dar nu mai cân­tăm. Nu are rost. Nu e nimeni atent la ce cânți tu. Îi dis­trezi pe oa­meni la bere. Ăs­ta-i marele handicap al lor, al celor tineri: nu-și gă­sesc publicul pentru care să pro­ducă muzica res­pectivă. Se chinuie, își iau apa­ra­tură... Se pune prea mult preț pe tehnică, pe echi­pa­mente. Pe vremuri, echipamentele erau mult mai simple și muzica era mai frumoasă și mai colorată. Acum, săracii, se mobilizează până-n dinți, bagă o grămadă de bani în instrumente, fac toate nebuniile, dar lipsește partea vie, lipsește publicul și lipsește muzica adevărată, în mare parte.

- Când RIFF abia pășea în muzică, ați cerut sfatul celor mai "bătrâni" în meserie?

- Am cântat câțiva ani în deschidere la SEMNAL M. Cântam în deschidere la o trupă, apoi, dacă reu­șeam, cântau alții în deschiderea noastră. Sigur că a fost o școală pentru noi, atâția ani, să mergem cu re­gre­tatul Iuliu Merca și cu atâția mulți alții în turneu. Se cânta în restaurante, erau muzicieni foarte buni. Îi as­cultam în fiecare seară, ceream caietele de par­ti­turi, întrebam, discutam armonii, învățai foarte multe lucruri. Nu erau orgolioși, egoiști. Cei care cântă rock acum ne consideră foarte bătrâni și cred că nu avem ce să-i învățăm, că ei știu toate acordurile. Nu mai este legătură între artiști, nu mai sunt locuri un­de să ne întâlnim. Acum 15-20 de ani, la un concert veneau 10-20 de muzicieni cu care mergeam apoi la bere, stăteam, povesteam. Probabil în această seară, aici, la Deva, vor veni vreo cinci ca să depănăm amintiri...

"E important să îți faci un plan de viață și să te ții de el"

- Ați copilărit în Sibiu, printre sași. Există o anume rigoare a lucrului bine făcut pe care s-o fi învățat de la ei?

- Nu. Și românii au rigoarea lor. Sașii, care nu sunt nemți, sunt sași, sunt mai drepți. La ei, 1 din 100 ia hotărâri și ceilalți 99 execută. La noi, gândim fie­care și... Așa am fost și eu. La început, eram patru oa­meni în trupă și era demo­crație, fiecare făcea ceva. Apoi, a trebuit să fie o ordine, când am devenit pro­fesioniști. A căzut pe mine sarcina asta. De obi­cei, basiștii sunt mai ordonați, ei țin balansul trupei, ritmul, țin în frâu toboșarul... În timp, am ră­mas așa.

- Există un secret ca să mergi înainte, să reziști atâta timp într-o pasiune, într-o pro­fesie?

- În primul rând, trebuie să fie cu adevărat o pasiune. În momen­tul în care este o pasiune, clar că ești prins, mistuit de ea. Foarte mulți au avut pasiuni și n-au putut să le ducă prea departe. De­pinde cât de mult do­rești și cât poți să rea­lizezi din ce-ți dorești să faci. Dar dacă via­ța îți oferă posibili­tatea ca din pasiune să faci o meserie, ai câștigat pariul. Sigur, trebuie să se strângă mai mulți fac­tori: și ambiție, și pute­rea de a renunța la unele lucruri... Am făcut și eu sacrificii destule. E important ca tu să îți faci un plan de via­ță și să te ții de el, un plan care să nu depă­șească niș­te limite, depinde de ce vrei tu de la viața ta, depinde de cei din jur, de familie, dacă te înțeleg. Dacă acești fac­tori se adună la un loc, ajungi unde ți-ai dorit, dacă nu, rătă­cești în stânga, în dreap­ta...

- Soția dvs., Mi­haela Grigoraș, e și ea membru al trupei. Cum a ajuns să cân­te în formație? Mi­ha­ela Grigoraș este director al Teatrului Gong din Sibiu.

- Mihaela a făcut Liceul de muzică, secția pian, înainte de a fi actriță de teatru. Când ne-am cunos­cut, a zis că vrea să cânte cu noi și i-am spus că asta e o treabă de băieți. Prin '95, însă, am zis să facem o trupă mică, în care o inclusesem și pe Mihaela. Cu trupa asta am avut concerte numai în Piața Mare din Sibiu și în alte piețe ale orașului și a rămas formula așa, cu ea, la clape. Și e bine!

- Dacă soția dvs. nu ar fi activat tot în domeniul artistic, ați fi avut aceeași șansă ca familist?

- Cred că ar fi fost la fel, pentru că amândoi suntem familiști. Ținem la lucruri stabile și sigure. Nu cred că ne-am fi format ca familie, dacă nu vo­iam să facem ceva serios de la început. Ca muzician, ești plecat foarte mult în turnee, unde sunt foarte multe atracții de tot felul, există pericolul să-ți pierzi viața de familie. Foarte mulți și-au pierdut în felul acesta familia, sau nici măcar nu și-au înte­meiat-o. La noi nu s-a-ntâm­plat asta. Așa a fost să fie!

Foto: arhiva personală Florin Grigoraș