Iarba Vântului

Bogdan Lupescu
- La Lelese, Cerișor și Cerbăl, vechi și frumoase sate din Munții Poiana Ruscăi, viața femeilor se țese cu firele unei plante, pe care o culeg în diminețile de Sântoader. Plantă magică, de protecție și de leac -

Coasta femeilor

În vinerea aceea, Coasta se acoperă cu femei. Nu­mai atunci, în vinerea de Sântoader, femeile păduren­ce primesc dezlegare din cer să scoată din pământ Iarba Vântu­lui. Numai culeasă atunci, buruiana are putere. Puterea de a apăra ca­sele oamenilor de rele, de boli, de faceri și farmece.
În zori, satul fierbe. "Mergem pă Coastă, să luăm Iarba Vântu­lui...", se îmbie-ntre ele muierile, buimace încă de somn, trăgân­du-se una pe alta din case, ur­când, smerite, spre soare. Coasta lui Carpen e o pantă în­sorită, un pră­văliș lung, chelbos, ridi­cându-se dea­su­pra firului de drum ce intră dinspre răsărit, peste apa Runcu­lui, în satul Lelese. Un fel de pa­ravan de stâncă luminată, pus pe cale, între Țara Pădurilor și lu­mea largă. Iarba Vântului nu creș­te decât aici, pe spinarea dinspre soare a dealului, unde zorii di­mineților de Sân­toader află pădu­rencele ghebo­șate deasupra pă­mân­tu­lui, căutând. Ta­bloul e de-a dreptul uluitor. Coas­ta pie­troa­să a dealului se aprinde deodată în mii de culori, se împes­tri­țea­ză de nea­se­muitele cos­tume ale fe­mei­lor. Iarba Vân­tului nu se poate culege decât în hai­nele stră­moșești... Nu degea­ba s-a zis că portul pădu­ren­celor Hu­ne­doarei e cel mai apropiat de cel dacic, cel mai arhaic din România, că felul în care își înfă­șoară cin­gă­toarea peste mijloc leagă în fiecare învâr­titură o taină pier­dută în timp. Regine vechi, păstrate printr-o minu­ne într-o cută a tim­pului, pădu­rencele sunt mândre de frumusețea lor. Cele tinere au straiul roșu ca pur­pura și ca obrazul lor iubăreț, cele mai în vârstă au mâ­neca iei cenușie, zimțată, iar cele bătrâne mânecă nea­gră, neagră de tot, purtând pe ca­pete broboade din bo­ran­gic străveziu. Milenii întregi zac pe hainele astea. Pe veș­mântul mu­ie­rilor care cu­leg Iarba Vântului poți citi mer­sul tainic al univer­sului. Dar între toate, te în­fioară de frumusețe cojoa­cele. Biblii păgâne, cărți de an­ces­trale semne hie­roglifice sunt spinările lor. Pe pielea moa­le, de oaie ne­prihănită, e cusută o puzderie de sori. Sori roșii, sori cenușii, sori negri. Sori rotunzi, înșirați unul lângă altul, roți solare cu razele învârtite pe dinăun­tru, iar în mijloc o cruce din patru aștri, având deasupra luna, cu colțurile întoarse spre pământ. Sorii din spinările pădurencelor se încovoaie rotunzi spre soarele din cer, în vreme ce ele răscolesc înfri­gu­rate Coasta. Cău­tarea poate dura mult, căci Iarba Vân­tului n-o găsești tocmai ușor. Au fost aici botaniști care n-au izbutit să-i măsoare pute­rea și nici măcar s-o în­chidă precis în vreo specie a lu­mii vege­tale. Cătușnică? Iarba dragostei? Iarba fecioa­rei? Pir gros? Steliță? Nu se știe. E mică, trei sferturi rădăcină ațoasă, uscată, în­fip­tă zdravăn în crusta pă­mân­tului, lăsând la lumină doar câteva mustăți firave, verzi-cafenii. Sapi pe lângă ea ca s-o scoți întreagă. Până spre seară, însă, femeile o găsesc. Și se întorc în amurg, chicotind mulțumite, ținând în palme, ca pe o comoară, câte un mănunchi. Așa se sfârșește vinerea de Sân­toader, prima vineri din postul Paștelui. "Se lasă post de Paști", zic pădu­ren­cele, ca și cum ar zice că se lasă seara...

Țiganii și sipetele cu comori

Iarba Vântului aveam s-o găsesc prin toate casele bătrânelor leleșence. Cele mai multe o păs­trează în po­duri, ascunsă în lăzi de zestre, ade­vărate tezaure.
Acum câțiva ani, în sat au in­trat țiganii, țigani no­mazi, cu pă­lării rotunde și părul lung, revăr­sat peste umeri. Veneau de de­parte. Covil­ti­rele căruțelor se un­duiau greoi, ostenit, urcând prin defileele Go­văjdiei. În fața lor, că­lărea un băr­bat cu ochi sclipitori, sub­țire și drept în șa, un fel de că­pe­tenie, care se oprea dinaintea fie­cărei case, întrebând de lăzile mire­selor. Ofe­reau pe ele prețuri de neînchipuit: cu banii de pe-o ladă puteai să-ți iei un vițel. Oricât n-ar fi vrut, oa­menii le-au scos din case. Le-au scos mai întâi pe cele pe care le credeau stră­mo­șești, mari, sculp­tate, îmbi­nate în cuie de lemn. Țiganul a învârtit biciușca în aer și a zis "nu". Nu pe acestea le căuta. Și a mai zis că el știe, știe precis unde să le găseas­că pe cele adevărate. A urcat în podul primei bătrâne aflate în drum, Pă­trău Maria Iuca lu' Cónăle, și s-a dus spre ladă aproa­pe cu ochii în­chiși. Acolo era, la locul ei de când lumea. Dacă n-ar fi venit țiganii în sat, dacă n-ar fi scor­mo­nit prin cămări și ham­bare, în căutarea străve­chilor si­pete pă­du­renești, pe care le știau și le cău­tau "cu adresă", trimiși anume de colec­țio­nari din Austria și Un­garia, le­leșenii n-ar fi aflat ni­cio­dată că tocmai lăzile ace­lea modeste, abia su­flate pe deasupra cu un abur de flori, lăzile lor stră­vechi, uitate pe sub paie și pe sub țesături de pă­ianjeni, erau aurul tre­cutului lor.
Maria Iuca lu' Cónăle, zisă în sat Conăleasa, șade acum în curtea casei sale pe-o băncuță albastră și-și amintește. E băncuța pe care obișnuiește să șadă după fiecare somn de amiază, când afară-i frumos și ea nu vrea să facă nimic. Doar să stea. Maria Iuca e femeie bă­trână, dar clocoti­tor de puter­nică, cu fire băr­băteas­că aproa­pe, fără sta­vilă la vorbe și râs. În fața ei te simți firav, despuiat de se­crete, din creș­tet și până-n tălpi. Pe spate, cojocelul cu sori vechi de-un secol a că­pă­tat culoarea scoar­ței co­pa­­cilor. Broboada cea albă, ima­culată, îi e înnodată zmu­cit sub bărbie, iar din ovalul strân­surii, doi ochi verzi te iscodesc fără milă, înfigân­du-ți-se direct în su­flet, o privire căreia greu îi ții piept. "Era frumos țiga­nul și-avea mâini lungi, ca de fată", își amintește bă­trâ­na, de parcă l-ar avea chiar acum în lică­ririle ochilor. "De nici o ladă nu i-o plă­cut din vecine, nu­ma' de-a mea. Când o vă­zut-o, i-o scăpărat ochii-n cap ca la drac. «Asta-i! Trebe' să aivă-n ea cui de fier și pu­iuț!», așa o zâs..." Cuie de fier și puiuț. Aveam să văd și eu acel alintat "pui al lăzii", tot căutând prin sat, ca țiganii, magica Iarbă a Vântului. E un sertăraș secret, care se deschide înăuntru, în partea dreaptă a lăzii de zes­tre, un sertă­raș cu patru despărțituri, ca patru unghere sa­cre ale vieții unei femei. Una e plină cu sare, ca femeia să fie însetată de dragoste și de viață. Alta are în ea țărână, rodnică precum pântecul, pe care mi­rea­sa o ia cu dânsa din curtea casei "parin­țăști". Într-alta, e pus cu fală conciul miresei, găteala plină de ace lungi și podoabe vechi, alături de ceapsă, un soi de învelitoare magică pentru coc, pe care băr­batul îl scoate în noaptea nunții, înainte de a-și pre­schimba mireasa în femeie. "Dezve­lește mirea­sa", așa se zice, cu o deosebită cuviin­ță, în Ținutul Pădure­nilor. Odată ce i-ai dat jos unei fete po­doaba părului, în­seam­nă c-ai făcut-o a ta pe vecie. I-ai scos căița neprihănirii. Conciul este și dans. Dansul din noaptea nunții, de des­părțire a bărbaților din sat de fosta fe­cioa­ră, în urma căreia ei primesc, pe rând, din mâna mi­resei, pâine și brânză de oi. Dansul rotit pre­cum șuvițele împletite pe creștet. Ăsta e al treilea ser­tar. Și abia în ultimul, cel mai adânc, e ascunsă Iarba Vân­tului...

Sora Soarelui

Maria Iuca lu' Cónăle nu și-a vândut atunci lada de zestre țiganilor. S-a dovedit apoi că, într-adevăr, era foar­te veche, încă din vremea nunții bunicii sale, care o moștenise și ea prin neam... Bătrânei nu-i pare rău nici o clipă c-a refuzat banii. A ales, în schimb, s-o dă­ruiască primarului Ciprian Achim - un apărător vaj­nic al tra­di­țiilor pădurenești -, i-a dăruit-o cu tot cu sare, cu pă­mânt, cu conci și cu Iarba Vântului, iar lada ei a făcut faima leleșenilor, într-o mulțime de expoziții de folclor din lumea largă. Acum, bătrâna stă singură pe băncuța al­bastră, ținând în palme un mănunchi încâlcit din fire de iarbă, adunat în primă­vara asta pe Coastă, îndrep­tându-l încet spre soare, de parcă numai așa ar putea să-i "vadă" puterile. "Iarba asta-i soră cu soarele. Nu creș­te decât cu mustața spre soare. O culeg de copilă și-aproape în fiecare zi de Sântoader a fost soare pe deal. Iarba asta îmi ocro­tește casa și neamu' și bătrânețile..." Apoi, așezând cuminte bu­ruiana în poală, continuă cu glas potolit, cântărindu-și atentă fiece spusă. "Da, o cu­leg de co­pilă, da' nu i-am cunoscut toată puterea decât târziu. Într-o zi, eram deja muiere la casa mea, mi s-o bolnăvit o vacă. Știam eu de muroi de-aiștea care iau lap­tele de la vaci, da' n-aș fi gândit s-o pățesc tocma' eu. Zghiera vita... Da cu labele pă mine, nu mă lăsa s-o mai mulg. Nebună era. Cerea din ochi agiutor. Atuncea eu m-am dus la niște bătrâni, cum sunt eu acu', să mă-nve­țe. Mi-or zâs de-o muiere bătrână, bă­trââână, care sta-n Cer­băl, păstă munte, și care știa să citească-n niște cărți cu semne vechi și să spună descântece tari. M-am dus și i-am zâs ce sufăr cu vaca. Și ea zâse: «N-ai o sti­clă cu apă?». «Ba, zâc, cum să n-am?» Mă-nvățaseră bă­trânii s-aduc. Și ea luase apa de la mine și prinse a des­cânta. Vorbele ei erau ca un plâns de foc ce-o ardea pe dinăuntru și se stingea acolo, în apă. Zâse cătră mine: «Te duci acasă, apa asta o dai la vacă s-o beie. Pă urmă iei lanțu' vitei, îl bagi să ardă-ntr-un foc și zici: așa să ardă inima la ăla care-o făcut! Abia la sfârșit îi afumi ugeru' cu rădăcină uscată de Iarba Vântului...». Atât mi-o zâs baba. Și când dădeam să ies din bordeiu' ei, numa' ce-aud că mă mai întreabă ceva: «Vrei să moară el, omu' care ți-o făcut far­mecu', sau să-i moară vaca?». Eu mă speriai toată: «Doamne fere, nu să moară el, că nu vreau să-l iau pă sufletu' meu! Da' să-i moară o leacă vaca, parcă nu m-aș supăra, că mult am mai păti­mit...». M-am dus acasă, am scos vătraiu' plin cu jar roș din sobă și-am pornit-o spre grajd. Am pus păstă jar Iarba Vântului și am băgat vătraiu' sub ugeru' vitei. Am ars lanțu-n foc și am zâs cum mi-o spus. Vita o-nce­put a răcni de plășere. Și numa' aflu a doua zi, că la un om de aicea, din sat, care era bănuit că-i mu­roi - încă nici nu-i departe de noi -, i-o murit vaca. Iar vaca mea o-nceput a avea iarăși lapte... După aceea, am învățat mai mul­te. Că a triilea zi după ce-ți fată o vacă, trebuie să mergi iarăși în grajd cu jar roș și cu Iar­ba Vântului, să afumi vițălu' și să încongiori vita lăuză cu fum de trii ori. Numa' după aia îi dai vacii drumu' afară, la apă. La fel, să-ți afumi boii înainte de-a pleca cu ei la plug pri­ma dată, când începea aratu', primăvara. Tare fru­mos era când începea aratu' și oaminii-și afumau graj­durile și boii, ca semn de pri­mă­vară. Tare frumos. Era satu' plin de muguri, de fum. Asta era, de fapt, Iarba Vân­tu­lui, iarbă de leac."

Vântul soarelui

Bătrâna Maria Pe­triș a fost și ea una din­tre "res­pec­ta­tele" din Lelese. "Am trăit și n-am fost ulti­ma, am fost pri­n­­tre primele!!!", spune trăgând adânc aer în piept și parcă totul se înse­ninează în juru-i. Casa Ma­riei are revăr­sată peste gard, spre uli­ță, o salcie uriașă, plân­gă­toare. Ograda ei pare ticluită astfel încât lumea să înceapă și să se sfârșească în spatele sal­ciei: fân­tână, vacă, porc, pivniță plină de cartoafe și grâne, teasc pentru țuică, chiar și cuptor de pâine, pe care mai coace, uneori, prescuri, toate sunt ale Mariei Petriș. De nimic n-are nevoie. Are 77 de ani, boli vechi îi macină trupul, trebuie să stea mereu strașnic încinsă la mijloc, fiindcă în urmă cu vreun sfert de veac medicii "i-au scos fierea", dar acum nici de asta nu-i prea pasă. "Am tot ce-mi trebuie. De toate am. Da' sufăr de ai mai grea boa­lă di pă lumea asta: singu­ră­tatea...", zice, plângând tă­cut, precum salcia. Copii n-a avut. Soțul, Miron, i-a murit acum patru ani. S-a stins pe pi­cioare. "Azi era să­nătos, poimâine era murit. Zi­ceau că i s-au încurcat mațele în burtă. În două zile o fost gata." Fas­cinante tablouri sunt pereții bătuți de vânt ai șurilor sale, ușile de lemn afumat ale grajdu­rilor. Sub streșini, pe scân­du­rile lungi, sunt atârnate cele mai gustoase bunătăți ale pă­mântului: șiraguri de cepe galbene și zemoase, una lângă alta, buchete ne­nu­mărate, albe, de căței de ustu­roi, flori de toate cu­lorile, ce nu se veștejesc nicio­dată și, puțin mai jos, plantele, tainice mirodenii și frun­ze de leac, grupate cu migală în mănunchiuri par­fu­mate. Bătrâna stă înaintea acestor tablouri cu ochii închiși, aplecați spre pământ. E mult mai tristă decât Conă­leasa. Și, spre deosebire de ea, nu-și ține Iarba Vân­tului în podul casei, ci sub pământ, în răcoarea de piatră a beciului. "La noi, vântu' rece vine din soare. Din soare por­nește vântu' și boalele vin pă vânt cătră sat. Noi așa ne-am pomenit, că bate vântu' din soare și Iarba Vân­tului stă mânioasă pă Coastă, cu mustața la soa­re, și apără satu' de bolile care vin pă vânt..." Nea­gră îi e țesătura de pe mânecă, negri îi sunt sorii din spinare, alb îi este părul cel lung, ascuns sub nă­frama de giul­giu. Și-a "dezbolnăvit" și ea, ca mulți dintre pădureni, vitele cu Iarba Vân­tului. Și oile, și caii, și fa­gu­rii col­căind de albine și iepurii catifelați. Dar această bătrână îmi spune ceva mai mult: cu mânioasa buru­iană se pot afuma și oamenii. Chiar și astăzi, pă­du­renii se afumă cu Iarba Vântu­lui. De blânde, de bubă rea, de pân­tec, de descântec... Și-a afumat și ea bărba­tul bă­trân, l-a afumat bolnav, gol din cap până-n tălpi, dar a fost prea târziu. S-a afumat pe ea însăși, s-a îm­băiat întreagă, adeseori, în fiertura de Iarba Vântului, și ei i-a fo­lo­sit. Fără iarba asta, zice, de mult s-ar fi pră­pă­­dit. Dar, re­cunoaște într-un târziu, iarba asta e moar­­tă, e deșartă, dacă nu "crezi" în ea, în dumne­ze­ias­ca-i pu­tere. Ei i-a ajutat pur și simplu "să știe c-o are". Să știe că a cules-o la vreme, în vinerea de Sân­toader, c-o păs­trea­ză în pivniță, an după an. I-a folosit numai gândul că puternica rădăcină are grijă de casa și de bătrâ­nețile ei. I-a folosit, zice, ca leac sfânt, pentru "ai mai grea din­tre toate boa­lele pămân­tului"...

Reginele pădurence

Aveam s-o pornesc, apoi, prin alte sate ale Ținutului Pădurenilor, să intru prin case, să vorbesc cu multe bă­trâne care încă mai păs­trează, și azi, Iarba Vântului. Toa­te o au. O țin prin po­duri, prin pivnițe, prin lăzile de zestre, uitate printre foile rufoase ale Bi­bliilor, o țin până și sub perne, ca să le pă­zească vi­sele, atunci când dorm. Aproape toate o mai culeg în vi­nerea Sân­toa­derului. Aveam să co­lind prin Plop, prin Alun, Ceri­șor, prin Run­cu Mare, călăuzit mereu de tânărul pri­mar Ciprian Achim, cel mai sim­patic, mai "neofi­cial" pri­mar din câți am pomenit, care vor­bește cu oamenii ca de la pădurean la pădu­rean, sim­plu și nefandosit, că­ruia nu-i pasă de niciun capital elec­toral, căci ce capital poate fi mai bogat decât dragostea pe care-o simți tu în inimă față de satul tău... Împreună cu el, aveam să mă opresc la un ca­păt de drum, într-un vârf de munte, în locul de cru­ce asur­zitoare a tutu­ror vânturilor, și acolo avea să-mi măr­turisească un vechi crez de-al său, năs­cut după mulți ani de spio­nări atente ale oamenilor lo­cului, un crez pe care nu-l împărtășesc, azi, decât băr­bații bătrâni. Anume, că aici, în Ți­nutul Pă­du­renilor, au con­dus, altă­dată, femeile. "Aici femeile sunt regi­nele!" Are o mulțime de pricini s-o spu­nă. "Băr­­bații or fost me­reu plecați la mină, vara cu oile-n munte, iarna înapoi cu oile-n strungă. Fe­meile-or trebuit să fie bărbați." În nopțile nunților, încă se ține aici un obicei păgân, păstrat din timpul dacic: "răsu­citu' miresei păstă mână". Soacra urcă fecioara pe masă și o întoarce pe sub mână, s-o verifice ca pe un nobil animal dacă-i întreagă, sănă­toasă, dacă n-are vreun picior rupt, dacă are toți dinții în gură. De ce soacra? De ce niciodată socrul, bărbat? Apoi, chei­le... "Ați văzut unde sunt cheile? Cheile simbo­lice ale vieții unei familii, ale vie­ții unui neam întreg?... Chei­le-s la muiere, aici, pă șoldul ei pu­ternic! Nu la bărbat! Și ce dovadă poate fi mai bună decât Iarba Vântului, iarba pe care nu­mai femeile pot fi vrednice s-o culeagă în toată puterea?..."
Spre miazăzi, la Cerișor, un sat mult mai însin­gurat în mun­te decât Lelese, șapte bătrâne pădurence aveau să-mi arate cum se cântă Cântecul Bradu­lui, cântecul de petrecere spre mormânt al feciorilor morți înainte de-a cunoaște iubirea fe­meiască. Șapte bătrâ­ne, fiecare având cu sine, în sân, Iarba Vân­tului. Pe gazda lor, o bă­trână mă­run­țică, oacheșă, mereu chi­cotind pe-nfun­da­telea cu o palmă la gură, o chema Poan­ta Nica. Straniu nume. Trăiește sub pă­mânt, într-o odaie caldă și plină de povești, o odaie lăbărțată dede­subtul unei frumoase case cu etaj. Acolo își duce sin­gu­rătatea, cu un mănunchi de Iarba Vântului pus de-a curmezișul, pe perete, sub colțul icoa­­nei. Nu mai are puterea să purceadă spre înde­părtata Coastă. Își amin­tește, însă, că-n vinerea Sân­­toaderului pleca din Ceri­șor cu toate femeile, pen­tru altă plantă magică. "Noi, muierile din Cerișor, suiam apa Run­cului, prin Lunca Mică, ne duceam pă Coastă să luăm Iarba Vântului, da' mai luam și altceva: Iarba Spurcului. Tot acolo o cauți și-o găsești. Spurcu, da! Spurcu se luptă cu toate boalele care vin prin frig cătră satu' nostru și care ni se bagă nouă, muierilor, în oase. Știi ce era ăsta, Spurc? Ei, vezi că nu știi! Reu­ma!..."
Și mai departe, spre miază­noapte, în înaltul sat Cerbăl, aveam s-o cunosc pe ultima femeie din lume care mai face mândrele cojoace pădurenești. Toți sorii aceia din spinările femeilor de pe Coastă, toți au fost cusuți de mâna ei. Cojo­căreasa se numește Maria Lăs­cuș, și până la cei aproape 80 de ani ai săi a îmbrăcat cu cojoace toate muierile munților din jur. O bătrână cu chip mic, ca de copil, din care - jumătate frunte, jumătate restul feței, albită până la ultimul fir al gene­lor, ținân­du-și degetele mereu țu­gu­iate, de parcă încă ar păstra între ele un ac. Încă de tânără, a fost singura femeie din Ținutul Pădu­renilor făcă­toare de cojoace. Și tot încă de tână­ră a fost neferi­cită. Pe soțul ei, Ghe­rasim, care-a murit anul trecut, l-a iubit. Ea era încă o copilă, abia îl cunoscuse mai bine după noaptea nunții, când el "s-o bolnăvit" și apoi a zăcut la pat 42 de ani încheiați - patruzeci și doi de ani! -, fără să se poată mișca, fără să poată mânca, fără să poată merge, și în acest timp ea i-a fost alături. Maria Lăs­cuș măr­turisește că nu i-a pără­sit nicio­dată căpă­tâiul patului. A fost bărbatul ei și a cre­zut în el, fiindcă Dumnezeu i l-a dat. "Așa o trecut viața mea... Din băr­batu' mare, 'nalt, ocrotitor și harnic, o ajuns un pumn de om ros de boa­lă. Patrujdoi de ani l-am ră­dicat în capu' oa­selor și i-am dat de mânca­re cu lingura-n gu­ră și l-am în­vălit cu pătu­ra-n somn. Așa o trecut viața mea. El pă pat și eu lângă dân­su', cosând cojoace ca să câștig bani să-l îngrijesc, an de an..."
Un bărbat întins pe pat și o femeie cosând, an după an, soa­re după soare, pe o piele de oaie neprihănită. "Dar Iarba Vântu­lui?", o întreb. "Cu ce v-a ajutat pe dum­nea­voastră Iarba Vântu­lui?" Bă­trâna tresare, ca dintr-un vis vechi. La ce i-a ajutat? De la Iar­ba Vântului "a învățat o răbdare", zice. O mare răbdare. Răbdarea de a-i în­țelege și iubi pe toți oa­me­nii, răbdarea că toa­te trec pre­cum vântul, că nicio minune nu se petrece peste noap­­te, că nimic din ce-i ome­nesc nu e veșnic, ci totul se re­pe­tă. Ea a cre­zut în bărba­tul ei, cu răb­da­re, și nu i-a părut de nimic rău. Poate că, dacă el n-ar fi fost bolnav și muritor pe pat, poate că atunci nici ea n-ar fi cusut atâtea mii de cojoa­ce, făcând astăzi mândria Ținutului Pădurenilor. Cre­dința în Iarba Vântului toc­mai la asta a ajutat: a aju­tat ca tradițiile din Ținutul Pădurenilor să nu moa­ră...

Fotografii de EMANUEL TÂNJALĂ și PETRE COJOCARIU