Însemnările de jurnal ale soției lui Nae Ionescu (născută Fotino și descendentă pe linie maternă a unei vechi familii boierești, Gorovei) stârnesc din titlu curiozitatea cititorului de azi, care se așteaptă să găsească detalii biografice inedite despre mentorul generației '27, căruia discipolii i-au perpetuat o aură legendară. Fiindcă acești discipoli străluciți, asupra cărora Nae Ionescu a avut o influență majoră, se numesc Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea, Constantin Noica, Mihail Sebastian - personalități despre care s-a vorbit și scris enorm în ultimii 25 de ani, figura controversată a profesorului lor de logică și metafizică a fost și ea insistent evocată în legătură cu opțiunile lor existențiale și politice din tinerețe. Personajul fascinant care le-a stimulat gândirea individuală, dându-le impresia că descoperă în fața lor, prin efort intelectual, răspunsuri la marile întrebări, a fost perceput ca un director de conștiințe, le-a dat sentimentul apartenenței la o grupare generaționistă. Grupare din care pe urmele lui Nae Ionescu - antidemocrat și naționalist conservator, critic incisiv al parlamentarismului - unii au înclinat către legionarism, cauționându-l în scris. Paginile de jurnal ale Elenei-Margareta Ionescu, e drept că scrise doar pentru sine, sunt dezamăgitoare ca document de epocă, scopul lor fiind doar de descărcare a frustrărilor intime, autoconsolare și alimentare a unui complex de superioritate morală, intelectuală și socială. Nicio deschidere spre evenimente din exterior, nici măcar spre cele - publice sau particulare - din existența soțului iubit. Autocentrată pe dragostea pentru Nae și nefericirea de a nu fi iubită, diarista suferă din pricina rivalelor notorii, precum Maruca Cantacuzino sau Cella Delavrancea (la care nu face referiri explicite), și se obstinează în a-și menține intactă iubirea vieții, deși trăiește despărțită de soț din 1930 și până la moartea lui, în 1940. Elena-Margareta Fotino, care studiase Litere și Filosofie, era melomană, cânta ea însăși la pian, citea în franceză și germană, era o "doamnă culturală". Se căsătorise cu Nae în 1915, îl însoțise la doctorat în Germania, unde li se născuseră cei doi băieți, Radu-Mircea și Răzvan și, odată întorși în țară în 1919, asistase la ascensiunea lui universitară, la succesul fulminant al cursurilor și conferințelor lui. Carisma, noutatea ideilor, stilul ironic și paradoxal, seducător, al discursului i-au adus nu doar discipoli ci și admirația pasională a unor femei din elită, care n-au pregetat să-i devină amante. După 15 ani de căsnicie, soții Ionescu se despart, fără să divorțeze, el continuând să întrețină familia. Notațiile răzlețe, cu mari pauze, pot interesa ca studiu de caz al unei femei jignite de bărbatul idealizat, care nu mai e atras fizic de ea. Cochetă, consemnează înduioșător toate semnele de atenție din partea unor bărbați, căutând să se autoconvingă că e încă dezirabilă. Își notează și dorința de lux, de confort, de haine, obiecte, bijuterii și interioare elegante, camuflată sub necesități "estetice", dar și cea de statut social înalt (cumpără cu bacșișuri respectul personalului din hoteluri și restaurante) și suferă când nu e invitată la reuniuni mondene. Elena-Margareta are mândria rănită, se consideră o ghinionistă, se lamentează, dar e interesantă prin intensitatea la care-și menține, și în absență, iubirea: "Trupul lui, gândurile lui, sentimentele lui, timpul lui, tot ce e al lui e al altora. Dragostea mea pentru el e numai a mea (...). E ceva impalpabil dar este, și va muri probabil odată cu mine". Soția lui Nae Ionescu i-a supraviețuit 31 de ani (a murit în 1971, la 82 de ani), după ce a trebuit să îndure și pierderea primului ei născut, Radu-Mircea, ucis în 1941 pe frontul de răsărit. Cel de al doilea fiu, Răzvan Ionescu, a ajuns un medic reputat (un pavilion de la Spitalul "Victor Babeș" îi poartă azi numele), iar nepoata ei din partea lui Răzvan, Anca-Irina Ionescu, e chiar îngrijitoarea ediției pe care vi-o recomand (deși câteva din ideile misogine expuse în prefață de Sorin Lavric mi s-au părut enervante, dacă nu chiar prostești).